miercuri, 12 octombrie 2011

CÂTEVA CONSIDERAȚII DESPRE REALISM ȘI NATURALISM






Termenul de REALISM are două sensuri, care diferă între ele prin faptul că sunt sau nu limitate la o anumită perioadă istorică.

În sens larg, elemente realiste se întâlnesc în operele literare din toate timpurile, pentru că toate se inspiră din realitate. Folosit în această accepție, termenul de realism devine însă prea vag.

În sens restrâns, realismul este un curent literar care a apărut în secolul al XIX-lea, continuând în forme specifice până astăzi și reunind scriitori cu principii de creație comune, de la Balzac până la Liviu Rebreanu.

Prin câțiva dintre cei mai importanți reprezentanți ai săi, Stendhal, Balzac, Dickens, Gogol, realismul este - în prima jumătate a secolului al XIX-lea -  contemporan cu epoca de înflorire a romantismului, în operele acestor scriitori apărând și elemente romantice. Totuși trăsăturile realiste se conturează vizibil, adesea în contrast cu principiile romantice.

Spre deosebire de romantici, care acordau importanță fanteziei și visului, scriitori realiști consideră de datoria lor să dea o reprezentare veridică realității, să prezinte cu obiectivitate adevărul, să observe existența reală.

Evoluția filozofiei și a științelor a contribuit la formarea acestei atitudini.

În literatura realistă dispar întâmplările și personajele excepționale, pentru a face loc observației asupra tipurilor umane caraceristice pentru societatea vremii.

Scriitorii realiști se îndreaptă către viața socială, prezentând omul în strânsă legătură cu aceasta, ca un produs al mediului în care trăiește. Balzac afirma că romancierul trebuie să fie secretarul acelui ”istoric, care e societatea însăși”.

Prezentarea societății trebuie să fie sinceră, adevărată, lipsită de orice idealizare.

Caracterizând specia literară a romanului, Sthendhal scotea în evidență obiectivitatea, imparțialitatea proprie scriitorilor realiști: ” Romanul este o oglindă urtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, atltădată noroiul din  băltoacele de la picioarele dumneavoastră. Vreți să acuzați de imoralitate omul care poartă oglinda ? Acuzați mai bine drumul pe care se află băltoacele sau, și mai bine, inspectorul de drumuri, care permite ca apa să se adune și băltoacele să se formeze”.

La mulți scriitori romantici întâlnim aceeași atitudine critică față de societate, dar, spre deosebire de ei, scriitorii realiști nu caută să evadeze în vis, exotism sau fantezie, ci se arată preocupați de a cerceta și prezenta mecanismul social într-un mod mai complet, scoțându-i în evidență articulațiile cele mai puțin vizibile. Ei acordă o deosebită importanță amănuntelor semnificative, consacrând - precum Balzac - pagini întregi descrierilor minuțioase ale orașelor, cartierelor, interioarelor, vestimentației personajelor sau trăsăturilor fizice.

Această atitudine se reflectă în concepția realiștilor față de raportul dintre scriitor și operă, precum și față de stilul acesteia. Contrar scriitorilor romantici, care își fac permanent simțită prezența prin comentariile în care își manifestă aprobarea sau dezaprobarea față de un erou sau altul, scriitorii realiști descriu mediul și își prezintă personajele într-un mod cât mai impersonal cu putință, încercând să facă neobservată prezența lor în operă. De aceea, stilul lor nu mai are strălucirea și ornamentația stilului romantic, ci tinde spre precizie și sobrietate.

Stendhal încerca să imite stilul Codului civil, deci modul impersonal de exprimare dintr-o carte de legi.

Apare evident că modalitatea artistică a realismului este incompatibilă cu lirismul; speciile literare cultivate în cadrul acestui curent aparțin genului epic (roman, schiță, nuvelă) și dramatic (drama și comedia).

Interesul pentru social, pentru amănunt, atitudinea obiectivă conferă operelor literare realiste o importantă valoare documentară. În cazul operelor literare autentice, valoarea documentară este dublată de valoarea artistică. Așa de pildă, opera lui Balzac sintetizează realitatea și o prezintă mai pregnant decât o lucrare de știință.

Literatura presupune o selecție  a bogăției de fapte oferite de realitate. În  realism această selecție ia, printrealtele, forma personajelor tipice, reprezentative pentru o întreagă categorie umană și socială. Ele se apropie, la prima vedere, de caracterele clasice, dar, în timp ce acestea erau în afara timpului și spațiului, reprezentând trăsături omenești de totdeauna și de oriunde, personajele realiste sunt tipice pentru o anumită societate.

De exemplu, Grandet, eroul lui Balzac, reprezintă Zgârcitul, dar felul în care a acumulat averea și modul său de trai sunt caracteristice pentru burghezul francez îmbogățit în timpul revoluției.

Cațavencu, personajul lui I.L.Caragiale, este Demagogul, dar limbajul său este al politicienilor liberali de la sfârșitulsecolului al XIX-lea.

NATURALISMUL duce principiile realismului până la ultimele lor limite.

Modelul științific al scriitorilor naturaliști îl constituie fiziologia experimentală creată de Claude Bernard.

Sub influența lui Emile Zola, autor al studiului intitulat ”Romanul experimental” reprezentanții acestui curent vor să apropie literatura de știință, adoptând, atunci când disecă în amânunțime ”felia de viață” izolată din complexitatea realului, tonul rece și obiectiv al savantului.

Intenționând, după expresia lui Zola, să înlocuiască ”studiul omului abstract prin studiul omului natural, supus legilor fizico-chimice și determinat de influențele mediului”, naturaliștii acordă o importanță deosebită fiziologicului și eredității, continuând însă, prin cei mai valoroși dintre ei (Zola, Maupassant) și tradițiile realiste ale studierii mediului social.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu