sâmbătă, 22 noiembrie 2014

PRIETENUL de Jan Lulu Stern



PRIETENUL

de  Jan  Lulu  Stern


Dă-mi mâna, vechi prieten și s-o pornim agale
Uniți fiind în toate, cu umăr lângă umăr.
Țin minte, într-o noapte ploua și urla vântul
Când ai venit în goană să mă previi de-un rău
Simîeam că eu, ca tine, aș răscoli pământul
De-ar fi cândva-n pericol un fir din părul tău
Iar viața-și urma cursul. Trecurăm dintr-o țară
În alta, ce nisipul cu greu l-a înflorit,
N-a fost ușor, adesea viața ne-a fost amară

Ne-am sprijinit cu vorba, cu fapta și-am răzbit
Plimbarea-i pe sfârșite, amurgul vieții vine,
Privit-am iară viața în orele târzii,
Prietene-ți strâng mâna, știindu-te cu mine
Senin privesc la toate ce încă vor veni.






GÂNDEȘTE-TE, N-AR FI PĂCAT... de Magda Isanos



GÂNDEȘTE-TE, N-AR FI PĂCAT...

de  Magda  Isanos


Învață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,

pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipa trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie

iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.

Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodata n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
ca din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;

și, fiindcă-o să murim și noi odată,
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
și dragostea cu inima deodată ?...

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.





ASTĂZI NE DESPĂRȚIM de Ștefan Augustin Doinaș


 


ASTĂZI  NE  DESPĂRȚIM

de Ștefan Augustin Doinaș


Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.


Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.


Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.


Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.


Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...


Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.


Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...










AMATORII DE FOTBAL de Ilf și Petrov



http://russia.rin.ru/pictures/5216.jpg

Ilya Ilf (1987-1937) și  Evgheni Petrov (1903-1942)



Vara s-a cam dus, pentru toți cetățenii. Oamenii au și început să umble în galoși; ei așteaptă acum resemnați gripa, se apropie adeseori de calorifere și le mângâie cu falangele reci ale degetelor.

În schimb, pentru pasionații fotbalului - ehei ! - pentru ei, vara este încă în toi. Să-i vezi cum stau strâns lipiți unul de altul, pe stadion, acoperindu-și capetele cu ziare și cum li se scurg pe obraji niște picături pari ! Nu se știe niciodată, n-are de unde să se știe, dacă ploaia este cea care alunecă pe obrajii suporterilor sau sunt lacrimi de încântare în fața unui joc de clasă.

Din toate părțile, se scurg spre piața Strastnaia pasionații fotbalului, tineri și bătrâni care prețuiesc cultura fizică. De aici, un drum drept duce spre stadionul Dinamo. De aceea, aici se formează vălmășaguri și puhoaie de mii de oameni care se duc înainte val-vârtej.

La această răspântie de drumuri, fromată pe strada Tverskaia și șoseaua Leningradului, unde este și o bornă kilometrică, chiar aici s-a petrecut cel dintâi și deocamdată unicul în lume caz de felul acesta: ca niște simpli pietoni să strivească, ei, un automobil. Da, s-a petrecut ! Repetăm. Nu automobilul a turtit un pieton, ci pietonii au făcut omletă un automobil.

V-am spus, drama s-a desfășurat lângă borna kilometrică. Nerăbdătorii microbiști, când au văzut întrezărindu-se contururile colțuroase și cenușii ale stadionului, abia bănuite printre frunzișurile parcului Petrovsk, au luat o viteză  nepermisă și - cât ai zice pește - au făcut zob  un Forduleț tip „A„, de mai mare dragul, care trecea pașnic pe drum. Peste el s-au scurs cincizeci de mii de oameni, o sută de mii de picioare, după care - se înțelege de la sine - vehiculul victimă a fost predat la fiare vechi.

Tot la răspântie, o bătrânică, venită de la Mojaisk în ziua meciului, a așteptat degeaba vreo patru ore în șir ca să se urce în tramvai și, până la urmă, fără să priceapă nimic din ceea ce se întâmplă, băbuța a plecat înapoi la Mojaisk.


http://bridgetomoscow.com/files/450/622.jpg


Într-o zi ca asta, cetățenii de rând pătimesc îngrozitor. Toate mijloacele de transport sunt acaparate de pasionații fotbalului. Gesticulând și discutând zgomotos despre șansele echipelor în meciul ce urmează să aibă loc, ei invadează vehiculele, părțile carosabile ale străzii, trotuarele, înconjoară câte un taxi și cu fețe implorânde roagă șoferul să-i ducă la stadion, se milogesc de parcă ar fi vorba de  nu știu ce, într-un fel sau altul, norocoșii posesori de bilete pentru meci izbutesc să se apropie de stadion. Aici îi întâmpină o mulțime și mai mare de oameni: sunt suporterii ghinionști care n-au putut și care nici nu vor putea pune mâna pe vreun bilet. Ei au venit, totuși, la fața locului, sperând într-o minune. Socoteala lor e simplă: poate că unuia din cei cincizeci de mii i s-a îmbolnăvit - cine știe - soția, sau prietenul. Sau, te pomenești că deodată vreun individ, pe jumătate zurliu, ajuns lângă poarta tribunei dinspre nord o să se răzgândească pe neașteptate; sau dacă, uite așa din senin, cuiva îi piere cheful să mai vadă meciul...Atunci, o să-și vândă biletul.

Dar degaba se uită în ochii celuilalt suporter și degeaba îl întreabă în șoaptă:„Nu aveți un bilet în plus ?”. Totul e zadarnic. Soțiile și prietenii nu se prea îmbolnăvesc într-o zi ca asta iar indivizi pe jumătate zurlii nu există. Se spune, de altfel, că unul, mai original de felul lui, ar fi oferit odată un bilet pentru peluză care îi prisosea. Dar, abia a terminat să facă oferta, că a fost înghițit îndată de gloata suporterilor dornici să obțină biletul. Preț de vreo două minute s-au auzit niște tropote de picioare și un tărăboi nemaipomenit, iar când, mai târziu, s-au împrăștiat cu toții, congestionați la față, pe locul incidentului nu s-au mai găsit decât doi nasturi de haină și o grămăjoară de scrum. Și nici până în ziua de azi, nimeni nu știe ce s-o fi ales de nesăbuitul posesor al biletului în plus.

Cu vreo jumătate de oră înainte de a începe meciul, când amatorii de fotbal înaintează în grup compact, ca un banc de scrumbii, când automobilele adunate din toată Moscova se înșiră într-un cordon lung și vesel, întreprinderea de  cinematografie trimite o echipă de filmare care se zorește să facă o peliculă înfățișând aspecte de circulație.

Gradenele de beton ale stadionului sunt ticsite. În tribuna care privește spre miazănoapte, spectatorii se foiesc, desfac pachețele și iau o gustare căci n-au apucat să mănânce de prânz. În tribuna orientată spre miazăzi, aflată în bătaia soarelui,  oamenii își confecționează din ziare niște coifuri și niște cornete caraghiase pe care și le pun pe căpățână.

În sfârșit, răsună fluierul cu patru tonuri al arbitrului. Fără să vrea, toți răsuflă în tribune; unii ușurați, alții cuprinși de emoție. Fumătorii și-au aprins dinainte țigările ca să nu fie nevoiți să-și distragă atenția mai târziu, iar nefumătorii vâră în gură bomboane mentolate și plescăie nervoși.

Meciul se desfășoară cu o repeziciune scandaloasă. Deși jocul durează o oră și jumătate, pasionatului de fotbal i se pare că a fost păcălit, că nu s-au jucat decât două minute. Și chiar și în cursul acestor numai două minute e de părere că arbitrul a ținut, în mod vădit, partea uneia dintre echipe. Totdeauna, suporterul are impresia că arbitrul nu e el tocmai-tocmai cinstit, că atacantul cutare, să zicem, aleargă dar nu destul de repede, iar extrema stângă nu e, în general, bună de nimic, s-a dezumflat de tot; că golul a fost marcat din ofsaid și, în general, are  convingerea că dacă el, spectatorul, s-ar fi aflat pe teren totul ar fi fost cu mult mai interesant, mai corect, ar fi ieșit mai bine.

Totuși amatorul de fotbal este un om de treabă și dintr-o bucată. Înainte de toate, e tânăr. Apoi, se agită, clocotește, suferă, prețuiește mult jocul sportiv al echipei, pasele corecte, șutul sigur la poartă. Lui nu-i plac mototolii, nici așa-zisele vedete care se „împotmolesc” jucând numai pentru ele și strică toată  armonia asta, atât de minunată, a fotbalului.

Sfârșitul reprizei a doua se desfășoară la căderea amurgului. Pe deasupra stadionului trece în zbor greoi un avion de poștă. El este încă luminat de soare dar, în tribune, se văd clar licăririle chibriturilor scăpărate. Într-un asemenea moment liniștit, când n-au mai rămas decât câteva minute prețioase pentru ripostă și când jocul atinge culmea încordării, se ridică de la locul lui primul zorit, primul porumbel. Poartă pe cap o șapcă albă de antilopă și călcând peste picioarele altora se repede spre ieșire. Teribil îl atrage speranța că va nimeri într-un vagon de tramvai gol. Numaidecât, după acest incident, se alege dintre ceilalți spectatori o altă serie de porumbei. Să tot fie vreo trei mii. Sar ca arși de pe crengi - adică de pe locurile lor - și aleargă-aleargă spre ieșire de parcă și-ar fi ieșit din minți. Ăștia-s niște spectatori de plâns, pentru care tramvaiul este mai important decât fotbalul. Ceilalți îi disprețuiesc. În timp ce ei se luptă pentru un locșor, în stația de la capătul de linie a tramvaiului, toți ceilalți suporteri, rămași în tribune, trec prin emoțiile ultimelor și irepetabilelor faze ale întrecerii fotbalistice.

Și dacă un minut după ce răsună fluierul final al arbitrului, toți mai rămân nemicați, apoi, se ridică, fără grabă, și ies demni pe șosea, stârnind în urma lor nori de praf. Aici, lângă borna kilometrică,  se discută despre joc, se emit aprecieri definitive cu privire la unul sau la altul dintre jucători. Aici, spectatorul singuratec n-o duce prea bine. Ar vrea și el să-și împărtășească părerile cuiva și n-are cui. Se apropie în fugă de câte un grup și, cu zâmbet rugător, intră în vorbă cu oamenii acelui grup. Dar ei sunt, cu toții, prea ocupați cu discuțiile lor și apariția unui nou comentator este întâmpinată cu răceală. Vai de cel venit de unul singur la meci !

La ultimul derby, unui înflăcărat amator de fotbal i s-a întâmplat o adevărată nenorocire. A fost pe stadion cu mai mulți prieteni dar, la ieșire, omul s-a pierdut de amicii lui prin marea de mulțime de oameni. Și atunci i s-a întâmplat lucrul cel mai înspăimântător, după cum știți și dumneavoastră: nu avea, bietul, cui să-și împărtășească impresiile. Alerga de colo-colo printre spinările străine și indiferente neștiind ce să facă, cui să-i spună ceva. Impresiile personale îl copleșeau. Și fiindcă n-a fost în stare să-și tempereze sentimentele s-a hotărât să trimită cuiva o telegramă. Să trimită, însă cui ?

Următoarea întâmplare a fost rezultatul tuturor acestor frământări: în orașul Sizrani, la miez de noapte, poștașul a  trezit din somn pe un pașnic slujbaș - unchiul suporterului despre care vorbeam mai înainte, neliniștitul cu pricina - și i s-a înmânat o telegramă. Unchiul din provincie a rămas multă vreme nedumerit, sprijinindu-se ba pe un picior, ba pe celălalt, pe podeaua rece și străduindu-se să descifreze depeșa aceea de neânțeles în care scria:„Felicitări pentru scorul trei la doi în favoarea echipei stop Evidențiat extrema stângă stop Kemeli Rifat stop bucură mătușa stop.”

Unchiul cel pașnic n-a închis ochii toată noaptea. Mătușa a plâns căci nu înțelegea nici ea nimic. Nepotul însă....

În românește de S. Bonifaciu


miercuri, 19 noiembrie 2014

ROMANȚĂ de Vasile Alecsandri

 


ROMANȚĂ

de  Vasile  Alecsandri




De-aș fi, iubito, gingașa floare
Ce crește-n vale, lângă pârău,
Aș da și roua și mîndrul soare
Pe-o rază dulce din ochiul tău.


De-aș fi, iubito, pasărea mică
Ce printre frunze saltă ușor,
Pe-a tale brațe stând fără frică,
N-aș vrea în lume ca să mai zbor.



De-aș fi, iubito, vântul de seară,
Eu nici o floare n-aș îngâna,
Ci cât e noaptea de primăvară
Pe sânu-ți fraged m-aș legăna.


De-aș fi, iubito, îngerul care

Te-adoarme noaptea cu glasul său,
Ți-aș fura tainic o sărutare
Și-n cer te-aș duce pe sânul meu.








SUFLETUL MEU de Ole Sarvig


SUFLETUL  MEU

de  Ole  Sarvig


Sufletul meu e o pădure
cu dantele de ramuri,
cu lumini și umbre,
cu zile și seri.


Poteca
taie țesătura pădurii.
Eu însumi, fără glas,
vuiesc ca o inimă -
veghind peste oamenii care
trec prin sufletul meu.

traducere de Veronica Porumbacu








TRISTEȚEA MEA de Ole Sarvig




04befc25a1ab.gif

TRISTEȚEA  MEA

de Ole  Sarvig 


Strania, vechea vilă a tristeții mele,
cu răcoroase verande spre nord
țâși-o lucarnă fără rost la mansardă.


Totdeauna în umbra
grădinii de pini, întunecata și verdea grădină
uitată, înecată în iarbă,
ocolită de oameni
și bătută de ploi.


De unul singur ocolind
odăi igrasioase, înăbușindu-mă
în tăcerea mucedă,
spartă numai de zgomotul cariilor -
minuscule ființe care,
tot rozând pereții,
peste un veac
ar preface casa-n cenușă.


traducere de Veronica Porumbacu





                       


                               
Ole  Sarvig  1921  -  1981


Ole Sarvig a fost un poet danez cunoscut pentru participarea la la revista literară „Heretica”. În 1967 a primit Marele premiu al Academiei Daneze. El a fost prietenul și mentorul poetului Michael Strunge  iar la sinuciderea sa, Strunge a scris un poem intitulat „Decembrie”. Mai târziu, la fel ca mentorul său, și Strunge s-a sinucis. În 2004, lucrarea lui Sarvig intitulată „Regnmaaleren” a fost inclusă în „Danish Culture Canon”.


sursă biografie:  http://en.wikipedia.org/wiki/Ole_Sarvig