DIVINA COMEDIE (DIVINA COMEDIA) 1307 - 1321
Dante și-a intitulat capodopera Comedia. ”Divina” a fost numită de Boccaccio, unul dintre primii ei comentatori.
In evul mediu ”comedie” însemna o scriere cu un început trist, dar cu deznodământ fericit.
De asemenea, ”comedia” era scrisă în limba italiană, nu în latină, ca alte specii literare, și într-un stil accesibil tuturor.
Divina Comedie prezintă călătoria lui Dante prin Infern, locul în care, conform concepției creștine, sunt pedepsiși după moarte cei păcătoși, prin Purgatoriu, zona în care, potrivit credinței catolice, se purifică sufletele ce vor intra în Paradis, tărâmul spiritelor fericite ale virtuoșilor.
Prin Infern și Purgatoriu, Dante este condus de umbra lui Vergilius, poetul antic cel mai prețuit în evul mediu, iar în Paradis îi este ghid sufletul Beatricei.
Simetria impresionantă este una dintre calitățile Divinei Comedii. Cele trei cantice (Infernul, Purgatoriul și Paradisul) au un număr aproape egal de versuri și fiecare este împărțit în 33 de cânturi, scrise în terține (strofe de câte trei versuri).
Existența unui prim cânt, cu caracter de prolog, face ca numărul total al cânturilor să fie o sută.
Poemul are bogate sensuri alegorice și simbolice și reprezintă o sinteză a culturii medievale, dar și un moment de tranziție spre Renaștere.
INFERNUL
Cântul XXXII
In cercul al nouălea, al trădătorilor, Dante îl întâlnește pe contele Ugolino.
Pornisem cale când în puț văzui
doi strânși atare, 'ncât un cap rozându-l
pe celălalt, părea că-i cușma lui.
Și cum îmbucă din dărab flămândul
la fel cu dinții-l înșfăca năprasnic,
în dreptul cefii, pân'la os mușcându-l,
de nici Tideu nu se vădi mai vajnic
când se-nfrupta din țeasta retezată,
de cum acesta-nfuleca din praznic.
”O, tu, ce ura ți-o reverși spurcată
ca fiara, am zis, în codru hămesită
să-mi spui de ce, și eu mă prind drept plată,
de-o fi să-ți aflu jalea-ndreptățită
și ura ta cu vina pe-o măsură,
să-ți dau pe lume plata cuvenită,
de nu va fi să-mi sece limba-n gură”.
CÂNTUL XXXIII
Își șterge duhu-gura însângerată,
când m-auzi că înspre el grăiesc,
de părul cefii pân' la os mâncată
și-apoi rosti: ”Tu-mi ceri să scormonesc
dureri adânci și fără leac ce-n mine,
și nerostite, plânsul îl stârnesc.
Dar dacă vorba-mi va rodi rușine
pe lume sus acestui pui de Iudă,
voi face grai și lacrămi să se-mbine.
Nu știu ce har te-a scoborât ori trudă
aci-ntre noi; dar după grai, vecin
cu-a mea cetate te ghicesc și rudă,
Afla-vei deci că-s contele-Ugolin
și-acesta-aici cu care mintea-mi pui
Ruggieri fu, episcop mare-n cin.
Că prin minciună, la porunca lui
am fost închis, deși-i dădeam crezare,
și-apoi răpus, e de prisos să-ți spui:
dar cât de cruntă moartea la-nchisoare
n-ai cum să știi, căci nu ți-a fost vădită;
ascultă dar de ce-l urăsc atare.
Prin geamul strâmt al turlei poreclită
de când cu mine turla foamei și-unde
ți-alții-or plânge, de trei ori cernită
Văzusem luna cum de noi se-ascunde
când într-o noapte -avui un vis arcan
și-n viitor putui prin el pătrunde.
Pe-acestea-aici părea că-l văd șoiman,
cum hăituiește-un lup cu pui pe-un munte
ce-ascunde Lucca ochiul pisan.
Urzise-astfel încât să meargă-nfrunte
Gualand, Lanfranchi și Sismondi-n rând
și-aveau cu ei cățele iuți și crunte
Ci-n goana smulsă, lup și pui curând
căzură la pământ și colți de câine
înfipse haita-n trupul lor plăpând.
În zori, când mâ trezii, cum ar fi mâine,
văzui feciorii-n preajmă albi ca varul,
și-i auzii prin somn cerșindu-mi pâine.
Ești împietrit de nu pricepi amarul
și presimțirea ce-mi dădea fiori;
de-acum nu plângi, au când ți-e plin paharul ?
La ceasul când veneau cu prânzul lor
erau și dânșii treji și-același gând
pândea și-n ei de rău prevestitor.
Și-atunci din turlă auzii bătând
piroane jos, în porțile închise
și-n ochi feciorii mi-i privii la rând.
Eu nu plângeam: durere mă-mpietrise,
dar ei plângeau și Anselmucelo-al meu:
”De ce taci tată, și te uiți ?” îmi zise.
Dar tot n-am plâns, ci suspinând din greu
până ce luna fu de zori înfrântă,
o zi și-o noapte am tăcut mereu.
Dar cănd miji prin ferestruica strâmtă
lumina zilei și văzui prin ea
pe patru fețe, faâa mea răsfrântă,
am prins cu furie mâinile-a-mi mușca,
iar ei crezând că foamea mi-o ogoi
sărind strigară:”Tată, ne-ar durea
mult mai puțin dac-ai mușca din noi,
căci trup ne-ai dat tu însuți și de dânsul
e dreptul tău, de vrei, să ne despoi.”
Tăcui atunci ca să le stâmpăr plânsul
și-așa-am rămas. Pământul să se crape
mi-aș fi dorit și să mă-nghită-ntr-însul !
Ci-n ziua patra, Gaddo, dând să scape,
în fața mea se azvârli strigând :
”Ajută-mi ,tată, dacă-mi ești aproape !”
Își dete duhu-apoi; și rând pe rând
pe câteșitrei, până-mi pierdui vederea,
precum mă vezi, așa-i văzui căzând.
Orbit de plâns pornii să-i cat și fierea
mi-o revărsam strigându-i morți pe nume,
pân ce foamea birui durerea
și mă-nvoi să mă petrec din lume.”
Și-aici sfârșind, uită de noi, străinii,
și-n biata țeastă-nfipse colți de câne.
Dante
Dante în exil - pictor anonim
Cenotaf (monument funerar) al lui Dante - Florența - Basilica Santa Croce
Mormântul lui Dante - Florența
