Cea mai importantă personalitate a lirismului medieval francez a fost Francois Villon (pseudonimul lui Francois de Montcorbier sau des Loges) student parizian cu o viață agitată - asupra căreia a planat amenințarea condamnării la spânzurătoare -, mort în împrejurări necunoscute.
Mama sa, văduvă, îl dă spre creștere și educație maestrului Guillaume Villon, de la care Francois va lua mai târziu numele.
Studiază la Facultatea de Arte, dar nu mult timp căci studenții îl scot din sărite cu aerele lor simandicoase și se nasc câteva „încăierări” în urma cărora este nevoit să plece.
Villon frecventa lumea răufăcătorilor,(lucru care-l va duce la pierzanie, în final) și de multe ori este nevoit să se refugieze incognito în provincie ; participa la furturi dar și ......la rafinatele concursuri de poezie de la castelul lui Charles d'Orleans.
Operele lui Villon - Micul testament, Marele testament și baladele ce le-au fost adăugate (Balada doamnelor din alte vremuri,Balada domnilor din alte vremuri, Balada împotriva dușmanilor Franței, Epitaf în chip de baladă -cunoscută sub numele de Balada spânzuraților) oferă o imagine viu conturată a vieții din parisul celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea, cu tipurile specifice.Dar principala valoare a creației lui Villon constă în caracterul ei de autentică și tulburătoare confesiune a omului medieval, oscilând între o viață de plăceri și un ideal de înaltă spiritualitate, pe fundalul unui puternic sentiment al morții.
Micul Testament al lui Villon îl prezint în încheierea acestei postări, în limba franceză, pentru cunoscătorii și iubitorii acestui poet și al limbii franceze.
BALADA DOAMNELOR DIN ALTE VREMURI
( Balade des dames du temps jadis)
Pe ce meleaguri, unde mi-s
romana Flora, cald încânt,
Archipiada și Thais
ce-s vere bune prin orând ?
Echo ducând orice cuvânt
spre larg, în zvoană murmurată,
frumoasă coz ? Dar unde sunt
zăpezile de altădată ?
Unde-i mintoasa Helois
de dragul cui, scopit și-nfrânt
Pierre Esbaillart, la Saint-Denis,
purtă monahicesc vestmânt ?
Și unde-i doamna ce mormânt
făcu din Sena-nvolburată
lui Buridan ? Dar unde sunt
zăpezile de altădată ?
Și doamna Blanche - un crin deschis -
neîntrecută-n caldu-i cânt,
Lungana Berthe, Bietris, Allys,
sau Harembourges în Mayne tronând ?
și Jehanne ce în Rouen s-a frânt
pe-un rug în flăcări ? Prea Curată,
unde-s acum ?...Dar unde sunt
zăpezile de altădată ?
Inchinare:
Pe unde-s Doamne și de când,
Nu căuta ! Cheia-i păstrată
în versul meu... Dar unde sunt
zăpezile de altădată ?
BALADĂ CE A FĂCUT-O VILLON
la ruga mamei sale
spre a se închina la Maica Domnului
Stăpână-n cer şi pre pământ regină,
Împărăţind a iadului genune,
Primeşte-o pe umila ta creştină,
Şi printre drept aleşii Tăi mă pune,
Chiar de mi-e viaţa doar deşertăciune,
Iar darul Tău, Stăpână-’ndurătoare
Pentru păcatul meu e mult prea mare,
Dar fără el nu-i suflet s-aibă parte
De rai; nu-s ademenitoare;
În asta voi a crede, pân’ la moarte.
Că sunt a lui dă-i Fiului tău veste,
Prin mila lui să ştearg’-al meu păcat
Ca Eghiptenei, ce iertată este,
Ori Teofil, de vină curăţat
Numai fiindcă tu te-ai îndurat,
Char de s-a fost la diavol juruit.
Fereşte-mă de răul cel cumplit,
Fecioară ce-ai fost vrednică să poarte
Trupul cel sfânt, în slujbe preaslăvit:
În asta voi a crede, pân’ la moarte.
Biată bătrână-s, cu păcate grele,
Şi carte n-am, sunt o neştiutoare.
În mânăstirea parohiei mele,
Văz rai pictat, cu harfe sunătoare
Şi-un iad cu păcătoşi în caznă mare;
Unul mă bucură, celălalt mă-’nfioară.
Dă-mi bucuria doar, scumpă Fecioară,
Ce-o caută păcătoşi cu vieţi deşarte.
Plini de credinţă şi smerire, doară
În asta voi a crede, pân’ la moarte.
Virgină prin care s-a zămislit
Isus, al lumii domn fără sfârşit.
Luând păcatul nost’ ne-a mântuit,
La noi s-a coborât şi milă-’mparte.
Ofrandă morţii, scump vlăstar ceresc,
Nouă Stăpân, precum mărturisesc:
În asta voi a crede, pân’ la moarte.
Traducerea Dan Dănilă
BALADA LUI VILLON PENTRU AMANTA LUI
(Balada care se termină în R)
Falsă frumuseţe, scump e-al tău dever,
Rea fără margini, de-un dulceag amar,
Amor mai crâncen ca un dumicat de fier,
Numele ţi-l pot spune, sigur că dispar:
Chin prefăcut în farmec, inimii calvar,
Orgoliu ascuns, prin tine oameni mor,
Iar ochii tăi n-au milă; legea cere doar
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.
Mai cu folos cătam şi mai cu spor
Altunde ajutor, cinstire chiar;
Reazim de n-oi găsi, izbăvitor,
Trebuie, ruşinat, să plec hoinar.
Hei, mic şi mare, milă aşadar!
Ei, cum e? fără scut va fi să mor,
Sau te înduri, cum scrie în glosar,
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor ?
Dar vremea ce-ofileşte trece-n zbor,
Iar nurii tăi, uscate flori îmi par.
Aş râde eu, dar fălcile mă dor,
Ba-i nebunie, am aceeaşi soartă doar:
Moşneag voi fi; tu slută, fără har.
Deci bea, până izvoru-i curgător,
Nu împărţi la toţi din cel amar;
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.
Prinţ iubitor, amant prea temerar,
Nu vreau să-ţi fac în ciudă, cârtitor,
Dar inimii, Domnul nu-i cere în zadar:
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.
Traducerea Dan Dănilă
DUBLĂ BALADĂ
cu acelaşi tâlc
Iubiţi, de-aceea, cât vă place,
Fiţi veseli şi petrecăreţi,
Că pân’ la urmă, orice-aţi face,
Capetele vi le pierdeţi.
Nerozi ajung cei prea iubeţi:
Salmon căzu-n idolatrie,
Samson în tagmă la orbeţi.
Ferice-i care nu le ştie !
Orfeu, care din flauturi
Şi din cimpoi da zvon vrăjit,
De câinele cu patru guri,
Cerber, aproape fu-nghiţit.
Narcis, că prea mult şi-a iubit
Chipul cel plin de gingăşie,
În puţ adânc s-a prăbuşit.
Ferice-i care nu le ştie !
Sardana, cavalerul care
Creta în lupte-a cucerit,
Îşi puse strai de ţesătoare,
Printre muieri, la războit.
David, crai şi profet vestit,
La băi o coapsă durdulie
Văzând, pe Domnul l-a hulit.
Ferice-i care nu le ştie !
Amon căzu în dezonoare,
(Cică plăcinte a mâncat),
Cu Tamar, ce ruşine mare,
Chiar sora lui, urcând în pat.
Irod, (nu-s basme), l-a scurtat
Pe Sânt Ioan de scăfârlie,
Doar pentru danţuri şi cântat.
Ferice-i care nu le ştie !
De mine, bietul, să mai zic:
M-au bătut gol, ca pe-un mişel,
Ca rufa-n râu, n-ascund nimic.
Cine mi-a dat amaru’ acel
Decât Catrina de Vaucelles?
Noel, când luam pe scăfârlie,
La praznic fu părtaş şi el.
Ferice-i care nu le ştie !
Dar tinerelul ăsta oare
De fete crezi că s-ar lăsa ?
Nici de l-ai arde la frigare
Ca pe-un călar pe mături, ba !
Prea-s dulci şi au pe vino-’ncoa’.
Dar să le crezi, e nebunie,
Blonde ori brune-s tot aşa.
Ferice-i care nu le ştie !
EPISTOLĂ CĂTRE PRIETENI
Vă înduraţi de mine, îndurare,
Atât măcar, prieteni, de-aţi avea !
În hrubă zac, nu sub un pom în floare,
Aici, în surghiunia cea mai grea,
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea.
Cocote, crai, novici şi tinerei,
Voi acrobaţi, voi dansatorii cei
Mai iuţi ca strechea, ageri ca iatanul,
Cu voci ca zvonul unor clopoţei,
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul ?
Voi menestrei cântând în voia lor,
Craidoni, ce numai râdeţi şi glumiţi,
Şi risipiţi bani buni ori calpi cu spor,
Oameni de duh, oleacă aiuriţi,
Estimp el moare de mai zăboviţi.
Stihuitori de cântec, vers, oraţii,
De se va stinge, faceţi-i libaţii.
El zace, raze nu-i aduc aleanul,
Nici adieri, i-s ziduri grele fraţii.
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul ?
Veniţi să îl vedeţi în pătimire,
Nobili iertaţi de orice bir şi dare,
Neaplecaţi la legi şi cârmuire,
Ci doar în faţa Domnului cel mare.
Postind duminici, marţile, oricare,
Lui dinţii ca de greblă i se fac,
(Din coji uscate, nu din cozonac),
Şi-i toarnă-n maţe apă cu toptanul,
În hău adânc nu-i masă, nici hamac,
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul ?
Juni ori bătrâni, prinţi ce vă pomenesc,
Aduceţi-mi iertare cu sigil domnesc,
Şi scoateţi-mă-n coş, tras cu arcanul.
Aşa se-ajută porcii, mă gândesc;
Guiţă unul doar, în turmă o tulesc.
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul ?
Trducerea Dan Dănilă
Villon, Rabelais, Brassens - Dessin de Tim (Louis Mitelberg, dit), XXe siècle
Collection Amis de Rabelais et de La Devinière - Seuilly (Indre-et-Loire), Musée Rabelais, Maison de La Devinière - © Claudie Fonteneau CG37
BALADA ZISELOR MĂRUNTE
Ştiu musca-n lapte de-a picat,
ştiu rang pe haina omului,
ştiu de-i senin ori înnorat,
ştiu bine rodul pomului,
ştiu după clei de soiul lui,
ştiu lucrurile ce-s de-un hram,
ştiu cine-i harnic ori haihui,
ştiu tot, de mine habar n-am.
Ştiu haina după epolet,
ştiu orice rasă monahală,
ştiu pe stăpân şi pe valet,
ştiu pe măicuţă după poală,
ştiu hoţul după ciripeală,
ştiu cine-i lacom la bairam,
ştiu unde-i vin ori bute goală,
ştiu tot, de mine habar n-am.
Catâr, catârcă ştiu ce mi-s,
ştiu câte poartă în spinare,
ştiu de Belet şi de Beatrice,
ştiu pe abac o adunare,
ştiu de-amăgiri şi de visare,
ştiu pe husit de ce-i infam,
ştiu Roma ce putere are,
ştiu tot, de mine habar n-am.
Prinţe, ştiu despre fiecare,
ştiu după chip orişice neam,
ştiu că de moarte nu-i scăpare,
ştiu tot, de mine habar n-am.
BALADA ȘI POVAȚA FRUMOASEI COIFĂRESE
la fetele de dragoste
Deci cugetă, Mânuşereasă,
Ce te-am şcolit când erai jună;
Şi tu, Blanche, Pingelăreasă,
Acum e vremea cea mai bună:
Cu amândouă mâini adună,
De cruţi bărbaţii, ai greşit,
Că vremea babei va s-apună
Ca banul scos din circuit.
Şi tu mândră Cârnăţăreasă
Ce dănţuieşti cu dibăcie,
Tu, Guillemete, Tapiţereasă,
Nu-mi râde sfatul, c-o să vie
Vremea să-nchizi la prăvălie;
Bătrână, când te-ai veştejit,
Doar popi cărunţi o să te ştie,
Ca banul scos din circuit.
Şi tu Jeaneto, Scufăreasă,
Vezi să nu pici în laţ cumva;
Catrino, ce croieşti mătasă,
Bărbaţii nu-i mai alunga:
Cine-i urâtă, să nu stea,
Cu zâmbete tot i-a momit.
Doar hoaşca nimeni nu o vrea,
Ca banul scos din circuit.
Fetelor, pricepeţi odată
De ce m-am plâns şi jeluit:
Că nu-s de nimeni căutată,
Ca banul scos din circuit.
BALADA DOMNILOR DE ALTĂDATĂ
urmând zisele dinainte
Unde-i Calist al treilea, care
Ca ultimul cu-acest blazon
Doar patru ani fu papă, oare ?
Alfons, rege în Aragon
Sfiosul duce de Bourbon,
Şi Artus, duce de Bretaigne,
Carol, al şaptelea pe tron ?
Dar unde-i mândrul Charlemagne ?
Aşişderi, regele scotist
Cel ce avea, precum se ştie,
Jumate chip ca de-ametist,
Din creştet până la bărbie ?
Al Ciprului domn und’ să fie,
Ori riga Spaniei, sunt ani
Şi numele-i uitai, vai mie ?
Dar unde-i mândrul Charlemagne ?
Nu zic de alţii, tac mai bine,
Deşertăciune-i lumea toată.
Să-nfrunte moartea n-are cine,
Ori s-o amâne, nici cu plată.
Dar aş mai întreba o dată:
Lancelot, duce de Behaigne
Unde-i? dar spiţa lui bogată ?
Dar unde-i mândrul Charlemagne ?
Unde-i Claquin, bravul breton
Sau contele Delfin d’Auvergne
Ori răposatul d’Alencon
Dar unde-i mândrul Charlemagne ?
PRICINA SAU BALADA SOARTEI
Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă,
Ce nu eşti om cu fală şi renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine ?
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine;
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron.
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon !
Pe marii regi îmi căşunase mie
În vremurile vechi, de altădat'.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat ?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon !
Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon ?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon !
François, de-aceea să asculţi ce-am zis:
Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis,
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon,
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon !
Le Lais ou Petit Testament
François Villon
1457
I
Mil quatre cens cinquante six,
Je, Françoy Villon, escollier,
Considerant, de sens rassis,
Le frain aux dens, franc au collier,
Qu'on doit ses euvres conseillier,
Comme Vegece le racompte,
Sage Rommain, grant conseillier,
Ou autrement on se mescompte...
II
En ce temps que j'ay dit devant,
Sur Noël, morte saison,
Que les loups se vivent du vent
Et qu'on se tient en sa maison,
pour le frimas, pres du tyson,
Me vint ung vouloir de briser
La tres amoureuse prison
Qui faisoit mon cueur debriser.
III
Je le feiz en telle façon,
Voyant celle devant mes yeult
Consentant a ma deffaçon,
Sans ce que ja luy en fust mieulx;
Dont je me dueil et plains aux cieulx,
En requerant d'elle vengance
A tous les dieux venerïeux,
Et du grief d'amours allegence.
IV
Et se j'ay prins en ma faveur
Ces doulx regars et beaux semblans
De tres decevante saveur
Me tresparsans jusques aux flans,
Bien ils ont vers moy les piés blancs
Et me faillent au grant besoing:
Planter me fault aultres complans
Et frapper en ung aultre coing.
V
Le regard de celle m'apris
Qui m'a esté fellone et dur;
Sans ce qu'en riens j'aye mesprins,
Veult et ordonne que j'endure
La mort, et que plus je ne dure.
Si n'y vois secours que fouïr;
Rompre veult la vive soudure
Sans mes pitieux regrets ouïr.
VI
Pour obvier a ses dangiers,
Mon mieulx est, ce croy, de partir.
A Dieu! Je m'en vois a Angers,
Puis qu'el ne me veult impartir
Sa grace ne me departir.
Par elle meurs, les membres sains;
Au fort, je suys amant martir,
Du nombre des amoureux sains.
VII
Combien que le depart me soit
Dur, si fault il que je l'eslongne;
Comme mon povre sens consoit,
Aultre que moy est en quelongne,
Dont oncques soret de Boulongne
Ne fut plus alteré d'humeur.
C'est pour moy piteuse besongne:
Dieu en vueille ouÿr ma clameur !
VIII
Et puys que departir me fault
Et du retour ne suis certain
(Je ne suis homme sans deffault,
Ne qu'aultre d'assier ne d'estain;
Vivre aux humains est incertain
Et aprés mort n'y a relaiz)
– Je m'en vois en pays lointain –,
Si establit ce present laiz.
IX
Premierement, au nom du Pere,
Du Filz et Saint Esperit,
Et de sa glorïeuse Mere
Par qui grace riens ne perit,
Je laisse, de par Dieu, mon bruyt
A maistre Guillaume Villon,
Qui en l'onneur de son nom bruyt,
Mes tentes et mon pavillon.
X
Item, a celle que j'ay dit
Qui si durement m'a chassé
Que je suis de joye interdit
Et de tout plaisir dechassé,
Je laisse mon cueur enchassé,
Palle, pitieux, mort et transy.
Elle m'a ce mal pourchassé,
Mais Dieu luy en face mercy !
XI
Item, a maistre Ythier Merchant,
Auquel je me sens tres tenu,
Laisse mon branc d'acier tranchant,
Et a maistre Jehan le Cornu,
Qui est en gaige detenu
Pour ung escot sept solz montant;
Je veul, selon le contenu,
Qu'on leur livre... en le rachetant !
XII
Item, je laisse a Sainct Amant
Le Cheval blanc avec la Mule,
Et a Blaru mon dÿamant
Et l'Asne royé qui reculle.
Et le decret qui articulle
Omnis utriusque sexus
Contre la Carmeliste bulle
Laisse aux curés, pour mettre sus.
XIII
Item, a Jehan Trouvé, boucher,
Laisse le Mouton franc et tendre,
Et ung tacon pour esmouchier
Le Beuf Couronné qu'on veult vendre,
Et la Vache, qui pourra prendre
Le vilain qui la trousse au col:
S'il ne la rend, qu'on le puist pendre
Et estrangler d'un bon licol!
XIV
Et a maistre Robert Valee,
Povre clergot en Parlement,
Qui n'entend ne mont ne valee,
J'ordonne principalement
Qu'on luy baille legierement
Mes brayes, estans aux Trumillieres,
Pour coyffer plus honnestement
S'amye Jehanne de Milliers.
XV
Pour ce qu'il est de lieu honneste
Fault qu'il soit mieulx recompensé,
Car le Saint Esperit l'adomoneste,
Obstant ce qu'il est insensé.
Pour ce, je me suis pourpensé,
Puis qu'il n'a sens ne qu'une aulmoire,
A recouvrer sur Mau pensé,
Qu'on lui baille, l'Art de memoire.
XV
Item, pour assigner la vie
Du dessus dit maitre Robert...
Pour Dieu, n'y aiés point d'envye,
Mes parents, vendés mon haubert,
Et que l'argent, ou la plus part,
Soit emploié, dedans ces Pasques
A acheter a ce poupart
Une fenestre emprés Saint Jacques.
XVI
Item, laisse et donne en pur don
Mes gans et ma houcque de soye
A mon amy Jacques Cardon,
Le glan aussi d'une saulsoye,
Et tous les jours une grasse oye
Et ung chappon de haule gresse,
Dix muys de vin blanc comme croye,
Et deux procés, que trop n'engresse.
XVII
Item, je lessë a noble homme
Regnier de Montigny, trois chiens;
Aussi a Jehan Raguier la somme
De cent frans prins sur tous mes biens;
Mais quoy? Je n'y comprens en riens
Ce que je pourray acquerir:
L'en ne doit trop prendre des siens,
Ne ses amys trop surquerir.
XVIII
Item, au seigneur de Grigny
Laisse la garde de Nygon
Et six chiens plus qu'a Montigny,
Vicestre, chastel et donjon;
Et a ce malostre changon,
Moutonnier, qui le tient en procés,
Laisse troys coups d'ung escourgon
Et coucher paix et aise es ceps.
XX
Et a maistre Jaques Raguier
Laisse l'Abeuvroir Popin,
Paiches, poires – sucré, figuier –,
Tous jours le choiz d'ung bon loppin,
Le trou de la Pomme de Pin,
Cloz et couvert, au feu la plante,
Emmailloté en jacopin,
Et qui vouldra planter si plante !
XXI
Item, a maistre Jehan Mautaint
Et maistre Pierre Basannier,
Le gré du seigneur qui attainct
Troubles, forfaiz, sans espargnier;
Et a mon procureur Fournier,
Bonnetz cours, chausses semelees,
Taillees sur mon cordouennier,
Pour porter durant ces gelees.
XIX
Item, au Chevalier du guet,
Le Hëaulme luy establis,
Et aux pietons qui vont d'aguet
Tastonnant par ces establis,
Je leur laissë ung beau riblis,
La Lanterne a la Pierre au Let,
Voire, mes j'aray les Troys Lis,
S'ilz me mainent en Chastellet.
XXIII
Item, a Perrenet Merchant,
Qu'on dit le Bastard de la Barre,
Pour ce qu'il est ung bon merchant,
Luy laisse trois gluyons de feurre
Pour estendre dessus la terre
A faire l'amoureux mestier,
Ou il luy fauldra sa vie querre,
Car il ne scet autre mestier.
XXIV
Item, au Loup et a Cholet
Je laisse a la fois ung canart
Prins sur les murs comme on souloit,
Envers les fossés, sur le tart,
Et a chascun ung grant tabart
De cordelier jusques aux piez,
Busche, charbon et poys au lart,
Et mes houseaulx sans avantpiez.
XXV
Item, je laissë, en pitié
A trois petis enffans tous nudz
Nommés en ce present traictié,
– Povres orphelins impourveuz,
Tous deschaussez, tous despourveuz,
Et desnuez comme le ver
(J'ordonne qu'ilz seront pourveuz,
Au moins pour passer cest yver) –,
XXVI
Premierement, Colin Laurens,
Girard Gossouïn, Jehan Marceau,
Desprins de biens et de parens,
Qui n'ont vaillant l'anse d'un seau,
Chascun de mes biens ung fesseau
Ou quatre blans, s'ilz l'aiment mieulx;
Ilz mengeront maint bon morceau,
Les enffans, quand je seray vieulx.
XXVII
Item, ma nominacïon,
Que j'ay de l'Université,
Laisse par resignacïon,
Pour seclurre d'aversité
Povres clers de cest cité
Soubz cest intendit contenus;
Charité m'y a incité
Et Nature, les voyans nudz.
XXVIII
C'est maistre Guillaume Cottin
Et maistre Thibault de Vittry,
Deux povres clers parlans latin,
Humbles, biens chantans au lectry,
Paisibles enffans sans estry:
Je leur laisse sans recevoir
Sur la maison Guillot Gueutry,
En attendant de mieulx avoir.
XXIX
Item, et j'adjoinctz a la crosse
Celle de la rue Saint Anthoine,
Ou ung billart de quoy on crosse,
Et tous les jours plain pot de Seine
Aux pigons qui sont en l'essoyne,
Ensserés soubz trappe voliere,
Mon miroüer bel et ydoyne
Et la grace de la geolliere.
XXX
Item, je laisse aux hospitaux
Mes chassis tissus d'arignie,
Et aux gisans soubz les estaulx,
Chascun sur l'eul une grognee,
Trambler a chiere renfrongnee,
Megres, velus et morfondus,
Chausses courts, robe rongnee,
Gelez, murdriz et enfondus.
XXXI
Item, je laisse a mon barbier
Les rongnures de mes cheveux,
Plainement et sans destourbier;
Au savetier mes souliers vieulx,
Et au freppier mes habitz tieulx
Que quant du tout je les delaisse;
Pour mains qu'ilz ne cousterent neufz
Charitablement je leur laisse.
XXXII
Item, je laisse aux Mendïans,
Aux Filles Dieu et aux Beguines,
Savoureux morceaulx et fryans,
Chappons, flaons, grasses gelines,
Et puis prescher les .XV. signes
Et abatre pain a deux mains.
Carmes chevauchent noz voisines,
Mais cela, ce n'est que du mains.
XXXIII
Item, laisse le Mortier d'or
A Jehan, l'espicier, de la Garde,
Une potence de sainct Mor,
Pour faire ung broyer a moustarde.
Et celluy qui fist l'avantgarde
Pour faire sur moy griefz exploiz:
De par moy, saint Anthoine l'arde!
– Je ne luy feray autre laiz.
XXXIV
Item, je lesse a Mirebeuf
Et a Nicolas de Louviers,
A chacun l'escaille d'un œuf
Plaine de francs et d'escus vieulx.
Quant au concierge de Gouvieulx,
Pierre de Rousseville, ordonne,
Pour le donner entendre mieulx,
Escus telz que le Prince donne.
XXXV
Finablement, en escripvant,
Ce soir, seulet, estant en bonne,
Dictant ces laiz et descripvant,
J'ouys la cloche de Serbonne,
Qui tous jours a neuf heures sonne
Le salut que l'ange predit;
Si suspendis et mis en bonne
Pour prier comme le cueur dit.
XXXVI
Ce faisant, je m'entroubliay,
Non pas par force de vin boire,
Mon esperit comme lÿé.
Lors je sentis dame Memoire
Reprendre et mectre en son aulmoire
Ses especes colaterales,
Oppinative faulse et voire
Et autres intellectualles,
XXXVII
Et meismement l'estimative,
Par quoy prospective nous vient,
Simulative, formative,
Desquelles souvent il advient
Que, par leur trouble, homme devient
Fol et lunatique par moys;
Je l'ay leu, se bien m'en souvient,
En Aristote aucunesfois.
XXXVIII
Dont le sensitif s'esvailla
Et esvertua Fantaisie,
Qui les organes resveilla,
Et tint la souveraine partie
En suspens et comme mortie
Par oppressïon d'oubliance,
Qui en moy s'estoit espartie
Pour monstrer de Sens la lïance.
XXXIX
Puis que mon sens fut a repos
Et l'entendement desmellé,
Je cuiday finer mon propos,
Mais mon ancrë trouvay gelé
Et mon cierge trouvay soufflé;
De feu je n'eusse peu finer,
Si m'endormis, tout enmouflé,
Et ne peuz autrement finer.
XL
Fait au temps de ladite datte
Par le bien renommé Villon,
Qui ne mengue figue ne datte,
Sec et noir comme escouvillon;
Il n'a tente ne pavillon
Qu'il n'ait lessié a ses amis,
Et n'a mais q'un peu de billon
Qui sera tantost a fin mis.
(CY FINE LE TESTAMENT DE VILLON)
http://www.over-blog.com/Lexistence_et_loeuvre_de_Francois_Villon-1095204432-art411199.html
