Născut la Stratford-on-Avon, ca fiu al unui mănușar, Shakespeare a urmat cursurile colegiului din localitate.
In 1586 a plecat la Londra, unde s-a afirmat destul de repede în mediile teatrale, ca actor, dramaturg și coproprietar al teatrelor Blackfriars și Globe.
Printre puținele fapte din viața lui cunoscute cu siguranță se numără prietenia și protecția contelui de Southampton, evocat în sonete.
În 1611 s-a reîntors în localitatea natală, fără să rupă legătura cu lumea teatrală londoneză, și a rămas aici, bucurându-se de respectul concetățenilor, până la moartea sa, survenită în 1616.
În afară de cele 154 de Sonete și de câteva poeme, creația lui William Shakespeare este esențialmente dramatică, fiind compusă din 37 de piese de teatru: drame istorice inspirate din cronicile Angliei (Richard al II-lea, Henric al IV-lea, Richard al III-lea) sau de antichitatea romană (Titus Andronicus, Iulius Caesar, Antoniu și cleopatra, Coriolan) tragedii (Romeo și Julieta, Hamlet, Othello, Regele Lear, Macbeth), comedii (Comedia erorilor, Îmblânzirea scorpiei), unele dintre ele feerice (Visul unei nopți de vară, Cum vă place, A douăsprezecea noapte), altele amare Neguțătorul din Veneția, Troilus și Cresida, Timon din Atena) și, ca ultime creații, Poveste de iarnă și Furtuna.
ROMEO ȘI JULIETA
Subiectul, împrumutat din nuvela scriitorului italian Matteo Bandello, se petrece la Verona.
Dragostea dintre Romeo și Julieta este amenințată de vrajba dintre familiile lor: Montague și Capulet.
Cei doi tineri se căsătoresc în taină, dar Romeo trebuie să părăsească Verona, fiind surghiunit fiindcă îl omorâse în duel pe Tybalt, vărul Julietei.
La sfatul călugărului Lorenzo, Julieta înghite o băutură care o afundă într-un somn asemănător morții, pentru ca, sub această aparență să fie dusă la Romeo, după ce va fi fost scoasă din cavoul unde o depusese familia.
Romeo nu primește mesajul prin care Lorenzo îl vestea despre toate acestea și, auzind de moartea Julietei, se întoarce la Verona și se sinucide în faâa corpului ei pe care îl crede neînsuflețit.
Trezindu-se, Julieta preferă și ea moartea în locul unei vieți fără iubitul ei.
Tragedia celor doi tineri aduce împăcarea familiilor lor.
Celebra scenă a balconului este un dialog între Julieta ți Romeo, venit sub ferestrele iubitei sale, după ce o cunoscuse la un bal dat de familia Capulet.
ACTUL II
SCENA II
Romeo: De răni fac haz cei nerăniți cândva
(Julieta se ivește la o fereastră de sus)
Dar ce lumină-acolo-n geam răsare ?
Sunt zorii, da, și Julieta-i soare !
Te-nalță, soare, și răpune luna
Pizmașa, care-i lâncedă de ciudă
Că tu, fecioara ei, o-ntreci în nuri:
N-o mai sluji, de vreme ce-i pizmașă;
Verzui și stins e straiu-i de vestală,
Și-l poartă doar nătângii; tu, aruncă-l.
E ea, domnița mea, iubirea mea !
O, dac-ar ști că este !
Vorbește, totuși fără glas: ce dacă-i
Cuvântă ochii, eu le voi răspunde
Dar prea cutez, ea nu-mi vorbește mie.
Doi aștri de pe cer, din cei mai limpezi,
Chemați aiurea, roagă ochii ei,
Să scapere-n tării până s-or întoarce.
Pe boltă-s ochii-i ? Stelele-s la ea ?
Nu, aștrii s-ar sfii de strălucirea-i
Ca un opaiț ziua ! Ei văzduhul
Atât l-ar lumina încât, uitând
Că-i noapte, păsări s-or porni cântând.
Obrazul, vezi, și-l sprijină în mână...
O, cum de nu-s pe mâna ei mănușă,
Să-i mângâi eu obrazul !
Julieta: Ah !
Romeo: Cuvântă:
O, mai cuvântă, îngere ! căci tu
Ești slava astei nopți, plutind de-asupra-mi
precum un crainic aripat din cer
Spre care lumea ochii mari deschide,
Cu capul dat pe spate, ațintindu-l
Cum trece călărind trândavii nori,
Și pânp-n miezul bolții lopătează.
Julieta: Romeo, ah ! de ce ești tu Romeo ?
Te leapădă de nume și de tată.
De ce nu te-nduri, iubire jură-mi doar
Și-am să mă rup de-ai mei, de Capuleți.
Romeo (aparte):
Să mai ascult, sau să-i răspund acum ?
Julieta: Doar numele ce-l porți îmi e dușman.
Și chiar de n-ai fi Montague, tu ești
Tot tu. Ce-nseamnă Montague ? Nici braț
Nici mână, nici picior, nici chip, nici altă
Bucată dintr-un om. Alt nume ia-ți !
Ce-i numele ? Ce noi numim răsuri
Tot dulce-ar miresma, oricum le-am zice;
La fel și el; de nu-l mai chem Romeo,
Tot fără de cusur și drag rămâne
Și-atunci, Romeo, leapădă-al tău nume
Căci nu-i crâmpei din tine, și în schimb
Pe mine ia-mă toată.
Romeo: fac cum spui
”Iubite” zi-mi, și mă botez din nou;
Și nu mai voi în veci să fiu Romeo.
Julieta: ce om ești tu, ce-ascuns în manta nopții
Dă buzna-n taina mea astfel ?
Romeo: Pe nume
Nici eu nu știu a-ți spune cine sunt:
Urăsc, o înger, numele ce-l port
Fiindcă ți-i vrăjmaș; de l-aș avea
Pe o hârtie scris, bucăți l-aș face.
Julieta: Nici n-am sorbit o sută de cuvinte
Din gura ta, și glasul ți-l cunosc;
Nu ești Romeo , nu ești Montague ?
Romeo: Niciunul, preafrumoaso, de-i urăști.
Julieta: Cum ai pătruns aici, să-mi spui. De ce ?
Zid înalt livada are, greu să-l sari,
Și locu-nseamnă moarte pentru tine
De te-ar găsi vreun consângean de-al meu.
Romeo: Pe-a dragostei aripi sărit-am zidul
Căci nu-i în calea dragostei zăgaz:
Ea tot ce poate face se-ncumete,
Deci nu-mi sunt stavili consângenii tăi.
Julieta: De te-ar zări cumva, te-ar și ucide.
Romeo: Tu ai în ochi mai grele, vai, primejdii
Cât douăzeci de spade de-ale lor
Privește-mă duios și sunt păzit.
Julieta: Cu nici un preț n-aș vrea să fii văzut.
Romeo: De ochii lor m-ascund sub manta nopții
Și prins m-aș da de-aș ști că nu ți-s drag;
Să-mi curme viața ura lor mai bine,
Decât fără iubirea-ți, moartea-nceată.
Julieta: Au cine te-a-ndrumat s-ajungi aici ?
Romeo: Iubirea m-a-mboldit întâi să caut;
Ea datumi-a povăț, eu ochi i-am dat,
Cârmaci nu sunt; dar chiar de-ai fi departe
Cât țărmu-acela fără de sfârșit
Scăldat de marea cea mai depărtată,
Pornire-aș să găsesc așa comoară.
Julieta: De nu mi-ar pune noaptea văl pe față,
Obrazu-mi feciorește-ar rumeni
De cele ce ți-am spus în noaptea asta,
Mult, mult aș vrea să fiu cuviincioasă,
Să-ntorc ce-am zis: adio, cuviință !
Mă îndrăgești ? Vei spune ”da”, știu bine
Și-am să te cred: dar dacă juri, poți face
Strâmb jurământ; de calpii-ndrăgostiți,
Se spune, Zeus râde, O, Romeo
Iubite, de iubești, s-o spui cinstit:
Ci pradă lesne prinsă de mă crezi,
Mă-ncrunt și rea mă fac, ne-nduplecată,
Ca tu să mă câștigi; altminteri nu !
Sunt, chipeș Montague, prea-ndrăgostită
Și poate ușurică mă socoți;
Dar, crede, mai statornică voi fi
Decât șireata ce se-arată dârză.
Mai dârză, știu, se cuvenea să fiu,
Dar ce-auziși, cât nu știam c-asculți,
E dragostea-mi curată. Deci să-mi ierți,
N-a fost doar toana unui dor fugar
Destăinuit, așa, de bezna nopții.
Romeo : Domniță, jur pe luna care ninge
Polei de-argint pe imii toți din preajmă...
Julieta: O, nu jura pe lună; luna-și schimbă
Rotundul chip în fiecare lună
Și nu te vreau ca ea de nestatornic.
Romeo: pe ce să jur ?
Julieta: Să nu te juri deloc;
Sau dacă vrei, pe dulcea ta făptură -
Pe zeul păgânei mele jură
Și-am să te cred.
HAMLET 1602
Lui Hamlet, tânărul prinț al Danemarcei, reîntors de la studii, i se arată într-o noapte, pe zidurile castelului Elsinor, fantoma tatălui său, care îi dezvăluie că a fost asasinat mișelește de propriul său frate, actualul rege Claudius, care a împins crima până la a se căsători cu soția celui ucis, mama lui Hamlet.
Tânărul prinț, fire înclinată spre studii și reflecție, se vede brutal obligat de evenimente să-și răzbune tatăl.
Simulează nebunia, acumulează dovezile și caută momentul prielnic răzbunării, ezitând mereu să acționeze.
Punând niște actori ambulanți să joace o piesă care reconstituie împrejurările crimei, Hamlet surprinde reacția care îl trădează pe Claudiu, dobândind astfel o nouă probă a vinovăției acestui.
Pentru a-și îmdeplini datoria sa răzbunătoare, Hamlet sacrifică dragostea pentru Ofelia, care moare înecată și pe al cărei tată, curteanul Polonius, îl omorâse luîndu-l drept rege.
Laerțiu, fratele ofeliei, îl provoacă pe Hamlet la duel, iar regele otrăvește vârful spadei lui.
Hamlet moare, nu însă înainte de a-l fi ucis pe rege, iar regina bea otravă.
Prințul norvegian Fortinbras ocupă tronul, aducând un omagiu lui Hamlet și reintroducând ordinea pe care atâtea crime o tulburaseră.
Celebrul monolog al lui Hamlet din actul al III-lea sugerează întreaga profunzime filozofică a tragediei unui om pe care datoria de a pedepsi o crimă, restabilind ordinea într-o vreme care ”și-a ieșit din țâțâni”, îl obligă să se comporte într-un mod străin firii sale autentice:
ACTUL III
SCENA I
A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea.
Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,
Săgeți și praștii ale-ursitei rele
Sau apucând o armă tu să curmi al
Restriștilor noian ? Să mori, să dormi...
Nimic mai mult. Și printr-un somn să știi
Că pui sfârșit durerii sufletești
Și-atâtor mii de alte suferințe
Ce sunt a cărnii parte.E - o -ncheiere
Chiar foarte de dorit. Să mori, să dormi.
Să dormi, dar cine știe ? Să visezi !
Aici e greul ! Căci în somnul morții,
Când ai scăpat vremelnicului caier,
Ce vise-atunci ai să mai poți visa ?
E tocmai ce ne-ndeamnă a șovăi !
Și-aici e teama care dă năpastei
Un trai atât de lung. Cine-ar mai sta
Să rabde biciul și disprețul lumii,
Despoticul bun-plac, zăbava legii,
Sfidările din partea celor mândri,
Durerea drgostei ne-mpărtășite,
Trufia stăpânirii și-njosirea
Prin cei nemernici, a destoiniciei,
Când poate să-și dea singur dezlegarea
C-un vârf de jungher ? Cine și-ar mai duce
Povara vieții-n geamăt și sudori
De n-ar fi groaza tainei ce urmează
Și-acel hotar necunoscut, de unde
Nu-i călător să se fi-ntors vreodată,
Și care zbuciumă voința noastră,
Făcându-ne să suferim mai bine
Urgiile de-aici decât să tindem
Spre altele pe care nu le știm.
Ast gând pe toți ne face-a fi mișei.
Și-astfel firescul chip al hotărârii
Arată bolnav de gândire pală
Și-avânturile cele mai mărețe
Sub semnul său se-abat din drumul lor
Și pier ca fapta. Dar, tăcere...
SONETE (Sonnets)
Tipărite în 1609, fără permisiunea autorului și într-o ordine schimbată, dar scrise cu mai mult de zece ani înainte, cele 154 de sonete ale lui Shakespeare reprezintă o culme a poeziei engleze și universale prin adânca vibrație emoțională a sentimentelor care le animă - dragoste, prietenie, superioară iertare, revoltă împotriva unei lumi nedrepte, conștiința propriului geniu - și prin perfecțiunea versurilor.
Din punct de vedere al structurii, sonetul englez (inițiat de Thomas Wyatt la începutul sec. al XVI-lea și strălucit reprezentat de Shakespeare) se deosebește de cel italian, fiind alcătuit din trei catrene cu rime încrucișate (a b a b, c d c d, e f e f) și un distih (gg).
LV
Nici marmuri princiare, nici morminte
n-or supraviețui acestor rime.
Dar tu vei fi lumina ce aprinde
Piatra murdară a vremii anonime !
Război pustiitor va sparge statui
va pârjoli a varului lucrare
nici Marte cu-a lui spadă, nici gealatu-i
războiul, nu te-or trece în uitare !
Potrivnic îndurărilor și morții
găsi-vei slavei tale loc sub cer,
sub ochii celor care vin și-ai sorții
ce lumile le-mpinge către ger.
Până să-ți bată-a judecății oră
versul te-arată celor ce te-adoră !
LVI
Dulce iubire, înnoiește-ți vlaga.
Ți-e decât pofta mai tocit tăișul ?
Abia hrănită azi, mâine întreaga
putere-o să-și vădească ascuțișul.
Fii dragoste, la fel, azi ochi-i saturi
până abia clipesc de plinătate,
mâine (primește-mi dar aceste sfaturi)
să nu-i îngreui duhul cu bucate.
Estimpul ca oceanul să ne fie
pe țărmul căruia vin doi logodnici
visând între a apelor stihie
întoarcerea iubirii cu ăași spornici
sau ca o iarnă fie, vremea-amară
parcă-ntrindu-l dorul după vară....
XCVII
Iarnă mi-a fost când lungile-ți absențe
păreau că-s darul anului, tărâmul
cu ger și zile fără transparențe
al asprului Decembrie bătrânul...
Abia trecută neaua și-a fost vară
și toamnă purtând primăvara-n sine,
ca văduva, povara ei ușoară
care pe cel pierdut n-o să-nlumine.
Dar mie mi-e nesuferit belșugul -
jind de orfan, fruct fără de părinte
când vara nu-ți înclină-n cale crugul
și tac, fiindcă nu ești, păsări sfinte
De vor cânta, pot lesne să aștearnă
Pe frunza încă tremurândă, iarna....
XCIX
Întâia viorea de-o văd, o mustru :
”De unde-l ai parfumul, hoț plăpând
Nu de pe buzele-ndrăgite ? Lustrul
ți-l tragi din trupul drag ca din pământ”
Pe crin îl cert de-n mâna ta junge,
pe măghiran, în păr de ți s-a prins,
stau rozele pe ghinpi: roșia unge
cu mir, amiaza,Ș alba-lin s-a stins
și o a treia farmecul ți-l pradă
adăugându-i încă, hoț mărunt,
răsufletul, al tău, dar dintr-odată
un vierme trupul i-l devoră, crunt.
Din câte știu, nu-i floare în poiană
să nu-și facă din dulcele tău, hrană......
