FRANCESCO PETRARCA 1304 - 1374
Personalitate reprezentativă pentru începuturile umanismului renascentist, fervent admirator al antichității latine, descoperitor al unor manuscrise cu discursuri ale lui Cicero, partizan al restaurării republicii romane,autor de opere în limba latină, Petrarca a fost unul din cei mai mari poeți italieni, fapt recunoscut încă din timpul vieții lui, când a primit la Roma, pe Capitoliu, cununa de lauri.
CANȚONIERUL(Canzoniere)
Opera sa poetică cea mai valoroasă, scrisă în limba italiană, o constituie Canțonierul (canzone = cântec), volum ce cuprinde în cea mai mare parte sonete (dar și madrigale sau balade) inspirate de iubirea lui pentru Laura de Noves și divizate în : ”În timpul vieții doamnei Laura ” și ”După moartea doamnei Laura”.
Poeziile evocă, în imagini vibrând de sensibilitate, momente ale întâlnirilor cu iubita.
Toată gama stărilor sufletești ale îndrăgostotului își găsește expresie în poezia lui Petrarca.
Mai mult decât Beatrice, din care Dante făcuse un simbol, Laura este o femeie vie, o prezență poetică legată cel mai adesea de cadrul natural.
LXI
Slăvite fie clipă, ceas și loc,
meleag și an, și anotimp și lună,
și ziua-n care ochii tăi, tăpână,
în mine aprins-au vâlvâtăi și foc.
Și-n veci slăvit dintâiul dulce dor
în care-am ars cu dragostea-nfrățit,
și arcul cu săgeata ațintit,
și rănile ce-adânc în piept mă dor,
Slăvite fie vorbele ce eu,
(o, câte !) le-am rostit chemând spre tine,
și lacrimile, și suspinul greu,
și versul scris ce faima ta prin mine
o spune lumii-ntregi, și gândul meu
ce-i doar al tău și neîmpărțit cu mine.
CXXXIV
Nici pace n-am, nici lupta nu mă-mbie,
mă tem și sper, și ard și sunt de gheață
și zac răpus și zbor până-n tărie,
nimic nu prind și-o lume strâng în brațe
Stăpână am ce-n mâna ei mă știe,
dar nu mă vrea, nici nu mă lasă-n viață;
Iubirea-ntr-ajutor nu vrea să-mi vie,
nici viu mă vrea, nici cum să scap mă-nvață.
Văd fără ochi, strig fără limbă-n gură,
să mor râvnesc și cjem după-ajutoare,
mi-s ceilalți dragi și mie-mi caut vină.
Zâmbesc în lacrimi, totul mi-e tortură,
viața și moartea-mi sunt la fel de-amare
și numai tu, stăpână, ești de vină.
Canțona către Italia exprimă patriotismul poetului, constituind o înflăcărată chemare spre unitate și pare adresată seniorilor Italiei dezbinați de lupte fratricide.
CXXVIII
Italia mea, deși vorbesc zadarnic
căci rănile-ți de moarte
n-așteaptă leac din vorbă dreaptă-ori bună,
aș vrea măcar, de-aicea de departe,
suspinul meu amarnic
nădejdea țării pusă-n el s-o spună.
Spre tine în furtună,
Hristoase, chem; spre țara ta cea dragă
Întoarce-ți, Doamne, ochii și privește
ce crunt se războiește
și-ncinge scut fără temei, și ghioagă.
Înmoaie și dezleagă
acele inimi pline
de ură azi și-ncrâncenare crudă,
ca glasul tău prin mine,
nevrednicul, Stăpâne, să-l audă.
O, voi, cei puși de soartă-n fruntea țării,
grădină-ntre grădine,
de-a cărei milă ați uitat a plânge,
ce caută-atâtea spade-aici străine ?
Vreți până-n geana zării
țărâna verde să-i mânjiți cu sânge ?
Hrăniți nădejdi nătânge
și-amar vă-nșală scurta judecată,
de-n mercenari vreți să găsiți credință.
Vrăjmași, nu biruință
câștigă cel ce-adună oști cu plată.
