Alături de Corneille, întemeietorul tragediei clasice franceze, creația dramatică a lui Racine, respectând regula celor trei unități, mută interesul asupra vieții psihologice a eroului, urmărită în tensiunea maximă pasională.
Puternicul tragism al teatrului racine-ian rezultă din forța conflictului interior pe care-l trăiește personajul în luptă cu sine însuși și cu fatalitatea.
Dacă la Corneille dragostea este subordonată rațiunii, la Racine voința și rațiunea apar fără putere în fața pasiunii.
Din tragediile racine-iene cu subiect mitico-istoric : Andromaca, Britannicus, Berenice, Ifigenia în Aulida, Fedra etc.
ANDROMACA (Andromaque)
1667
Andromaca reia tema din cântul al VI-lea al Iliadei lui Homer și din tragedia lui Euripide.
Se abordează aici drama văduvei lui Hector, prizoniera lui Pirus, Andromaca, sub puternica amintire a soțului ei și a iubirii pentru fiul ei Astianax.
Copleșită de lupta patetică a soției și a mamei devotate, zdrobită de umilința sclaviei, în demnitatea ei nu acceptă iubirea lui Pirus.
Conflictul se dezlănțuie la venirea lui Oreste, trimisul grecilor, spre a-l aduce pe Astianax.
Pirus, aflat în pragul căsătoriei cu Hermiona, o iubește pe Andromaca, deși este iubit de Hermiona, la rândul ei iubită de Oreste.
Oreste îl ucide pe Pirus, îndemnat de Hermiona, care se sinucide.
ACTUL V
Scena II
Hermiona
Da, știu: el o să-i vadă mergând spre fericire;
Se va păzi cu frică să strice-a lor nuntire.
Știu care-i îndoiala ce sufletu-i destramă:
De moarte fuge lașul, e singura lui teamă.
Ce ? Fără să se roage, oare nu mama mea
A înarmat Elada pentru-apărarea sa ?
Și-n lupta pentru ochii săi, dânsa nu văzut-a
Căzând atâția principi câți nici nu cunoscut-a ?
Iar eu cer moartea celui ce vorba-și necinstește
Doresc să mă răzbune acel ce mă iubește;
Că fără de primejdii pot fi a sa, îi spun;
Mă dau chiar eu și totuși nu pot să mă răzbun ?
Doar singură rămâne să-mi fac acum dreptate.
Vuiască jalnic templul de glasuri spăimântate;
Fatala cununie voi destrăma-o-n pripă,
Iar ei, dacă se poate, uniți nu fie-o clipă.
Nu voi cruța pe nimeni în acest ceas funest
Îl voi vedea pe Pyrus în toți, chiar și-n Orest.
Da, voi muri, dar moartea-mi știu că m-o răzbuna:
Căci după mine-n moarte și-Orest mă va urma.
Scena III
Orest, Hermiona, Cleona
Orest
S-a terminat ! Slujită ai fost cum ai dorit:
Pyrus se află-n templu în sânge prăbușit.
Hermiona
E mort ?
Orest
Se stinge; grecii, în crunta lor mânie
Spălară-n al său sânge a sa neomenie.
Doar îți făgăduisem, deși în gândul meu
Priveam această faptă prea crudă, foarte rău.
M-am dus totuși la templu; ai mei înfierbântați
Pân-la altar, prin lume, erau împrăștiați.
Pyrus mă vede, fața-i rămâne neschimbată,
Și-nfumurarea-i este și mai nemăsurată.
Ca umiliți toți grecii în solul lor, să știe
Ce strălucită-i nunta și marea sa tufie.
Apoi cu-nflăcărare luând a sa cunună
Pe fruntea Andromacăi se-nalță să i-o pună.
”Îți dau, îi spune dânsul, coroană și iubire.
Domnește peste țară și peste-a mea gândire.
O dragoste de tată copililui îi dau;
O jur în fața mamei, chezași pe zei îi iau.
Dușmanul meu, de-acuma, va fi al său dușman,
Și-l recunosc ca rege al neamului troian.”
La vorbele acestea de lume auzite
Răspunseră toți grecii cu țipete-nvrăjbite;
Necredinciosul, astfel, fu iute-nvăluit,
Că n-am găsit nici locul unde să-l fi lovit,
Căci fiecare cinstea râvnea ca să-l doboare,
În mâna lor o vreme luptă cu desperare;
Însângerat de dânșii, fugind de a lor spadă,
Către altar se trase, căzând pe el grămadă,
Trecui prin îmbulzitul popor înspăimântat,
Să viu să-mi iau prințesa rămasă în palat,
Spre-a ne întoarce-n portul unde vor fi sosit
Toți grecii plini de-un sânge ce ți-am făgăduit.”
