miercuri, 5 februarie 2014

SALVADOR DALI - JURNALUL UNUI GENIU - Partea I - ( fragmente)

dali10

Salvador Dalí
1904 - 1989


Fragmentele ce urmează sunt printre cele mai reprezentative, antologice pagini ale gândirii suprarealismului spaniol Salvador Dali - pe numele său întreg Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech - privind concepția sa despre artă și viață.

Încă din epoca interbelică, pictorul și-a creat o convenție intelectuală șocantă: utilizarea „criticii paranoice” și a aserțiunii brutale și pline de orgoliu: „ sunt un artist de geniu”...Amândouă s-au fixat prin timp și, dacă este să îl privim ca pe un creator opus clasicismului european, deci ca un reprezentant al neomanierismului, vom observa că, cele două sintagme sunt pur manieriste, constituindu-se în „amalgarea în expresie sau metafore a unor idei opuse, disparate, dispersate.

„Singura diferență între un nebun și eu însumi este aceea că eu, eu nu sunt nebun” afirma Dali.

Filmele sale din 1927: „Câinele andaluz” și „Vârsta de aur” au deschis o eră nouă în cinematografia europeană, prin invitația pe care Dali a propus-o regizorilor, de a se lăsa influențați, în viziunea lor, de realizările noii picturi moderne, a civilizației imaginii”.

Autor, pe lângă importanta sa creație plastică, a „peste treizeci de cărți”cum avea să afirme într-un interviu din 1981, Dali a asociat concepția sa plastică cu realizarea unei expresii literare novatoare, dintre cele mai stranii.

„Jurnalul unui geniu” (ed. „La table ronde”, Paris, 1964), abundă de viziuni ale unui suprarealist de marcă: un fel de trecere - translație a esențelor picturii sale în (sau spre) literatură. Ficțiunea sa, privind  conferința pe care a ținut-o la Universitatea Sorbona, printre cele mai splendide „povestiri fantastice” spaniole, se spun, în cazul trecerii Dantelăresei lui Vermeer în cornul de rinocer, a cornului și șoldului de rinocer în floare a soarelui, a florii soarelui în conopidă și din nou, în Dantelăreasa lui Vermeer - se supune unui principiu manierist și absurd: metamorfoza unei idei în ata, a unor imagini în altele, cu o forță extrem de „autentică”, asemănătoare infinitei transformări a desenelor și imaginilor vijelioase ale lui Walt Disney. Tot astfel se întâmplă cu asocierea creierului lui Freud și a trupului pictorului El Greco cu un melc din Burgogne !

Gustav Rene Hocke, în „Lumea ca labirint”, sfârșește concepția sa despre manierism (și neomanierism), în pictură, cu o celebră remarcă despre Dali: într-o epocă „paranoică”, a celor două războaie mondiale și,  apoi în aceasta a noastră, atomică, Dali însuși a ținut să fie egal, adică să devină „paranoic”, încercând să avertizeze, prin profunde șocuri artistice, omenirea, cu o luciditate intelectuală ieșită din comun.

În ciuda mustăților sale „antinietzscheene”, „atrăsnit de zei” și în pictură,  și în scrierile sale, Salvador Dali se bucură (și s-a bucurat) de o binemeritată celebritate - cu toată adversitatea spiritelor comode, ignorante sau diletante care l-au urmărit dintotdeauna.

Poate puțini știu dar a fost prieten intim cu sculptorul și pictorul român Horia Damian și un admirator al operei lui Brâncuși.




Salvador Dali - Journal d'un Génie


MAI, 1953 - Mi-am petrecut iarna la New York, ca de obicei, obținând cele mai mărețe succese, aproape de toate felurile. Suntem la Port Lligat, de o lună, și astăzi, ca și anul trecut, mă hotărăsc să-mi reiau jurnalul...Inaugurez, întâi, micul amănunt dalian; lucrând cu frenezie, împins de o dulce neliniște creatoare: nu am avut niciodată mustățile atât de lungi. Iar corpul mi-este închis în haine, în întregime. Numai mustățile au rămas pe dinafară.


Cred că libertatea cea mai suavă, pentru o ființă de pe pământ înseamnă că poate trăi, dacă vrea, fără să aibă nevoie să muncească.
Am desenat, de la răsăritul soarelui până noaptea târziu, șase chipuri de îngeri matematici, explozibili, și de o frumusețe atât de înaltă, încât am rămas extenuat și sleit de puteri. Culcându-mă, mi-am amintit de Leonardo da Vinci când compară moartea, după o viață împlinită, cu venirea somnului după o zi lungă de muncă.



În timpul lucrului, am unele reverii infinite, apropo de „fenixologie”. Eram pe cale să renasc pentru a treia oară, când am auzit la radio, despre o invenție a concursului Lapene. S-ar fi găsit, se zice,  mijlocul de a schimba culoarea părului fără a înfrunta riscul obișnuit al vopselelor. O pudră microscopică, încărcată cu electricitate contrară celei a părului provoacă o schimbare a culorii. Dacă ar fi cazul, aș putea să-mi păstrez cel mai frumos negru la părul meu, așteptând realizarea acestor utopii „fenixologice”.
Această convingere mi-a pricinuit o bucurie copilărească, dintre cele mai vii, mai ales vis-a-vis cu această primăvară, în care mă simt întinerit aproape în toate privințele.


Gala a găsit, la intrarea în Cadaquez, o stână; vrea să o cumprere, ca să o transforme - și i-a și vorbit deja ciobanului de turme.



La începutul cărții mele despre artizanat: 50 de secrete ale măiestriei, The Dial press, New York 1948, am notat: pictorul Van Gogh și-a tăiat o ureche; înainte să v-o tăiați și Dvs., cercetați această carte - citiți acest Jurnal.



Totul poate fi făcut în bine sau în rău. Tot astfel este și cu creația mea.




Aflați că cea mai surprinzătoare viziune pe care și-o poate imagina creierul dumneavoastră poate fi pictată cu talentul artizanal al lui Leonardo da Vinci, sau al lui Vermeer.


Creatorule de artă, nu ești un orator ! Așa că pictează, apoi taci !...


În măsura în care refuzați studiul anatomiei, arta desenului și a perspectivei, matematica esteticii, ca și știința culorii, dați-mi voie să vă anunț că este mai degrabă un semn al lenei decât al geniului...La naiba cu capodoperele leneșe !


La început, numai desenați și pictați, ca și bătrânii maeștri, abia după aceea faceți ce vreți - veți fi, întotdeauna, respectați.
Gelozia altor pictori în privința mea, a fost întotdeauna termometrulsuccesului meu).


Pictori, mai degrabă încercați să fiți bogați, decât săraci. În acest scop, urmați-mi mie sfaturile. (În mod cinstit, nu pictați necinstit !).



Henry Moore este doar un englez.



Cât despre Braque - ca și Voltaire cu Bunul Dumnezeu - ne salutăm amândoi, însă nu ne vorbim !



Matisse: triumf al gustului birghez...



Pierro della Francesca: glorie a monarhiei absolutiste și a castității.


Breton: atâta și atâta intransigență pentru o decadență atât de mică !





Rene Crevel: cu troțkismul său bonapartist - se va renecrevela !...



Kandinski ? Este inevitabil: nu va putea să fie niciodată pictor rus. Kandinsky ar fi putut să facă minunate mânere de baston din email cloazonat, în genul celui pe care îl port și pe care Gala mi l-a făcut cadou de Crăciun.





Pollock: „marseillais” al abstractului. Este romanticul serbărilor galante și al focurilor de artificii, cum a fost primul tașist senzual: Monticelli. Nu este așa de rău ca Turner.



Din cea mai fragedă copilărie, am viciosul chip de-a aparține spiritului, de a mă socoti diferit de majoritatea muritorilor. Și asta este pe cale să-mi reușească.



În primul rând: Gala și Salvador Dali.
În al doilea rând: numai Dali.
În al treilea rând: toți ceilalți și, bineînțeles, încă o dată: noi doi.



PORT LLIGAT, IUNIE, ÎNTÂI


Tocmai am descoperit de o săptămână că, în toată existența mea, incluzând și cinema-ul, eram cam cu doisprezece ani în întârziere ! Mai ales, de unsprezece ani am avut intenția să concep un film integral, sută la sută hipardalian. După toate credințele mele, este deci probabil că acest film va fi, în sfârșit, turnat în anul viitor.
Sunt exact contrariul eroului din fabula poetului La Fontaine :„Păstorul și lupul”. Chiar dacă, în viață, și deja, încă de când eram adolescent, am realizat atâtea lucruri senzaționale, se întâmplă acum că, orice plănuiesc - ca de exemplu corida mea liturgică în care preoți curajoși vor trebui să danseze în fața unui taur pe care un elicopter îl va transporta în cer după competiție - să-mi reușească; și toată lumea, în afară de mine, crede în acest proeict...


La douăzeci și șapte de ani, drept sosire a mea la Paris, am făcut în colaborare cu Luis Bunuel, două filme care vor rămâne în istorie: Câinele andaluz și Vârsta de aur !...De la acestă dată Bunuel a lucrat, desigur, și a pus în scenă alte filme, făcându-mi astfel serviciul inestimabil de a revela publicului cui îi venea partea genială și nu partea primară, în Câinele andaluz și în Vârsta de aur !
Dacă îmi realizez filmul, vreau să fiu sigur că va fi, de la un capăt la altul, un lanț de minuni, căci este inutil să te deranjezi să mergi să vezi spectacole care nu sunt senzaționale. Cu cât publicul meu va fi mai numeros, cu atât filmul meu va aduce mai mulți arginți Creatorului său, atât de potrivit botezat „Avida Dollars”. Dar pentru ca un film să le pară spectatorilor minunat, primul punct indispensabil este ca aceștia din urmă să poată crede în minunile care le sunt dezvăluite de mine. Singurul mijloc este să lași de-o parte, înainte de orice, ritmul cinematografic actual, această retorică convențională și plicticoasă a mișcării camerei. Cum poți crede, fie și pentru o secundă, în cea mai banală dintre melodrame, când  camera urmărește asasinul peste tot, în travelling, până în toaletele unde acesta se va spăla de sângele care-i pătează mâinile ? Iată de ce Salvador Dali, înainte chiar de a începe să-și toarne filmul, va avea grijă să imobilizeze, să fixeze camera de sol, în cuie, precum a fost Iisus Cristos pe cruce. Cu atât mai rău dacă acțiunea iese din cadrul vizual !...Publicul va aștepta neliniștit, exasperat, temător, gâfâind, tropăind, în extaz sau chiar plictisindu-se, ca acțiunea să revină în câmpul aparatului de luat vederi. Afară numai dacă imagini foarte frumoase și complet în afara acțiunii vin să-l distragă defilând sub ochiul imobil, înțepenit, hiperstatic al camerei daliene, în sfârșit înapoiată adevăratului ei obiect, sclavă a imaginației mele prodigioase.


AUGUST


Seara, o mare lansare de baloane, pe cer. Unul are forma unui țăran catalan. Aproape că e foc, apoi se pierde cu totul în infinit. Când ajunge abia cât un purice, unii spun: „Îl văd încă !”, alții zic „S-a pierdut !” Cineva crede mereu, că îl mai observă. Asta mă duce cu gândul spre dialectica lui Hegel, care este tristissimă, pentru că în ea totul se pierde în infinit. Spațiul finit - vom avea nevoie de el, în fiecare zi tot mai mult !
Vedem, prăbușindu-se o stea căzătoare, verde-veronese, cea mai grozavă pe care am zărit-o vreodată; și o compar cu Gala, care a fost pentru mine steaua căzătoare cea  mai vizibilă și cea mai bine delimitată: și cea mai finită !


Foarte important: culoarea se  poate topi, pe margini, până la dispariție. Necesitatea de a pleca din  centru și de a topi marginile !....
Ceea ce pătează este culoarea netopită și nelucrată.



Secretul de azi este să știu să nu galopez în fața verii, care scapă printre dinții mei încleștați. Mă străduiesc în zadar să mă concentrez, până la a nu mai lăsa practic nici o libertate timpului; îi dau cu orice preț iluzia că ar putea să-mi scape. Timpul se prinde; întreaga zi, în acest joc pe care Heraclit cel obscur l-a întrezărit, cu siguranță, când a provlamat: „ Timpul este un copil”.
Totul e verificat, astăzi, prin constatarea că timpul este de negândit înafara conceptului de spațiu.
Mâncăm muscat.M-am gândit mereu că un bob pus foarte aproape de urechea mea ar trebui să producă un fel de muzică. Așa încât, la sfârșitul mesei, am obiceiul de a-mi introduce, în ureche, un bob din  acești struguri. Prospețimea pe care mi-o dă, mă încântă; și mă gândesc, deja, să utilizez misterul acestei adevărate încântări.



Plecăm la Barcelona, unde Serge Lifar, D-l Bon și baronul Rotschild aduc machetele baletului meu Încoronarea toamnei. Nădăjduiesc că muzica va fi foarte mediocră. Povestea concepută de Rotschild este fără importanță. Deci, o să pot face minuni daliene, fiind singur, și asigurându-mă de aprobarea lui Bon și Lifar.
De-a lungul drumului pot să gust din popularitatea mea, care nu încetează să se tot înalțe !....



traducere de Letiția Olariu






Dali și Gala

2 comentarii:

  1. In fata geniului care se confunda cu frumusetea este si mai greu de vorbit!
    Oscar Wilde spunea ca 'Frumusetea nu se poate discuta , de vreme ce nu cere nici o explicatie."(citat din memorie din 'Portretul lui Dorian Gray').
    Dali era mai presus decat geniul: Era si sublim!

    RăspundețiȘtergere
  2. Articolul este excelent , traducerea la fel.Ce pot sa spun , decat ca sunt uimit ca mai exista oameni care mai privesc spre Frumusetile Lumii!Chiar emotionanta si competenta istoria asa cum ati faurit-o despre o Legenda a abisului Artistic din toate timpurile!

    RăspundețiȘtergere