Întoarcerea noastră la Port Lliagat. În timp ce, cu cea mai mare plăcere, îmi pregătesc paleta, mă apucă crampele la stomac și abdomen, care durează, și nu mă lasă să dorm. Simt că acest accident este providențial. Întârzierea la care sunt obligat mă va determina, cu și mai multă violență, să sfârșesc opera „Corpus Hypercubicus”...
SEPTEMBRIE
Eugenio d'Ors, care nu s-a întors la Cadaques de cincizeci de ani, vine azi, întâi, în vizită, însoțit de niște prieteni. E atras de mitul Lydiei din Cadaques...Va fi, fără îndoială, posibil cu cele două cărți ale noastre cu același subiect despre ea, să apară deodată. Oricum, a lui, vag estetică și pseudo-platoniciană nu va putea decât să dea strălucire meditațiilor realiste și hipercubice ale „bien plantadei” mele.
Sunt trezit, târziu. Plouă tare și așa de întunecat încât nu voi mai putea picta. Realizez eșecul tehnic al acestei luni de septembrie. În timp ce pictam mai bine decât oricând draperiile, am încercat, în revanșă, dintr-o dorință de perfecțiune absolută să pictez aproape fără pictură suprafețe saturate de ambră. Voiam să ajung la măiestria cea mai tptală: la maximum-ul chintesenței dematerializării. Rezultatul a fost dezastruos. Timp de o oră, bucata pictată era sublimă; dar uscându-se, ambra absorbea partea colorată și totul devenea de culoarea umbrei întunecate și se acoperea de mici pete. Această întunecare a lui „corpus hypercubicus” al meu și-a găsit sincronizarea în furtuna de plumb din acest septembrie. Mi-am întunecat viața timp de o după-amiază. Dar spre seară am devenit conștient cu privire la originea originalissimă a greșelilor mele. Savurez aceste greșeli. Gala știe că totul se poate aranja foarte simplu, ștergând totul cu un cartof, înainte de a picta din nou. Voluptatea mea este să descopăr toate adevărurile tehnicii mele picturale, datorită eșecului meu episodic și momentan. Câteva clipe încă, îmi gust păcatul de absolut, apoi cer să mi se aducă un lucru foarte relativ și totodată foarte real, un cartof - ca să-i zicem pe nume. Și în clipa în care văd că îmi este pus pe masă, scot un suspin, ca și J.W.Goethe. În rest, o să nasc.(...)
PARIS, 18 DECEMBRIE 1955
Apoteoză daliană, ieri-seară, în Templul învățăturii, în fața unei mulțimi fascinate. Abia sosit, în Rolls-ul meu ticsit cu conopidă, salutat de miile de flash-uri ale fotografilor, am luat cuvântul, în amfiteatrul mare al Universității Sorbona. Asistența fremetătoare aștepta cuvintele lui Dali. Hotărâsem să fac cunoscută la Paris comunicarea cea mai delirantă din viața mea, pentru că Franța rămâne țara cea mai inteligentă din lume - țara cea mai raționalistă din lume ! În timp ce eu, Salvador Dali, vin dinspre Spania, care este țara cea mai irațională și mai mistică de pe întregul pământ. Aceste prime cuvinte au cules aplauze furtunoase, căci nimeni nu este mai sensibil ca francezii când e vorba despre complimente. Inteligența, am continuat eu, nu ne scoate la lumină, decât în pâcla de nuanțe a scepticismului, pe care ni-l reducem la niște coeficienți de o incertitudine gastronomică și supergelatinoasă, proustiană și macerată. Pentru aceste motive este bine și este necesar ca, din când în când, spanioli ca Picasso și ca mine să vină la Paris, ca să pună sub ochii francezilor o bucată crudă și sângerândă de Adevăr.
Aici au existat totdeauna curenți diverși, așa cum mă așteptam. Câștigasem (și eu, în diversitate).
Atunci am spus totul dintr-o suflare:„Unul dintre ultimii și cei mai importanți pictori moderni a fost cu siguranță Henri Matisse; dar Matisse reprezintă exact ultimele consecințe ale Revoluției Franceze - adică triumful societății burgheze și al gustului burghez”...(Ropot de aplauze !!!!)
Și am continuat: Consecințele artei moderne contemporane sunt că s-a ajuns la maximum de raționalism și la maximum de scepticism. Astăzi, tinerii pictori moderni nu mai cred în NIMIC. E întru totul normal ca atunci când nu crezi în nimic să sfârșești prin a nu mai picta absolut nimic, acesta fiind cazul întregii picturi, adică, și al picturii abstracte, excepție făcând doar un grup de pictori americani din New York, care, din lipsă de tradiție și datorită unui paroxism instinctiv, este foarte aproape de o nouă credință, care va prinde contur atunci când lumea va fi în sfârșit, conștientă de ultimele progrese ale științei nucleare. În Franța, la polul diametral opus al școlii din New York, nu văd decât un singur rxemplu de citat, cel al prietenului meu, pictorul Georges Mathieu, care, din cauza atavismelor sale monarhice și cosmogonice, a îmbrățișat atitudinea cea mai clară academismului artei moderne...”
Și aici: „bravo-uri” intense mi-au subliniat revelațiile. Îmi rămâne să le torn în continuare comunicarea mea pseudoștiințifică, pe care o plănuisem dinainte. Bineînțeles, eu nu sunt un orator, nici măcar un om de știință, dar asistența trebuia să numere și să rețină savanți și, mai ales, morfologi, care aveau să aprecieze caracterul creativ și valabil al delirului meu.
„La vârsta de nouă ani, am povestit eu mai departe, mă găsesc la Figueras, în orașul natal, în sufragerie, aproape gol. Îmi reazăm cotul de masă și trebuie să simulez somnul, pentru ca o servitoare tânără să mă poată observa.
Pe masă se află coji de pâine uscată care-mi intră dureros în carnea cotului. Durerea corespunde unei specii de extaz liric care fusese precedat de cântecul unei privighetori. Acest cântec mă zguduise până la lacrimi. Imediat după aceea, am fost obsedat, într-un mod într-adevăr delirant, de tabloul Dantelăresei al lui Vermeer, a cărui reproducere era agățată în biroul tatălui meu. Prin ușa rămasă întredeschisă, zăream această reproducere și mă gândeam, în același timp, la niște coarne de rinocer. Iluzia mea a fost considerată delirantă de către prieteni, ceva mai târziu, dar ea este adevărată și, în tinerețe, mi s-a întâmplat să pierd și în Paris o reproducere după Dantelăreasă. Am fost bolnav din cauza asta; și n-am putut mânca, până nu am regăsit o alta...”
Toată asistența mă asculta aproape gâfâind. Nu mai aveam decât să continuu și să explic: în ce mod preocuparea mea constantă pentru Vermeer și mai ales pentru Dantelăreasa lui, au dus la o decizie capitală. Am cerut muzeului Luvru permisiunea de a picta o copie după acest tablou ! Și, într-o dimineață, am ajuns la Luvru, gândindu-mă și la acele coarne de rinocer. Spre marea surpriză a prietenilor mei și a păzitorului-șef, pe pânza mea puteau fi văzute apărând în imagine acele corne de rinocer !”...
Gâfâiala asistenței s-a transformat brusc, într-un hohot de râs enorm, imediat înăbușit de câteva aplauze.
”Trebuie să spun, am continuat eu, că mă îndoiam puțintel...”
Atunci a fost proiectată pe un ecran, vis-a-vis de mine, o reproducere a Dantelăresei și am putut să arăt ce mă zguduia cel mai mult în cazul acestui tablou: ”totul converge, am zis, exact spre un ac care nu este desenat, dar care este bine sugerat. Și am simțit totdeauna ca foarte reală ascuțimea acestui bold, în carnea mea, în cot (notă: amintiți-vă că Dali a precizat adesea că toate emoțiile lui importante îi parvin prin cot. Niciodată prin inimă !), când, de exemplu, mă trezesc tresărind câteodată în mijlocul celor mai paradisiace sieste. Dantelăreasa a fost considerată, până aici, ca un tablou foarte liniștit și foarte calm, însă, pentru mine, el posedă o forță estetică dintre cele mai violente, cu care numai antiprotonul, de curând descoperit, mai poate fi comparat.”
Am cerut apoi operatorului să proiecteze, pe ecran, în fața audienței, reproducerea copiei mele. Toți s-au ridicat, aplaudând și strigând: „E mai bine așa ! E evident ...” Am explicat că, până la această copie, nu înțelesesem nimic din Dantelăreasă și că a trebuit să trăiesc o întreagă lungă vară, lucrând viziunea, ca să îmi dau seama că trăsesem din instinct curbe riguroase și aproape logaritmice. Coliziunea micuțelor coji de pâine de corpusculi face, din nou, vizibilă imaginea Dantelăresei. După aceea, am crezut că trebuia să continui tabloul: ideile mele rinoceriene erau atât de evidente, încât i-am trimis o telegramă prietenului meu francez Mathieu, spunându-i:„ De data aceasta fără muzeul Luvru ! Trebuie să am înainte un rinocer viu ! ”...
Ca să destind încărcata atmosferă și să-mi înapoiez pe pământ publicul care și începuse să amețească am făcut să circule o fotografie cu Gala și cu mine scăldându-ne la Cabo Creus în compania unuia dintre portretele Dantelăresei. Celelalte cincizeci de portrete erau împrăștiate prin livada mea de măslini, invitându-mă, în fiecare clipă, la noi reflexii asupra acestei probleme ale cărei semnificații sunt infinite, și în același timp care îmi aprofundau studiul morfologiei florii-soarelui - despre care Leonardo da Vinci trăsese deja concluzii extrem de interesante pentru epoca sa. În vara aceea a lui 1955, am descoperit că, în întretăierea spiralelor care formează floarea-soarelui, există un mod evident conturul perfect al coarnelor de rinocer. Acum, morfologii nu sunt deloc siguri că spiralele florii-soarelui pot fi, într-adevăr, spirale logaritmice. Ele se apropie de acestea, dar există fenomene de creștere care fac ca ele să nu fi putut fi vreodată măsurate cu exactitudine riguros științifică, iar morfologii nu cad de acord să afirme că sunt sau nu spirale logaritmice, în schimb, am putut să asigur publicul rafinat al Sorbonei, ieri, că nu a existat vreodată în natură un exemplu mai perfect de spirale logaritmice, decât cel al conturului cornului de rinocer...
Continuăndu-mi eu studiul despre floarea-soarelui și selecționând și urmărind mereu curbele mai mult sau nai puțin logaritmice, mi-a fost ușor să disting silueta foarte vizibilă a Dantelăresei, coafura și perna ei, puțin în stilul unui tablou divizionist de Seurat. În fiecare floare a soarelui am realizat poate cincisprezece Dantelărese diferite, unele mai apropiate decât altele, de tabloul original al lui Vermeer.
Pentru aceasta, am continuat eu, prima dată când am văzut, față în față, o fotografie a Dantelăresei și un rinocer viu, mi-am dat seama că, dacă ar trebui să lupte între ei, Dantelăreasa ar fi cea care ar câștiga - căci Dantelăreasa este, morfologic și ea, un corn de rinocer....
Râsete și aplauze au salutat atunci, această primă parte a conferinței mele. Nu mai aveam decât să-mi fac publicul să vadă sărmanul rinocer purtând în vârful nasului o Dantelăreasă foarte mică, în timp ce Dantelăreasa însăși era un imens corn de rinocer, posedând maximum de forță spirituală, pentru că, departe de a avea bestialitatea rinocerului, ea era în plus simbolul monarhiei absolute a spiritului castității. O pânză de Vermeer este exact contrariul unei pânze de Henri Matisse, prototip exemplar al nestatorniciei pentru că, în ciuda darurilor sale, pictura lui nu este castă, ca și cea a lui Vermeer, care nu atinge obiectul. Matisse violentează realitatea și o transformă și o reduce la o vecinătate aproape bahică.
Mereu îngrijorat să nu îmi las auditoriul să se complacă în alte reflexii, decât ale mele, am pus să fie proiectată o imagine a lui Crist hypercubicus al meu, arătând astfel tuturor un tablou aproape normal, în care prietenul meu Robert Descharnes, cel care, actualmente, realizează un film intitulat „Minunata poveste a Dantelăresei și a rinocerului” a analizat chipul Galei, evident format din optsprezece coarne de rinocer...
De această dată, nu bravo-uri mi-au salutat perorația, ci urale veritabile, violente, reînnoite, când am adăugat că unii au văzut un raport euharistic evident între pâinea și genunchii lui Crist, atât din punct de vedere al materiei, cât și al morfologiei formelor. Toată viața am fost obsedat de pâinea pe care am pictat-o de un număr de ori incalculabil. Dacă sunt analizate anumite curbe ale lui Corpus hypercubicus, poate fi regăsit din nou și conturul cvasidivin al cornului de rinocer, bază esențială a oricărei estetici caste și violente. Aceleași coarne, am demonstrat eu indicând ecranul unde era proiectat tabloul meu din ceasuri moi, se regăsesc deja în această primă operă daliană.
- De ce sunt moi ? a întrebat unul din ascultători.
- Moi sau tari, am intervenit eu, asta nu are nici un fel de importanță. Important este că dau totuși ora exactă. În tabloul meu există simptome de coarne de rinocer, care se detașează și fac aluzie la dematerializarea constantă a acestui element...(timpul).
Nu, în chip indubitabil, am zis, cornul de rinocer nu este de origine romantică, sau dionisiacă. Din contră, este apolinic, cum l-am descoperit în Rafael, studiind forma gâtului din portretele sale. Prin analize amănunțite, am descoperit că totul este compus din cuburi și din cilindri. Rafael a pictat numai cu cuburi și cilindri, forme asemănătoare curbelor logaritmice descifrabile în coarnele de rinocer.
Ca să-mi confirme spusele, a fost proiectată mai departe imaginea unei copii executată de mine după un tablou de Rafael, vizibil influențată de obsesiile mele rinoceriene. Același tablou - o crucificare - este unul dintre cele mai mari exemple de organizare conică a unei suprafețe. (Nu era vorba, cum am precizat, de cornul de rinocer, așa cum există el sugerat la Vermeer, unde are o putere mult mai mare, nu e vorba nici de cornul de rinocer pe care l-am putea numi neo-platonician).
A fost extras un grafic din acest tablou, în care se vede un lucru esențial, adică un plan în care toate figurile sunt repartizate după divina proporție monarhică a lui Lucas Pacelli care folosește constant, în estetică, cuvântul „monarhie”, pentru că cele cinci corpuri regulate sunt în întregime guvernate de monarhia absolută a sferelor geometrice.
