Thomas Mann 1875 - 1955
Ne-au
rămas de la Thomas Mann puține pagini direct autobiografice. În câteva
scrieri, el s-a ținut destul de aproape de evenimentele și frământările
propriei existențe, dar a preferat să le decanteze și să le lărgească
semnificațiile,
integrându-le în creații de ficțiune. Atmosfera, tradițiile, detaliile
de viață ale familiei de înaltă burghezie hanseatică, Mann, sunt
transpuse în romanul de debut, istoria câtorva generații de senatori și
consuli Buddenbrook. Ezitările și sfâșierile lui Mann însuși, descendent
a două culturi, pendulând între ținuta rigidă a familiei de armatori și
existența artistului, formează substanța nuvelei Tonio Kroger.
Ca și creatorul lui, Tonio Kroger are mamă vreolă. Spre deosebire de
personalitatea care l-a fascinat toată viața, Mann nu ne-a lăsat
echivalentul lui Poezie și adevăr (Goethe) în care să-și
urmărească minuțios formația caracterului și a operei. Etapele
biografiei și creației sale, momentele reliefate pe care le consemnează
câteva opere, căutările din Buddenbrooks și schopenhauerismul Morții la Veneția, dezbaterile interioare din Muntele vrăjit și responsabilitatea lucidă din Doctorul Faustus, se reflectă în corespondență.
Avem însă două principale texte memorialistice. Pe lângă o schiță autobiografică, interes excepțional prezintă Evoluția Doctorului Faustus, romanul unui roman. Nu e jurnalul, ci e istoria genezei unei opere, o recapitulare făcută de un artist lucid, cu neobișnuită capacitate reflexivă. Apare net contactul cu epoca și cu momentul biografic al romanului care-și ascunde înțelesurile sub văluri alegorice, manipulând cu virtuozitate diverse maniere indirecte de relatare. Cei șase ani de gestație s-au scurs pe fondul acțiunii anti-fasciste desfășurate de Mann în Statele Unite ale Americii. Pentru istoricul și esteticismul literar, Romanul unui roman e un document indispensabil. Cititorul îl descoperă printre rândurile pline de rezervă pe Mann omul, în ultima etapă a gândirii lui.
Avem însă două principale texte memorialistice. Pe lângă o schiță autobiografică, interes excepțional prezintă Evoluția Doctorului Faustus, romanul unui roman. Nu e jurnalul, ci e istoria genezei unei opere, o recapitulare făcută de un artist lucid, cu neobișnuită capacitate reflexivă. Apare net contactul cu epoca și cu momentul biografic al romanului care-și ascunde înțelesurile sub văluri alegorice, manipulând cu virtuozitate diverse maniere indirecte de relatare. Cei șase ani de gestație s-au scurs pe fondul acțiunii anti-fasciste desfășurate de Mann în Statele Unite ale Americii. Pentru istoricul și esteticismul literar, Romanul unui roman e un document indispensabil. Cititorul îl descoperă printre rândurile pline de rezervă pe Mann omul, în ultima etapă a gândirii lui.
SCURTĂ AUTOBIOGRAFIE
(Lebensabriss)
1930
M-am născut în anul 1875 la Lubeck ca al doilea fiu al negustorului Johann Heinrich Mann, senator al orașului liber (Lubeck a fost declarat oraș liber în 1226, de către Frederic al II-lea),
și al soției sale Julia da Silva-Bruhns. În timp ce tata era nepotul și
strănepotul unor cetățeni lubeckezi, mama văzuse lumina zilei la Rio de
Janeiro, ca fiică a unui plantator german și a unei braziliene
portughezo-creole și fusese transplantată în Germania la vârsta de șapte
ani. Mama, care era de tip pur romanic, fusese în tinerețe o frumusețe
mult admirată și avea un extraordinar simț muzical. Dacă stau să caut
proveniența ereditară a apritudinilor mele, nu pot să nu mă gândesc la
celebra poezioară a lui Goethe și sunt nevoit să constat că și eu am
moștenit „comportarea serioasă în viață” de la tata, dar „firea
voioasă”, adică orientarea artistico-senzorială și - în accepțiunea cea
mai largă acuvântului, - „plăcerea de a povesti lucruri născocite”, de
la mama.
Am avut o copilărie îndestulată și fericită. Noi, cei cinci copii, trei băieți și două fete, am crescut într-o casă elegantă din centrul orașului, pe care tata o clădise pentru el și familia lui, și ne bucuram și de un al doilea cămin în vechea casă a familiei de lângă biserica Sf. Maria; această a doua casă, în care locuia singură bunica mea după tată, constituie azi un obiect al curiozității străinilor, sub numele de „Casa Buddenbrook”. Răstimpurile cele mai luminoase ale copilăriei mele erau însă săptămânile petrecute în fiecare vacanță de vară la Travemunde, unde dimineața mă duceam la plajă, în golf, pe malul mării Baltice, iar după-amiaza stăteam lângă pavilionul de muzică al stațiunii, situat peste drum de hotel și iubit aproape la fel de pătimaș ca și plaja. Viața idilică, ordonată, retrasă și lipsită de griji, a acestei vilegiaturi, cu mese-pensiune bogate în feluri de mâncare, îmi plăcea într-un mod nedescris, căci îmi stimula înclinarea firească spre indolență și reverie, o înclinare corijată abia mult mai târziu și numai într-o măsură mediocră - și când cele patru săptămâni, la început formidabil de lungi, se terminau și ne întorceam acasă, la monotonia vieții de toate zilele, durerea paralizantă a autocompătimirii îmi sfâșia inima.
Nu puteam suferi școala și n-am făcut față niciodată cerințelor. O disprețuiam ca mediu, criticam manierele tiranilor ei și am ajuns de timpuriu într-un fel de opoziție literară față de spiritul ei, de disciplina ei, de metodele ei pedagogice. Indolența mea, necesară, poate, pentru dezvoltarea mea fizică deosebită, nevoia de cât mai mult timp liber pentru trândăvie și lectură liniștită, o adevărată inerție a minții, de care mai am de suferit șiastăzi încă, m-au făcut să urăsc constrângerea de a învăța și, drept urmare, am desconsiderat cu îndărătnicie școala. Se prea poate ca secția umanistă să fi corespuns mai bine nevoilor mele spirituale. Destinat să devin negustor - inițial chiar să moștenesc firma, - am urmat clasele liceului „Katharineum”, dar n-am reușit să ajung decât la obținerea certificatului necesar pentru a face stagiul militar de un an ca voluntar, adică până la promovarea în clasa a doua superioară ! Aproape în tot timpul acestei școlarități lâncede și neplăcute, m-a legat de fiul unui librar falit și decedat o prietenie, care s-a concretizat într-un sarcasm și o ironie, pline de umor macabru, cu privire la „toate astea”, dar mai cu seamă la „instituție” și slujbașii ei.
În ochii acestora mi-a dăunat foarte mult faptul că „fac poezii”. Nu fusesem destul de discret în această privvință, probabil din vanitate. O romanță, având ca subiect moartea eroică a Arriei, „ Paete, non dolet” (Paetus, nu doare) - cu care m-am lăudat unui coleg și pe care acesta, pe jumătate din admirație, pe jumătate din răutate, i-o dăduse dirigintelui - lămurise în ochii profesorilor, încă din clasa a treia inferioară, ciudățenia firii mele neconformiste. Începusem cu niște drame copilărești, pe care le jucam în fața părinților și mătușilor, împreună cu frații și surorile mai mici. Au urmat o serie de poezii adresate unui prieten drag, care a ajuns să aibă o anumită viață simbolică în Tonio Kroger sub numele de Hans Hansen, dar care, în realitate, a dat mai târziu în patima beției și și-a găsit un sfârșit trist în Africa. Ce a devenit partenera mea cu cozi șatene de la lecțiile de dans, care a provocat alte producții lirice de dragoste, n-aș putea să spun. Abia mult mai târziu am ajuns la încercări epice, chiar după depășirea unei faze critico-eseistice. Căci într-o revistă școlară, nu prea scolastică, intitulată Furtuna de primăvară, pe care o scoteam în clasa a doua împreună cu un elev revoluționar din clasa întâi, străluceam mai ales ca autor filozofico-subversiv de articole de fond.
Acum cinci ani (cu prilejul jubileului de 700 ani al orașului liber) m-am întâlnit cu fostul meu profesor de germană și latină, pe care l-am avut diriginte în clasa a doua. I-am spus acestui dascăl, acum alb ca neaua, că deși i-am făcut tot timpul impresia, firește, că sunt cea mai desăvârșită secătură, în fond am profitat foarte mult din lecțiile lui. Ca dovadă, i-am repetat expresia invariabilă cu care obișnuia să ne prezinte baladele lui Schiller, care în ochii lui nu aveau seamăn pe lume: „Astea nu sunt o lectură oarecare, ci sunt cea mai bună operă pe care o puteți citi !”.
- Am spus eu asta ? a exclamat el, plin de bucurie.
Tatăl meu a murit de septicemie, relativ tânăr, când eu aveam cincisprezece ani. Datorită inteligenței și situației sale de notabil al orașului, fusese un om extrem de bine văzut, popular și influent, dar, de ani de zile, mersul afacerilor sale particulare nu-i mai procurase satisfacții. După o înmormântare cum nu se mai văzuse de mult, ca pompă și participare, firma de comerț de cereale, veche de peste o sută de ani, a fost lichidată. A fost vândută și casa din oraș, așa cum se întâmplase mai înainte și cu cea a bunicii, așa încât locuința spațioasă, - în a cărui sală de bal cu pardoseala de parchet ofițerii din garnizoană făcuseră curte fiicelor patricienilor - au schimbat-o pe o vilă mai modestă, cu grădină, în fața porții orașului. Curând, însă, mama mea a părăsit cu totul orașul. Îi plăcea sudul, munții, Munchen-ul pe care îl cunoscuse în timpul călătoriilor făcute cu tata, așa încât s-a mutat acolo, cu frații și surorile mai mici, iar pe mine, ca să-mi termin școala, în condiții materiale precare, m-a lăsat la Lubeck, în pensiune la un profesor de liceu, împreună cu mai mulți fii de nobili și de moșieri din Mecklemburg și din Holstein, care urmau școala la Lubeck.
Această epocă a rămas pentru mine o amintire frumoasă. „Instituția” nu mai aștepta nimic de la mine, așa că m-a lăsat în voia soartei mele, care mi-era chiar și mie cât se poate de neclară, dar a cărei nesiguranță nu reușea să mă îngrijoreze, deoarece mă simțeam deștept și sănătos. Stăteam, la ore, ca un condamnat, dar în restul timpului trăiam, cum s-ar spune, de capul meu și mă aveam bine cu colegii de pensiune, la ale căror chefuri studențești anticipate luam parte uneori cu o condescendentă exuberantă. Apoi, după obținerea certificatului școlar urmărit, care mă mulțumea pe deplin, am plecat la ai mei, în capitala bavareză, unde, purtând cuvântul „provizoriu” în inimă, am intrat ca practicant în birourile unei societăți de asigurări împotriva incendiului, al cărei director condusese cu ani în urmă o întreprindere similară la Lubeck și fusese prieten cu tata.
Ce episod ciudat ! Printre funcționari care prizau tutun, copiam borderouri și în același timp scriam în taină, la pupitrul meu înclinat, prima mea povestire, o nuvelă, de dragoste, intitulată Gefallen, care mi-a adus și primul meu succes literar. Nu numai că a fost publicată în aceeași revistă de luptă socialisto-naturalistă, Die Gesellschaft, a lui M.G. Conrad, care încă pe vremea când eram elev îmi tipărise o poezie, și nu numai că plăcuse tinerilor, dar a avut ca urmare și o scrisoare călduroasă și încurajatoare din partea lui Richard Dehmel, ba chiar, nu mult după aceea, și vizita apreciatului poet, a cărui omenie plină de entuziasm intuise în producția mea literară, strigător de crudă, dar poate nu lipsită de armonie, urme de talent; de atunci și până la moartea lui, Dehmel m-a petrecut pe drumul meu cu simpatie, cu prietenie și cu proorociri de glorie.
Activitatea mea de birou, în care văzusem din capul locului un simplu provizorat pentru a ieși din încurcătură, a luat sfârșit încă înainte de expirarea termenului de un an. Cu ajutorul unui avocat, care era sfătuitorul mamei și care căpătase încredere în mine, mi-am dobândit libertatea. Cu asentimentul lui am declarat că vreau să mă fac „ziarist”, m-am înscris ca auditor la școlile superioare din Munchen, Universitatea și Politehnica, și am audiat prelegeri care păreau indicate ca pregătire generală pentru acea profesiune, oarecum neprecisă: cursuri de istorie, de economie politică, de istoria artei și a literaturii, pe care le-am frecventat uneori în mod regulat și nu cu totul fără folos. Mai cu seamă m-a captivat un curs despre „epica în literatura curtenească”, pe care îl ținea pe atunci la Politehnică poetul și traducătorul din limba germană medievală cultă, Wilhelm Hertz.
Trăind ca student, fără să fiu înscris reglementar, am făcut cunoștință, în aula universității, cu mai mulți membri ai „Asociației dramatice universitare” și am devenit membru al unui cenaclu de cafenea, cu preocupări teatrale și poetice, în care, ca autor al nuvelei Gefallen, m-am bucurat de o anumită considerație. Principalul meu partener de conversație dintre colegi era un tânăr student în drept din Germania de nord, pe nume Koch, un băiat deștept, care mai târziu s-a dedicat carierei administrative, a devenit primar la Kassel și a jucat un rol politic important sub numele de Koch - Weser. După revoluție (revoluția din 1919 din Germania, care a dus la proclamarea republicii) a fost ministru al afacerilor interne și mai e și azi conducătorul partidului democrat din Germania. Acest cerc de tineri era frecventat ocazional și de scriitori și poeți consacrați ca O.E. Hartleben, Panizza, J. Schaumberger, L. Scharf, bătrânul Heinrich von Reder. Evenimentul principal pe timpul cât am făcut parte din acest cenaclu a fost premiera germană a piesei Rața sălbatică de Ibsen, pe care asociația a realizat-o sub conducerea lui Ernst von Wolzogen, asigurându-i un frumos succes literar, în ciuda protestelor unui public conservator. Wolzogen juca el însuși rolul bătrânului Ekdal, scriitorul Hans Olden îl întruchipa pe Hjalmar, iar eu, în blana și cu ochelarii lui Wolzogen, pe marele comerciant Werle. Cu prilejul întâlnirilor de după premieră, autorul Golanilor a declarat, de bună seamă în glimă, că el m-a „descoperit”.
Fratele meu Heinrich cu patru ani mai mare ca mine, autorul de mai târziu al unor romane importante și apreciate, locuia pe atunci, în așteptare ca și mine, la Roma, și mi-a propus să mă duc la el. Am plecat în Italia și am petrecut împreună, ca puțini germani, o vară italienească, lungă și fierbinte, într-un orășel din munții Sabini, Palestrina, localitatea natală a marelui muzician. Iarna, cu alternanța ei de zile reci, în care sufla tăios tramontana, și zile înăbușitoare în care sufla siroco, am petrecut-o în orașul „etern”, ca subchiriași ai unei femei de treabă, care deținea pe via Torre Argentina o locuință cu pardoseli de piatră și scaune de paie. Ne abonaserăm la un mic restaurant, pe nume „Genzano”, pe care mai târziu nu l-am mai regăsit și unde se servea vin bun și niște excelente crochette di pollo (chiftele de pui). Seara jucam domino la o cafenea și beam punch. N-aveam nici un fel de relații cu nimeni. Când auzeam vorbindu-se nemțește, o luam la goană.Consideram Roma ca ascunzătoarea vieții noastre nerostuite; eu, cel puțin, nu locuiam acolo de dragul sudului, care în fond nu-mi plăcea, ci pur și simplu pentru că acasă nu era încă loc pentru mine. Impresiile istorico-estetice, pe care le poate oferi orașul, le-am cules cu venerație, dar nu cu sentimentul că mă privesc pe mine și că mi-ar putea fi de folos în mod nemijlocit. Sculpturile antice de la Vatican îmi spuneau mult mai mult decât pictura Renașterii. Judecata de apoi m-a zguduit ca o apoteoză a dispoziției mele, profund pesimisto-moralistă și anti-hedoistă. Cu predilecție mă duceam la San Pietro, când slujea cardinalul secretar de stat Rampolla, cu smerenie plină de pompă. Era o personalitate extraordinar de decorativă și am regretat că anumite considerente diplomatice au împiedicat urcarea lui pe tronul papal.
Mama noastră, ca uzufructuară a unei averi burgheze mijlocii, ai cărei moștenitori, conform testamentului, eram noi, copiii, ne dădea nouă, fraților, câte 160 sau 180 de mărci pe lună; această sumă, care în valută italienească arăta încă și mai bine, însemna foarte mult pentru noi: libertatea socială, posibilitatea de „a aștepta”. Dacă aveam pretenții modeste, puteam să facem orice voiam, ceea ce și făceam. Fratele meu, care inițial ar fi vrut să se facă pictor, desena pe atunci foarte mult. Eu, în fumăraia unor țigarete de 3 centime, înghițeam literatură scandinavă și rusească și scriam. Succesele, care se iveau treptat, mă bucurau, fără să mă surprindă. Felul meu de viață era alcătuit din indolență, conștiință cetățenească încărcată și simțământul sigur al unor însușiri latente. O scrisoare a lui Ludwig Jakobowski, care redacta pe atunci la Leipzig Societatea și căruia îi trimisesem o nuvelă, începea cu exclamația:„ Ce om înzestrat ești dumneata !” Am râs de mirarea lui, pe care - ciudat - o găseam naivă.
În românește de H.R. Radian
Am avut o copilărie îndestulată și fericită. Noi, cei cinci copii, trei băieți și două fete, am crescut într-o casă elegantă din centrul orașului, pe care tata o clădise pentru el și familia lui, și ne bucuram și de un al doilea cămin în vechea casă a familiei de lângă biserica Sf. Maria; această a doua casă, în care locuia singură bunica mea după tată, constituie azi un obiect al curiozității străinilor, sub numele de „Casa Buddenbrook”. Răstimpurile cele mai luminoase ale copilăriei mele erau însă săptămânile petrecute în fiecare vacanță de vară la Travemunde, unde dimineața mă duceam la plajă, în golf, pe malul mării Baltice, iar după-amiaza stăteam lângă pavilionul de muzică al stațiunii, situat peste drum de hotel și iubit aproape la fel de pătimaș ca și plaja. Viața idilică, ordonată, retrasă și lipsită de griji, a acestei vilegiaturi, cu mese-pensiune bogate în feluri de mâncare, îmi plăcea într-un mod nedescris, căci îmi stimula înclinarea firească spre indolență și reverie, o înclinare corijată abia mult mai târziu și numai într-o măsură mediocră - și când cele patru săptămâni, la început formidabil de lungi, se terminau și ne întorceam acasă, la monotonia vieții de toate zilele, durerea paralizantă a autocompătimirii îmi sfâșia inima.
Nu puteam suferi școala și n-am făcut față niciodată cerințelor. O disprețuiam ca mediu, criticam manierele tiranilor ei și am ajuns de timpuriu într-un fel de opoziție literară față de spiritul ei, de disciplina ei, de metodele ei pedagogice. Indolența mea, necesară, poate, pentru dezvoltarea mea fizică deosebită, nevoia de cât mai mult timp liber pentru trândăvie și lectură liniștită, o adevărată inerție a minții, de care mai am de suferit șiastăzi încă, m-au făcut să urăsc constrângerea de a învăța și, drept urmare, am desconsiderat cu îndărătnicie școala. Se prea poate ca secția umanistă să fi corespuns mai bine nevoilor mele spirituale. Destinat să devin negustor - inițial chiar să moștenesc firma, - am urmat clasele liceului „Katharineum”, dar n-am reușit să ajung decât la obținerea certificatului necesar pentru a face stagiul militar de un an ca voluntar, adică până la promovarea în clasa a doua superioară ! Aproape în tot timpul acestei școlarități lâncede și neplăcute, m-a legat de fiul unui librar falit și decedat o prietenie, care s-a concretizat într-un sarcasm și o ironie, pline de umor macabru, cu privire la „toate astea”, dar mai cu seamă la „instituție” și slujbașii ei.
În ochii acestora mi-a dăunat foarte mult faptul că „fac poezii”. Nu fusesem destul de discret în această privvință, probabil din vanitate. O romanță, având ca subiect moartea eroică a Arriei, „ Paete, non dolet” (Paetus, nu doare) - cu care m-am lăudat unui coleg și pe care acesta, pe jumătate din admirație, pe jumătate din răutate, i-o dăduse dirigintelui - lămurise în ochii profesorilor, încă din clasa a treia inferioară, ciudățenia firii mele neconformiste. Începusem cu niște drame copilărești, pe care le jucam în fața părinților și mătușilor, împreună cu frații și surorile mai mici. Au urmat o serie de poezii adresate unui prieten drag, care a ajuns să aibă o anumită viață simbolică în Tonio Kroger sub numele de Hans Hansen, dar care, în realitate, a dat mai târziu în patima beției și și-a găsit un sfârșit trist în Africa. Ce a devenit partenera mea cu cozi șatene de la lecțiile de dans, care a provocat alte producții lirice de dragoste, n-aș putea să spun. Abia mult mai târziu am ajuns la încercări epice, chiar după depășirea unei faze critico-eseistice. Căci într-o revistă școlară, nu prea scolastică, intitulată Furtuna de primăvară, pe care o scoteam în clasa a doua împreună cu un elev revoluționar din clasa întâi, străluceam mai ales ca autor filozofico-subversiv de articole de fond.
Acum cinci ani (cu prilejul jubileului de 700 ani al orașului liber) m-am întâlnit cu fostul meu profesor de germană și latină, pe care l-am avut diriginte în clasa a doua. I-am spus acestui dascăl, acum alb ca neaua, că deși i-am făcut tot timpul impresia, firește, că sunt cea mai desăvârșită secătură, în fond am profitat foarte mult din lecțiile lui. Ca dovadă, i-am repetat expresia invariabilă cu care obișnuia să ne prezinte baladele lui Schiller, care în ochii lui nu aveau seamăn pe lume: „Astea nu sunt o lectură oarecare, ci sunt cea mai bună operă pe care o puteți citi !”.
- Am spus eu asta ? a exclamat el, plin de bucurie.
Tatăl meu a murit de septicemie, relativ tânăr, când eu aveam cincisprezece ani. Datorită inteligenței și situației sale de notabil al orașului, fusese un om extrem de bine văzut, popular și influent, dar, de ani de zile, mersul afacerilor sale particulare nu-i mai procurase satisfacții. După o înmormântare cum nu se mai văzuse de mult, ca pompă și participare, firma de comerț de cereale, veche de peste o sută de ani, a fost lichidată. A fost vândută și casa din oraș, așa cum se întâmplase mai înainte și cu cea a bunicii, așa încât locuința spațioasă, - în a cărui sală de bal cu pardoseala de parchet ofițerii din garnizoană făcuseră curte fiicelor patricienilor - au schimbat-o pe o vilă mai modestă, cu grădină, în fața porții orașului. Curând, însă, mama mea a părăsit cu totul orașul. Îi plăcea sudul, munții, Munchen-ul pe care îl cunoscuse în timpul călătoriilor făcute cu tata, așa încât s-a mutat acolo, cu frații și surorile mai mici, iar pe mine, ca să-mi termin școala, în condiții materiale precare, m-a lăsat la Lubeck, în pensiune la un profesor de liceu, împreună cu mai mulți fii de nobili și de moșieri din Mecklemburg și din Holstein, care urmau școala la Lubeck.
Această epocă a rămas pentru mine o amintire frumoasă. „Instituția” nu mai aștepta nimic de la mine, așa că m-a lăsat în voia soartei mele, care mi-era chiar și mie cât se poate de neclară, dar a cărei nesiguranță nu reușea să mă îngrijoreze, deoarece mă simțeam deștept și sănătos. Stăteam, la ore, ca un condamnat, dar în restul timpului trăiam, cum s-ar spune, de capul meu și mă aveam bine cu colegii de pensiune, la ale căror chefuri studențești anticipate luam parte uneori cu o condescendentă exuberantă. Apoi, după obținerea certificatului școlar urmărit, care mă mulțumea pe deplin, am plecat la ai mei, în capitala bavareză, unde, purtând cuvântul „provizoriu” în inimă, am intrat ca practicant în birourile unei societăți de asigurări împotriva incendiului, al cărei director condusese cu ani în urmă o întreprindere similară la Lubeck și fusese prieten cu tata.
Ce episod ciudat ! Printre funcționari care prizau tutun, copiam borderouri și în același timp scriam în taină, la pupitrul meu înclinat, prima mea povestire, o nuvelă, de dragoste, intitulată Gefallen, care mi-a adus și primul meu succes literar. Nu numai că a fost publicată în aceeași revistă de luptă socialisto-naturalistă, Die Gesellschaft, a lui M.G. Conrad, care încă pe vremea când eram elev îmi tipărise o poezie, și nu numai că plăcuse tinerilor, dar a avut ca urmare și o scrisoare călduroasă și încurajatoare din partea lui Richard Dehmel, ba chiar, nu mult după aceea, și vizita apreciatului poet, a cărui omenie plină de entuziasm intuise în producția mea literară, strigător de crudă, dar poate nu lipsită de armonie, urme de talent; de atunci și până la moartea lui, Dehmel m-a petrecut pe drumul meu cu simpatie, cu prietenie și cu proorociri de glorie.
Activitatea mea de birou, în care văzusem din capul locului un simplu provizorat pentru a ieși din încurcătură, a luat sfârșit încă înainte de expirarea termenului de un an. Cu ajutorul unui avocat, care era sfătuitorul mamei și care căpătase încredere în mine, mi-am dobândit libertatea. Cu asentimentul lui am declarat că vreau să mă fac „ziarist”, m-am înscris ca auditor la școlile superioare din Munchen, Universitatea și Politehnica, și am audiat prelegeri care păreau indicate ca pregătire generală pentru acea profesiune, oarecum neprecisă: cursuri de istorie, de economie politică, de istoria artei și a literaturii, pe care le-am frecventat uneori în mod regulat și nu cu totul fără folos. Mai cu seamă m-a captivat un curs despre „epica în literatura curtenească”, pe care îl ținea pe atunci la Politehnică poetul și traducătorul din limba germană medievală cultă, Wilhelm Hertz.
Trăind ca student, fără să fiu înscris reglementar, am făcut cunoștință, în aula universității, cu mai mulți membri ai „Asociației dramatice universitare” și am devenit membru al unui cenaclu de cafenea, cu preocupări teatrale și poetice, în care, ca autor al nuvelei Gefallen, m-am bucurat de o anumită considerație. Principalul meu partener de conversație dintre colegi era un tânăr student în drept din Germania de nord, pe nume Koch, un băiat deștept, care mai târziu s-a dedicat carierei administrative, a devenit primar la Kassel și a jucat un rol politic important sub numele de Koch - Weser. După revoluție (revoluția din 1919 din Germania, care a dus la proclamarea republicii) a fost ministru al afacerilor interne și mai e și azi conducătorul partidului democrat din Germania. Acest cerc de tineri era frecventat ocazional și de scriitori și poeți consacrați ca O.E. Hartleben, Panizza, J. Schaumberger, L. Scharf, bătrânul Heinrich von Reder. Evenimentul principal pe timpul cât am făcut parte din acest cenaclu a fost premiera germană a piesei Rața sălbatică de Ibsen, pe care asociația a realizat-o sub conducerea lui Ernst von Wolzogen, asigurându-i un frumos succes literar, în ciuda protestelor unui public conservator. Wolzogen juca el însuși rolul bătrânului Ekdal, scriitorul Hans Olden îl întruchipa pe Hjalmar, iar eu, în blana și cu ochelarii lui Wolzogen, pe marele comerciant Werle. Cu prilejul întâlnirilor de după premieră, autorul Golanilor a declarat, de bună seamă în glimă, că el m-a „descoperit”.
Fratele meu Heinrich cu patru ani mai mare ca mine, autorul de mai târziu al unor romane importante și apreciate, locuia pe atunci, în așteptare ca și mine, la Roma, și mi-a propus să mă duc la el. Am plecat în Italia și am petrecut împreună, ca puțini germani, o vară italienească, lungă și fierbinte, într-un orășel din munții Sabini, Palestrina, localitatea natală a marelui muzician. Iarna, cu alternanța ei de zile reci, în care sufla tăios tramontana, și zile înăbușitoare în care sufla siroco, am petrecut-o în orașul „etern”, ca subchiriași ai unei femei de treabă, care deținea pe via Torre Argentina o locuință cu pardoseli de piatră și scaune de paie. Ne abonaserăm la un mic restaurant, pe nume „Genzano”, pe care mai târziu nu l-am mai regăsit și unde se servea vin bun și niște excelente crochette di pollo (chiftele de pui). Seara jucam domino la o cafenea și beam punch. N-aveam nici un fel de relații cu nimeni. Când auzeam vorbindu-se nemțește, o luam la goană.Consideram Roma ca ascunzătoarea vieții noastre nerostuite; eu, cel puțin, nu locuiam acolo de dragul sudului, care în fond nu-mi plăcea, ci pur și simplu pentru că acasă nu era încă loc pentru mine. Impresiile istorico-estetice, pe care le poate oferi orașul, le-am cules cu venerație, dar nu cu sentimentul că mă privesc pe mine și că mi-ar putea fi de folos în mod nemijlocit. Sculpturile antice de la Vatican îmi spuneau mult mai mult decât pictura Renașterii. Judecata de apoi m-a zguduit ca o apoteoză a dispoziției mele, profund pesimisto-moralistă și anti-hedoistă. Cu predilecție mă duceam la San Pietro, când slujea cardinalul secretar de stat Rampolla, cu smerenie plină de pompă. Era o personalitate extraordinar de decorativă și am regretat că anumite considerente diplomatice au împiedicat urcarea lui pe tronul papal.
Mama noastră, ca uzufructuară a unei averi burgheze mijlocii, ai cărei moștenitori, conform testamentului, eram noi, copiii, ne dădea nouă, fraților, câte 160 sau 180 de mărci pe lună; această sumă, care în valută italienească arăta încă și mai bine, însemna foarte mult pentru noi: libertatea socială, posibilitatea de „a aștepta”. Dacă aveam pretenții modeste, puteam să facem orice voiam, ceea ce și făceam. Fratele meu, care inițial ar fi vrut să se facă pictor, desena pe atunci foarte mult. Eu, în fumăraia unor țigarete de 3 centime, înghițeam literatură scandinavă și rusească și scriam. Succesele, care se iveau treptat, mă bucurau, fără să mă surprindă. Felul meu de viață era alcătuit din indolență, conștiință cetățenească încărcată și simțământul sigur al unor însușiri latente. O scrisoare a lui Ludwig Jakobowski, care redacta pe atunci la Leipzig Societatea și căruia îi trimisesem o nuvelă, începea cu exclamația:„ Ce om înzestrat ești dumneata !” Am râs de mirarea lui, pe care - ciudat - o găseam naivă.
În românește de H.R. Radian
(va continua)
