Guillaume Apollinaire 1880 - 1918
(fotografie datată 1914)
Guillaume Apollinaire pe numele de botez Wilhelm Albert Włodzimierz Aleksander Apolinary Kostrowicki, este în realitate - până în 1916 cînd are loc naturalizarea sa - al cincilea prenume al lui Guillaume Albert Vladimir Alexandre Apollinaire de Kostrowitzky și este un poet și scriitor francez, născut drept cetățean polonez al Impreriului Rus.
După fișa sa militară, Apollinaire s-a născut la 25 august 1880 la Roma și a murit la 9 noeiembrie 1918 la Paris, în urma unei răni (care a dat naștere unor grave compicații) căpătate în Primul Război mondial când a luptat pentru Franța.
Este considerat ca fiind unul din cei mai importanți poeți francezi ai secolului XX - este cel care a cântat în versuri alte mișcări artistice de avant-gardes - de exemplu, al cubismului - arte plastice.
A experimentat caligrama - termen pe care l-a inventat - doar termenul căci forma exista dinaintea sa - și care constă într-un desen alcătuit din versuri.
- aceasta este o caligramă de Appolinaire
Este poet și teoretician al „Spiritului Nou” și fără îndoială, cel mai important dintre precursorii suprarealismului - el fiind cel care a creat această denumire a mișcării culturale.
Alături de creația poetică - datorită căreia Apollinaire a devenit renumit -el a mai scris scurte povestiri (multe din ele cu accentuate tente erotice), câteva romane și studii de teoria literaturii.
DISPARIȚIA LUI HONORE SUBRAC
În ciuda unor cercetări deosebit de minuțioase, poliția nu a izbutit să elucideze misterul dispariției lui Honoré Subrac.
Subrac mi-era prieten și - întrucât cunoșteam adevărul asupra cazului său - m-am simțit dator să informez autoritățile. După ce m-au audiat, judecătorul care mi-a luat declarația a abordat un ton de o politețe atât de speriată, încât mi-am dat îndată seama că mă credea nebun - și i-am spus aceasta. Omul a devenit și mai politicos; apoi, ridicându-se, m-a împins binișor spre ușî - l-am văzut pe grefierul său, în picioare, cu pumnii strânși, gata să sară asupră-mi dacă aș fi făcut pe furiosul.
N-am insistat. Ce-i drept, cazul lui Honoré Subrac e atât de straniu încât adevărul pare de necrezut. Lumea știa din ziare că Subrac era privit ca un original. Vară și iarnă umbla îmbrăcat cu un amplu halat și încălțat cu papuci. Era putred de bogat. Și - fiindcă mă miram de ținuta lui - într-o zi l-am întrebat de ce umblă așa.
- Spre a putea, la nevoie, să mă dezbrac cât mai repede, mi-a răspuns. De altfel, te obișnuiești repede să umbli îmbrăcat mai sumar. Omul se poate ușor lipsi de rufărie, de ciorapi și de pălărie. Eu unul, trăiesc așa de la vârsta de douăzeci și cinci de ani și n-am fost niciodată bolnav.
Răspunsul ăsta, în loc să mă lămurească, mi-a stârnit și mai mult curiozitatea.
„De ce oare, mă întrebam, o fi având nevoie Honoré Subrac să se dezbrace atât de repede ?”. Și mă pierdeam în supoziții...
Într-o noapte, pe când mă întorceam spre casă - să tot fi fost pe la ora unu sau unu și un sfert - aud un glas care-mi rostește în șoaptă numele. Mi se păruse că glasul venea dintr-un perete pe lângă care trecusem. Neplăcut surprins, m-am oprit.
- Nu mai e nimeni pe stradă ? auzii din nou glasul. Sunt eu, Honoré Subrac.
- Dar unde ești ? am strigat privind în jur, fără a-mi putea însă da seama unde se ascundea prietenul meu.
Am descoperit numai faimosul lui halat, care zăcea pe trotuar, alături de nu mai puțin faimoșii lui papuci.
„Iată, mi-am zis, o împrejurare care l-a silit pe Honoré Subrac să se dezbrace într-o clipită. În sfârșit, mi se va dezvălui o interesantă taină”.
Apoi am spus tare:
- Strada e pustie, dragă prietene, poți să te arăți.
Brusc, Honoré Subrac a apărut, ivindu-se parcă din peretele lângă care stătuse și unde nu-l observasem. Era gol-pușcă și primul gest a fost să-și ridice de jos halatul pe care l-a îmbrăcat cât a putut de repede. Apoi s-a încălțat și, cu hotărâre în glas, a început a-mi vorbi în timp ce mă însoțea spre casă.
- Te mirai, mi-a spus, dar acum înțelegi de ce mă îmbrac într-un mod atât de bizar. Și cu toate astea, n-ai înțeles cum am putut să mă sustrag cu totul privirilor tale. Simplu ca bună-ziua. E vorba de un fenomen de mimetism...Natura e o mamă bună. Copiilor săi pe care-i amenință vreo primejdie și care-s prea slabi pentru a se apăra, ea le-a acordat darul de a se confunda cu ceea ce-i înconjoară...Dar toate astea le știi. Știi că fluturii seamănă cu florile, că unele insecte sunt aidoma frunzelor, că un cameleon poate lua culoarea care-l camuflează cel mai bine, că iepurele polar e alb ca șinuturile glaciale pe care - fricos cum e, ca și cei de pe la noi - le colindă aproape invizibil.
Astfel, aceste vietăți slabe reușesc să scape de dușmanii lor printr-o ingeniozitate instinctivă care le modifică aspectul. Tot așa și eu. Urmărit fără încetare de un dușman, eu, care sunt un fricos și un incapabil să mă apăr luptând, sunt ca și făpturile de care ți-am vorbit; după cum mi-e voia și de teamă, mă fac una cu mediul înconjurător.
Sunt mulți ani de când mi-am exercitat pentru prima oară această însușire instinctivă. Aveam pe-atunci douăzeci și cinci de ani și, în general, femeile găseau că sunt bine făcut și pe placul lor. Una dintre ele - care era măritată - s-a arătat atât de prietenoasă cu mine, încât nu m-am priceput să-i rezist. Fatală legătură !...Într-o noapte eram la ea. Bărbată-său îi spusese că pleacă din oraș pentru câteva zile. Stam amândoi în pielea goală ca niște divinități, când, brusc, ușa se dădu de perete și în prag apăru soțul, cu un revolver în mână. Spaima mea a fost de nedescris; laș cum eram - și cum sunt și astăzi - aveam o singură dorință: să intru în pământ. Lipindu-mă de perete, am încercat să mă fac una cu el. Și imediat dorința mi se împlini. Am luat culoarea tapetului, iar membrele mele se întinseră voluntar într-un chip de necrezut și se topiră astfel încât mi se păruse că aș fi una cu peretele și că nimeni nu mă mai poate vedea. Așa și era. Soțul mă căuta din ochi ca să mă omoare. Mă văzuse și știa că nu pot fugi. Înnebunise de furie și, vărsându-și focul pe nevastă-sa, a ucis-o cu sălbăticie trăgându-i șase gloanțe în cap. Apoi a plecat, plângând de deznădejde. După aceea, instinctiv, corpul meu și-a reluat forma naturală și culoarea obișnuită. M-am îmbrăcat și am reuțit să plec înainte de a veni cineva...De-atunci mă bucur de această fericită însușire, un fel de mimetism. Soțul care n-a putut să mă ucidă și-a consacrat întreaga existență acestui scop. De multă vreme mă urmărește prin diferite țări - și credeam că, stabilindu-mă la Paris, îmi va pierde urma. Dar mai adineauri, cîteva minute înainte de a te întâlni pe tine, l-am zărit pe el. De frică, îmi clănțăneau dinții în gură. Abia am avut vreme să mă dezbrac și să mă lipesc de perete. Omul a trecut pe lângă mine, uitându-se cam mirat la halatul și la papucii pe care-i lăsasem pe trotuar. Înțelegi deci că am motive să umblu cât mai sumar îmbrăcat. Calitățile mele mimetice nu mi-ar folosi la nimic dacă aș umbla îmbrăcat ca toată lumea. Căci n-aș putea să scap de călăul meu, iar lucrul cel mai important e să fiu gol; altminteri, îmbrăcămintea, lipită de vreun perete, ar face inutilă dispariția mea defensivă.
L-am felicitat pe Honoré Subrac pentru această însușire de care acum mă convinsesem și pe care i-o invidiam...
În zilele următoare m-am gândit tot timpul la întâmplarea asta și uneori mă surprindeam, cu diferite prilejuri, încercând să-mi încordez voința ca să-mi modific forma și culoarea. Am încercat să mă preschimb în autobuz, în Turnul Eiffel, în academician, în câștigător la loterie. Strădaniile mele s-au dovedit zadarnice. Nu izbuteam, și pace ! Voința mea nu era destul de puternică - și apoi, îmi lipsea acea sfântă frică, acel pericol formidabil care trezise instinctele lui Honoré Subrac...
Câtăva vreme nu-l mai întâlnisem pe Honoré , când, într-o bună zi, vine la mine înnebunit:
- Omul acela, dușmanul meu de moarte, mă pândește pretutindeni. De trei ori i-am scăpat din mână grație însușirii mele, dar acum mi-e frică, mi-e frică dragă prietene.
Am observat că slăbise, dar m-am ferit să i-o spun.
- Nu-ți rămâne de făcut decât un singur lucru, i-am declarat. Ca să scapi de un dușman atât de necruțător, pleacă ! Ascunde-te undeva, la țară. Încredințează-mi mie afacerile tale și du-te la gara cea mai apropiată.
Honoré mi-a strâns mâna, spunându-mi:
- Vino și tu cu mine, te conjur, mi-e teamă !
Pe stradă mergeam în tăcere, dar Honoré Subrac, întorcea mereu capul, cu un aer neliniștit. Deodată, scoase un strigăt și o luă la fugă, aruncându-și halatul și papucii. Am văzut, în spatele nostru, un bărbat care se apropia în fugă. Am încercat să-i ațin calea, dar mi-a scăpat. În mână ținea un revolver, îndreptat spre Honoré Subrac, care ajunsese în dreptul zidului unei cazărmi și dispăruse ca o nălucă.
Omul cu revolver se opri uluit, scoase un strigăt de ciudă și, ca pentru a se răzbuna împotriva zidului care părea că-i smulsese prada, âși descărcă revolverul în direcția în care Honoré Subrac dispăruse. Apoi se depărtă în fugă...
Lumea se adunase, apărură și câțiva sergenți ca s-o împrăștie. Atunci, mi-am strigat prietenul. Dar nu mi-a răspuns. Am pipăit zidul. Era căldicel încă și am observat că, dintre cele șase gloanțe de revolver, trei loviseră în dreptul inimii unui om, în timp ce celelalte zgâriaseră tencuiala mai sus, în locul unde mi se părea că deslușesc vag, vag de tot, trăsăturile unui chip omenesc...
Traducerea de G. Marcuson.
