duminică, 29 iunie 2014

OMUL CARE TRĂIA PENTRU ALȚII - de Jerome K. Jerome


http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/e/e3/Jerome-k-jerome.jpg

Jerome Klapka Jerome 1859 - 1927


Jerome Klapka Jerome  a fost un eseist, romancier și umorist englez, cel mai bine cunoscut pentru romanul satiric  "Trei într-o barcă (fără a mai socoti și câinele)", tradus și în limba română (conform originalului, Three Men in a Boat - to Say Nothing of the Dog).
S-a născut și a crescut în sărăcie la Londra,  într-o casă, care este astăzi un muzeu dedicat lui.
Alte titluri cunoscute sunt: colecția de eseuri "Gândurile trândave ale unui pierde-vară" și "Trei pe două biciclete", o continuare a romanului "Trei într-o barcă".
Prin proza sa umoristică, a manifestat înțelegere pentru slăbiciunile omenești și capacitatea de a descoperi partea comică a neplăcerilor domestice.
A fost unul dintre fondatorii revistei The Idler.


Romane

  • Idle Thoughts of an Idle Fellow ( 1886- Leneșele gânduri ale unui trândav)
  • Three Men in a Boat (1889 - Trei într-o barcă), cel mai celebru roman al său
  • The Diary of a Pilgrimage (1891)
  • Novel Notes (1893)
  • Second Thoughts of an Idle Fellow (1898)
  • Three Men on the Bummel (aka Three Men on Wheels) (1900 - Trei hoinari)
  • Paul Kelver, a novel (1902)
  • Tommy and Co (1904)
  • They and I (1909)
  • All Roads Lead to Calvary (1919)
  • Anthony John (1923)
  • The Love of Ulrich Nebendahl (1909)
  • The Philosopher's Joke (1909)

Colecții de povestiri

  • Told After Supper (1891 - Povestiri după cină)
  • John Ingerfield: And Other Stories ( 1894)
  • Sketches in Lavender, Blue and Green (1895)
  • The Observations of Henry (1901)
  • The Angel and the Author and Others (1904)
  • American Wives and Others (1904)
  • The Passing of the Third Floor Back: And Other Stories (1907 -  Locatarul de la etajul al treilea și alte povestiri)
  • Malvina of Brittany (1916)
  • Three Men in a Boat and Three Men on the Bummel (1974)
  • After Supper Ghost Stories: And Other Tales (1985)

Povestirea ”Omul care trăia pentru alții ” face parte din colecția de povestiri „Sketches in Lavender, Blue and Green” publicată în 1895.

sursă : http://en.wikipedia.org/wiki/Jerome_K._Jerome



http://d.gr-assets.com/books/1347625301l/1252167.jpg

OMUL  CARE  TRĂIA  PENTRU  ALȚII


Întâia oară când ne-a fost dat să ne vorbim, el stătea rezemat de o salcie, trăgând dintr-o lulea de lut. Fuma încet, dar foarte conștiincios. După fiecare pufăială își scotea pipa din gură și vântura fumul cu șapca.

- Ți-e rău ? întrebai eu după un pom, pregătindu-mă totodată s-o iau din loc, știind că de obicei răspunsurile băieților mari la impertinența celor mai mici sunt dintre acelea de care e mai bine să te ferești.

Spre mirarea mea - și spre marea mea ușurare, căci la o a doua ochire băgai de seamă că subestimasem lungimea picioarelor lui - păru să judece întrebarea ca fiind firească și la locul ei, binevoind să-mi răspundă cu o candoare neprefăcută.

- Nu încă.

Mă îmboldi dorința de a-l îmbărbăta, un sentiment pe care cred că-l înțelese și-mi fu recunoscător pentru el. Ieșind de după pom, m-am proțăpit în fața lui, cercetându-l în tăcere o bucată de vreme. Deodată, îl auzii:

- Ai încercat vreodată să bei bere ?

Am admis că nu încercasem.

- Oh, e o băutură cumplită, făcu el, cutremurându-se fără să vrea.

Uitându-și necazurile prezente din pricina amarnicii amintiri a trecutului, continua să pufăie din lulea cu nepăsare și fără judecată.

- Și bei des bere ? îl iscodii eu.

Îmi răspunse încruntându-se:

- Da, noi toți, băieții dintr-a cincea, bem bere și tragem din lulea.

O nuanță mai închisă de verde i se răspândi pe obraz. Se ridică dintr-o dată și porni înspre gardul de mărăcini. Înainte de a ajunge acolo, se mai opri totuși, vorbindu-mi fără să se întoarcă.

- Dacă cumva vii după mine, puștiule, sau dacă te uiți, am să-și crăp capul, apucă să-mi zică repede și dispăru în mărăciniș cu un gâlgâit.

La sfârșitul trimestrului părăsi școala și nu l-am mai văzut până când amândoi ajunseserăm niște tineri bărbați. Atunci l-am întâlnit odată în Oxford Street și m-a poftit să vin să petrec câteva zile cu familia lui, în Surrey.

L-am găsit acolo palid și abătut, iar în răstimpuri îl auzeam oftând. Pe când ne plimbam într-o zi pe pajiștea din fața casei se arătă foarte vesel, dar din clipa în care am ajuns iar la ușa locuinței, parcă aducându-și aminte de ceva, începu din nou să ofteze. Nu mâncă nimic la prânz, sorbind doar un pahar cu vin și fărâmițând o felie de pâine. Văzând asta, eram  îngrijorat, dar neamurile lui - o mătușă, o fată bătrână care vedea de gospodărie, două surori mai mari și o verișoară mioapă care-și lăsase soțul în India - se arătau cum nu se poate mai încântate. Schimbau între ele priviri cu subânțelesuri și dădeau din cap încuviințând și zâmbind. Când într-o clipă de neatenție, el înghiți o fărâmă dintr-o coajă de pâine, numaidecât toate rubedeniile astea s-au încruntat a mâhnire și mirare.

În salon, pe când verișoara cânta o romanță sentimentală, știind că atenția tuturor e absorbită de cântecul ei,  încercai să trag de limbă pe mătușă-sa asupra acestor lucruri neînțelese.

- Ce-i cu el ? am întrebat-o. E cumva bolnav ?

Bătrâna doamnă râse într-o parte, pe furiș, șoptind înveselită.

- Și dumneata vei fi așa într-o zi.

- Când ? am întrebat cuprins pe bună dreptate de o mare neliniște.

- Când vei fi îndrăgostit, răspunse mătușa.

După o tăcere, iar am întrebat:

- Dar el este îndrăgostit ?

- Nu vezi că este ? răspunse ea cu dispreț.

Eram bărbat tânăr și mă interesa chestia asta.

- Și n-are să mai mănânce nici un prânz până are să-i treacă ? am întrebat.

Îmi aruncă o căutătură aspră, dar își dădu seama în chipul cel mai limpede că nu eram decât prost.

- Așteaptă până are să-ți vină timpul, răspunse ea scuturându-și buclele la mine. N-are să-ți mai pese de mâncare, dacă vei fi ândrăgostit cu adevărat !

În aceeași noapte, pe la unsprezece jumătate, mi s-a părut că aud pași pe coridor și, furișându-mă tiptil la ușă, am deschis-o la timp ca să văd silueta prietenului meu, în halat și papuci, gata să dispară în josul scării. Mă fulgeră gândul că fiindu-i mintea zdruncinată de necazuri, căpătase apucături de somnambul. Mai din curiozitate, mai din dorința de a veghea asupră-i, mi-am tras o pereche de pantaloni și m-am luat după el.

După ce își puse lumânarea pe colțul mesei din bucătărie porni glonț spre cămară de unde se ivi apoi cu doi pfunzi de friptură rece pe o farfurie și cu vreun litru de bere într-o cană. Am șters-o, lăsându-l cotrobăind după murături.

Am luat parte apoi la nunta lui, unde, după cum mi s-a părut, încerca să facă dovadă de mai multă înflăcărare decât e dat să simtă vreo ființă omenească și cincisprezece luni mai târziu, dând cu ochii întâmplător de un anunț în rubrica de nașteri a ziarului The Times, pe când veneam din City în drum spre casă, m-am abătut să-i fac o vizită pentru a-l felicita. L-am găsit umblând de colo-colo pe coridor, cu pălăria pe cap, oprindu-se din când ân când ca să guste dintr-un prânz ce nu se arăta prea ispititor, alcătuit dintr-un cotlet rece de berbec și un pahar cu limonadă, puse pe un scaun. Văzând că bucătăreasa și jupâneasa se învârteau prin casă fără nici o treabă și că sufrageria unde  ar fi fost la locul său, era goală și în perfectă ordine, n-am înțeles dintru început ce îl îndemnase să-și aleagă cu tot dinadinsul această lipsă de confort. Am păstrat totuși pentru mine aceste nedumeriri, mulțumindu-mă să întreb de mamă și de copil.

- Cum nu se poate mai bine, răspunse el suspinând. Doctorul zice că în toată cariera lui n-a avut un caz mai satisfăcător.

- Ei, mă bucur auzind asta, i-am spus. Mă temeam că ești necăjit.

Îl auzii exclamând:

- Necăjit ! Dragul meu, nici nu mai știu unde mi-i capul și unde mi-s picioarele! (Și chiar că aăta așa .) Asta-i prima îmbucătură pe care o iau în gură în ultimele douăzeci și patru de ore !

În clipa asta infirmiera apăru în capul scării. El se repezi la ea și, tulburat cum era, răsturnă limonada.

- Ce s-a întâmplat ? întrebă cu o voce răgușită. E bine ?

Bătrâna doamnă își trecu privirea de la el la costița rece și zâmbi afirmativ.

- Le merge minunat, răspunse ea, bătându-l pe umăr cu o grijă de mamă. Nu te mai frământa.

- Nu pot, doamnă Jobson, răspunse el, așezându-se pe ultima treaptă și rezemându-și capul de balustradă.

Doamna Jobson îi spuse pătrunsă de admirație:

- Desigur că nu poți, și n-ai fi un bărbat adevărat dacă ai putea.

Abia atunci se făcu lumină în capul meu și începui să pricep de ce umbla cu pălăria pe cap și de ce se hrănea cu cotlete reci pe coridor.

În vara următoare luară cu chirie în Berkshire o casă veche plină de pitoresc, și mă poftiră o dată să vin să stau cu ei de duminică până luni. Casa lor era așezată lângă râu, așa că îmi luai în valiză o pereche de pantaloni flanel ca pentru o plimbare pe malul apei și duminică dimineața mi i-am pus și am coborât așa în grădină. El îmi ieși înainte îmbrăcat în frac și vestă albă. Am băgat de seamă că mereu se uita la mine cu coada ochiului și parcă muncit de un gând. Clopotul sună o dată pentru micul dejun și atunci îl auzii:

- N-ai cu tine haine mai potrivite, nu-i așa ?

- Haine mai potrivite ! am exclamat, oprindu-mă în loc, oarecum îngrijorat. De ce ? Nu cumva ale mele-s prea jerpelite ?

- Nu, nu-i vorbă de asta, ținu el să-mi explice. Voiam să întreb dacă n-ai haine de mers la biserică.

- La biserică ! Doar nu-ți trece prin gând să mergi la biserică pe o zi așa de frumoasă ? Eram sigur că ai să joci tenis sau ai să te duci la râu, cum obișnuiai întotdeauna.

- Așa e, răspunse el, lovind nervos o tufă de trandafiri cu crenguța pe care o ridicase de jos. Înțelegi, nu că noi am ține la asta neapărat. Maud și cu mine am vrea mai degrabă să jucăm tenis, dar bucătăreasa noastră e scoțiană, și-i nițel cam severă în ideile ei.

- Și ea insistă să mergeți la biserică în fiece duminică ?

- I s-ar părea ciudat dacă n-am merge, așa că, de obicei, mergem, dar numai dimineața și seara. În schimb, după-amiază, câteva fete din sat vin pe la noi și ne trecem vremea cu puțin cântat și lucruri de-alde-astea. Nu-mi place să jignesc pe cineva și dacă pot mă feresc s-o fac.

În loc să spun ce gândesc, m-am auzit zicând:

- Am costumul acela de tweed pe care l-am purtat ieri. Dacă vrei, aș putea să-l îmbrac.

El încetă să mai lovească tufa de trandafiri și își încruntă sprâncenele. Părea că se gândește și că-și aduce aminte de ceva.

- Nu, zise el clătinând  din cap. Mă tem că are s-o supere. Și adăugă pătruns de remușcări: E vina mea, știu. Trebuia să-ți fi spus.

Apoi îi veni o idee:

- Cred că n-ai avea nimic împotrivă să te prefaci că ești bolnav și să rămâi în pat, numai azi ?

- Conștiința mea, i-am explicat, nu mi-ar îngădui să fiu părtaș la o asemenea înșelătorie.

- Da, m-am gândit că n-ai să accepți, îmi răspunse. Trebuie să-i explic. Cred că-i voi spune că ți-ai pierdut valiza. N-aș vrea să creadă ceva rău despre noi.

Mai târziu îi muri un văr dintr-a paisprezecea spiță, lăsându-i o avere mare. Își cumpără un domeniu la Yorkshire, deveni ceea ce se cheamă „capul unei nobile familii din ținut” și de abia atunci începură adevăratele-i necazuri.

Din mai și până pe la mijlocul lui august, în afară de puțin pescuit, de pe urma căruia lua apă la picioare și până la urmă răcea, viața era destul de liniștită pentru prietenul meu. De pe la începutul toamnei însă și până către sfârșitul primăverii găsea că munca e, hotărât, obositoare. Fiind bărbat burduhănos și greoi, armele de foc îi erau nesuferite și un drum de șase ceasuri peste arături, în hărțuială, cu o pușcă grea pe umăr, în tovărășia unei cete de oameni care trăgeau într-una la un centimetru de nasul  celorlalți, âl istovea, sleindu-l de puteri. Trebuia să se scoale la patru, în diminețile friguroase din octombrie, să pornească la vânătoare de pui de animale, iar cât ținea iarna, de două ori pe săptămână, în afară de zilele când un binecuvântat îngheț îi aducea un mic răgaz, trebuia să meargă la vânătoare călărind, cu o droaie de câini după el. Că nu se alegea de obicei cu nimic mai serios decât pe ici-colo câteva vânătăi și ușoare zdruncinături în șira spinării, asta o datora pe semne fericitei împrejurări că era rotofei. În pădurile cu copaci stufoși închidea ochii și călărea zdravăn, iar când ajungea la zece metri de un râu, începea să se și gândească la poduri.

Cu toate astea nu se plângea niciodată.

- Când ești boier de la țară - obișnuia el să repete - trebuie să te porți ca un boier de la țară și la bine și la rău.

Spre nenorocul lui, o afacere întâmplătoare îi cerscu averea încă pe atât și neavând încotro trebui să intre în Parlament și să-și echipeze un yacht. Parlamentul îi dădea dureri de cap și yachtul îl îmbolnăvea. Îl încărca totuși în fiecare vară cu o sumedenie de oameni costisitori și pornea pe Mediterană pentru o lună de neajunsuri.

În timpul unei astfel de croaziere, musafirii lui au dat loc unui foarte interesant scandal la jocul de cărți. El se afla, pe când izbucnise hărmălaia, închis în cabina lui, și habar n-avea de nimic, dar ziarele opoziției, mirosind această poveste, au pomenit în treacăt yachtul numindu-l „un tripou plutitor”, iar rubrica de știri polițienești dădu portretul său la loc de cinste, înfățișându-l ca pe criminalul cel mai de seamă al săptămânii.

Mai târziu pătrunse într-o societate cultă, patronată de un student buzat care îmbătrânise prin universitate. De unde până aici literatura lui favorită fusese cea ușoară, acum îl citea pe Meredith (George Meredith, poet și romancier englez 1828 - 1909) și volumașele din biblioteca galbenă, căznindu-se să le priceapă, iar în locul „Teatrului Vesel” își scoase abonament la „Teatrul independent”, „hrănindu-și sufletul” cu shakespeari olandezi. Ceea ce-i plăcu mai mult în pictură era o fată drăguță în ușa unei case de țară, tablou care avea în planul al doilea un flăcău arătos sau un copil și un câine care făceau ceva de toată nostimada. I-au spus unii că lucrurile astea erau proaste, vârându-i în cap să cumpere „impresioniști”, niște pânze care-i întorceau mațele pe dos de câte ori se uita la ele - vaci verzi pe dealuri roșii, sub un clar de lună roz, sau cadavre cu păr stacojiu și cu câte-un gât de trei stânjeni. Se încumeta să spună, umil, că ele i se par nenaturale, dar i se răspundea că natura n-avea nimic de-a face cu această chestiune, că artistul a văzut astfel lucrurile și că orice ar fi văzut un artist, ori în ce stare s-ar fi aflat când a văzut, aceea era artă.

L-au luat la concerte Wagner și la vernisajele în cerc restrâns ale lui Burne-Jones, i-au citit toți poeții minori, i-au reținut bilete la toate piesele lui Ibsen și l-au introdus în cercurile cele mai de seamă ale societății artistice. Zilele lui deveniseră un lung ospăț ale cărui plăceri erau pentru alții.

Într-o dimineață, l-am întâlnit coborând scările „Clubului Artelor”. Părea plictisit și frânt de oboseală. Se ducea tocmai la un vernisaj cu invitați pe sprânceană la „Noua Galerie”. După-amiază trebuia să asiste la producția de amatori dată de „Societatea Shelley” cu piesa Cenci. Urmau apoi trei reuniuni literare ți artistice, un dineu cu un nabab indian care nu vorbea nici o boabă englezește, Tristan și Isolda la „Teatrul Covent Garden” și un bal la Lordul Salisbury, pentru a încheia ziua.

Mi-am pus mâna pe umărul lui, zicând:

- Hai cu mine la Pădurea Epping. La ora unsprezece pornește o cursă din piața Charing Cross. E sâmbătă și trebuie să fie multă lume acolo. O să facem o partidă de popice și pe deasupra una cu nuci de cocos. Te pricepeai odinioară să arunci cu nucile de cocos. Luăm prânzul acolo, ne întoarcem pe la șapte și cinăm la „Troc”, petrecem seara la „Empire” și supăm la „Savoy”. Ei, ce zici ?

Rămase câteva clipe pe scări neștiind ce să facă, privind țintă înainte.

Cupeul lui trase la marginea trotuarului și văzându-l tresări ca trezit dintr-un vis.

- Dragă prietene - răspunse el - ce-ar zice lumea ?

Îmi întinse mâna, apoi luă loc în cupeu iar valetul trânti portiera după el.


https://ephemeralnewyork.files.wordpress.com/2014/06/carriagecentralpark1880s.jpg




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu