Samuel Pepys 1633 - 1703
Portret de J. Hayls
Un
înalt funcționar al Restaurației engleze, Samuel Pepys (a fost
administrator naval și membru al Parlamentului englez) a notat timp de
10 ani (1660 - 1669) întâmplările cotidiene care îl priveau direct sau
care interesau viața epocii. Le-a însemnat pentru sine, într-un limbaj
cifrat care amesteca cele câteva limbi pe care le cunoștea. (Făcuse
studii solide la Oxford). Rezultat caracteristic pentru situația
memorialisticii, jurnalul acesta perfect spontan, cu totul lipsit de
intenții literare, s-a păstrat nu numai ca izvor indispensabil pentru
istoria Restaurației, ci ca un monument literar. Un om ni se dezvăluie
cu toată sinceritatea, pe fondul unei epoci colorate și violente.
După rigorismul puritan, Restaurația aducea o izbucnire de vitalitate brutală, de căutare fără frâu a plăcerii. Exemplul îl dădea regele și curtea. Carol al II-lea își răzbuna anii de exil ărintr-o existență de desfrâu și cinism, indiferență la calamitățile puplice (incendiul Londrei, ciuma) și la înfrângerile militare.
Samuel Pepys cunoaște și el setea de plăceri, decuplată de un temperament robust, plin de vitalitate. Chefurile și aventurile ușoare sunt notate cu aceeași seninătate cu care memorialistul povestește cum a primit mită uitându-se în altă parte, pentru a putea spune „că nu știe ce era în sac”. Dar dacă epoca i-a pecetluit comportarea, caracterul acesta e mai bogat, nu se reduce deloc la preocupările de chefliu sau de funcționar veros. Extravertit, puțin interesat de autoanaliză, dar atent la faptele pe care le narează concis și dinamic, Pepys e o fire complexă. Inteligent, cultivat, are pasiuni artistice între care una predominantă pentru muzică (vedeți și în portretul realizat de J. Hayls de la începutul postării mele). Abundența însemnărilor pe această temă i-a permis lui Romain Rolland să reconstituie viața muzicală engleză a secolului al XVII-lea. Pepys ne împărtășește și gustul lui pentru teatru, și pentru lecturile sale. Omul acesta sangvin, mulțumit de sine, departe de îndoiala și întrebările lui Montaigne, iute la mânie, e cordial și binevoitor, soț și prieten afectuos. Închegat din notații de fapte, autoportretul e complet și-l înfățișează pe Pepys într-o lumină binevoitoare. Iar spiritul de observație și atenția îndreptată în afară, ajutate și de poziția lui Pepys în administrație sporesc valoarea de cronică a epocii.
Evenimentele grave și cele festive - ravagiile ciumii sau serbările regale - retrăiesc în scrisul lui Pepys cu o vivacitate accentuată de sobrietatea stilului.
După rigorismul puritan, Restaurația aducea o izbucnire de vitalitate brutală, de căutare fără frâu a plăcerii. Exemplul îl dădea regele și curtea. Carol al II-lea își răzbuna anii de exil ărintr-o existență de desfrâu și cinism, indiferență la calamitățile puplice (incendiul Londrei, ciuma) și la înfrângerile militare.
Samuel Pepys cunoaște și el setea de plăceri, decuplată de un temperament robust, plin de vitalitate. Chefurile și aventurile ușoare sunt notate cu aceeași seninătate cu care memorialistul povestește cum a primit mită uitându-se în altă parte, pentru a putea spune „că nu știe ce era în sac”. Dar dacă epoca i-a pecetluit comportarea, caracterul acesta e mai bogat, nu se reduce deloc la preocupările de chefliu sau de funcționar veros. Extravertit, puțin interesat de autoanaliză, dar atent la faptele pe care le narează concis și dinamic, Pepys e o fire complexă. Inteligent, cultivat, are pasiuni artistice între care una predominantă pentru muzică (vedeți și în portretul realizat de J. Hayls de la începutul postării mele). Abundența însemnărilor pe această temă i-a permis lui Romain Rolland să reconstituie viața muzicală engleză a secolului al XVII-lea. Pepys ne împărtășește și gustul lui pentru teatru, și pentru lecturile sale. Omul acesta sangvin, mulțumit de sine, departe de îndoiala și întrebările lui Montaigne, iute la mânie, e cordial și binevoitor, soț și prieten afectuos. Închegat din notații de fapte, autoportretul e complet și-l înfățișează pe Pepys într-o lumină binevoitoare. Iar spiritul de observație și atenția îndreptată în afară, ajutate și de poziția lui Pepys în administrație sporesc valoarea de cronică a epocii.
Evenimentele grave și cele festive - ravagiile ciumii sau serbările regale - retrăiesc în scrisul lui Pepys cu o vivacitate accentuată de sobrietatea stilului.
JURNALUL LUI SAMUEL PEPYS
(THE DIARY OF SAMUEL PEPYS)
...23 APRILIE 1861 (ZIUA ÎNCORONĂRII).
M-am sculat pe la 4 și m-am dus la Westminster Abbey, și aici m-am strecurat în urma lui Sir J. Debham (poet și dramaturg 1615 - 1669), supraveghetorul general al construcțiilor regale, într-un șir de oameni pe care-i conducea înăuntru. Cu multă greutate și numai datorită domnului Cooper, ajutorul lui, m-am putut urca pe un fel de schelă înaltă din capătul de nord al catedralei, și acolo am așteptat, cu multă răbdare, de la 4 trecute până la 11, când a sosit regele. Era o plăcere să vezi estrada ridicată în mijlocul catedralei, acoperită cu postav roșu, peste care se aflau un tron (adică un jilț) și un taburet pentru picioare. Persoanele oficiale, de orice fel ar fi fost ele, până chiar și muzicanții, purtau tunici roșii. În sfârșit, a intrat decanul, însoțit de canonicii catedralei Westminster, și apoi episcopii (mulți dintre ei cu mantii din fir de aur), iar după ei, nobilimea, toți în robele lor parlamentare, un spectacol măreț, ce mai ! Apoi ducele și regele, cu sceptrul (purtat de mylord Sanwich), cu sabia și cu bucle, precum și cu coroane. Regele era grozav în mantia lui, și cu capul gol. După ce s-a așezat toată lumea, s-a ținut o predică și s-a făcut slujba; apoi, în careul din fața altarului principal, a urmat întregul ceremonial al încoronării regelui, pe care nu l-am putut vedea nici eu, nici cea mai mare parte a celor de față. Când i-au pus coroana pe cap, au izbucnit ovații puternice, iar regele a pășit către tron, ceremonialul continuând cu depunerea jurământului și cu cele citite de către episcop, apoi au venit lorzii (care și-au pus tocele de îndată ce regele și-a pus coroana), și episcopii au îngenuncheat înaintea lui. Apoi maestrul de ceremonii a mers de trei ori în cele trei laturi ale estradei și a rostit:„ Dacă cineva are de înfățișat vreo pricină pentru care Carol Stewart (corect Stuart) n-ar putea fi rege al Angliei, să iasă acum și să vorbească”. S-a dat de asemenea citire de către lordul-cancelar unei hotărâri de grațiere obștească, iar Lord Cornwallis - trezorierul - a azvârlit medalii de argint în toate părțile, dar eu n-am izbutit să apuc nici una. Zgomotul era atât de mare, încât abia de auzeam muzica; și cred că într-adevăr nimeni n-a putut s-o audă.
Carol al II-lea - tablou de John Michael Wright
M-am sculat pe la 4 și m-am dus la Westminster Abbey, și aici m-am strecurat în urma lui Sir J. Debham (poet și dramaturg 1615 - 1669), supraveghetorul general al construcțiilor regale, într-un șir de oameni pe care-i conducea înăuntru. Cu multă greutate și numai datorită domnului Cooper, ajutorul lui, m-am putut urca pe un fel de schelă înaltă din capătul de nord al catedralei, și acolo am așteptat, cu multă răbdare, de la 4 trecute până la 11, când a sosit regele. Era o plăcere să vezi estrada ridicată în mijlocul catedralei, acoperită cu postav roșu, peste care se aflau un tron (adică un jilț) și un taburet pentru picioare. Persoanele oficiale, de orice fel ar fi fost ele, până chiar și muzicanții, purtau tunici roșii. În sfârșit, a intrat decanul, însoțit de canonicii catedralei Westminster, și apoi episcopii (mulți dintre ei cu mantii din fir de aur), iar după ei, nobilimea, toți în robele lor parlamentare, un spectacol măreț, ce mai ! Apoi ducele și regele, cu sceptrul (purtat de mylord Sanwich), cu sabia și cu bucle, precum și cu coroane. Regele era grozav în mantia lui, și cu capul gol. După ce s-a așezat toată lumea, s-a ținut o predică și s-a făcut slujba; apoi, în careul din fața altarului principal, a urmat întregul ceremonial al încoronării regelui, pe care nu l-am putut vedea nici eu, nici cea mai mare parte a celor de față. Când i-au pus coroana pe cap, au izbucnit ovații puternice, iar regele a pășit către tron, ceremonialul continuând cu depunerea jurământului și cu cele citite de către episcop, apoi au venit lorzii (care și-au pus tocele de îndată ce regele și-a pus coroana), și episcopii au îngenuncheat înaintea lui. Apoi maestrul de ceremonii a mers de trei ori în cele trei laturi ale estradei și a rostit:„ Dacă cineva are de înfățișat vreo pricină pentru care Carol Stewart (corect Stuart) n-ar putea fi rege al Angliei, să iasă acum și să vorbească”. S-a dat de asemenea citire de către lordul-cancelar unei hotărâri de grațiere obștească, iar Lord Cornwallis - trezorierul - a azvârlit medalii de argint în toate părțile, dar eu n-am izbutit să apuc nici una. Zgomotul era atât de mare, încât abia de auzeam muzica; și cred că într-adevăr nimeni n-a putut s-o audă.
Carol al II-lea - tablou de John Michael Wright
Am ieșit puțin înainte de a se fi sfârșit ceremonialul încoronării și, ocolind catedrala, m-am îndreptat spre Westminster Hall, mergând tot timpul printre drapele și zeci de mii de oameni; tot drumul era acoperit cu postav albastru iar de-a lungul lui se înălțau tribune. Am intrat în Westminster Hall; era împodobit cu draperii și plin de tribune suprapuse, în care stăteau femei frumoase; era și soția mea într-o tribună mică, la dreapta. Am rămas aici și m-am plimbat încoace și încolo, iar la urmă m-am urcat într-o galerie laterală, de unde l-am văzut pe rege intrând, urmat de toți cei care făcuseră parte din cortegiul de ieri (afară de soldați); era o priveliște încântătoare să-i vezi pe toți în haine atât de felurite. Regele a intrat cu coroana pe cap și cu sceptrul în mână, sub un baldachin sprijinit pe șase stâlpi de argint, cu clopoței la capete, purtat de baronii celor Cinci Porturi (în original Cinque Ports; cele cinci porturi - Hastings, Dover, Sandwich, Romney și Hythe - se bucurau de privilegii speciale în schimbul obligației de a aproviziona flota Angliei). Și după o bună bucată de vreme, regele a ajuns, în sfârșit, la celălalt capăt al sălii; toată lumea s-a așezat la mese; a urmat apoi ceva vrednic de privit; primul fel de mâncare i-a fost adus regelui de către Cavalerii Ordinului „Bath”. Au mai urmat multe alte ceremonii cu heralzii care însoțeau lumea venită să i se închine regelui. Apoi, Lord Albemarle s-a dus la bucătărie să guste primul fel de mâncare ce urma să fie adus la masa regelui. Dar mai presus de toate a fost aceea cu cei trei lorzi - Northumberland, Suffolk și ducele de Ormond - (în calitate de mare lord-conetabil /Lord High Constable - al doilea de lord-mareșal/Earl-Marshal - al treilea de lord mare-administrator/Lord High Steward ), care înainte de începerea ospățului, au intrat în sală călare și așa au stat tot timpul mesei, iar la urmă l-au adus spre înfîțișare pe [Dymock] (Sir Edward Dymock) campionul regelui, în armură, călare, cu suliță și cu scut. Un herald striga: „Dacă îndrăznește careva să nu-l recunoască pe Carol Stewart ca rege de drept al Angliei, iată un campion cu care să se lupte !” și, la aceste cuvinte, campionul aruncă mănușa. De trei ori la fel, pe măsură ce se apropia de masa regelui. Ajuns, în sfârșit, în fața regelui, acesta închină un pahar în cinstea lui și apoi îi înmână cupa de aur, iar el o goli și se retrase tot călare, cu cupa în mână. Eu mergeam de la o masă la alta să-i văd ospătându-se pe episcopi și pe toți ceilalți demnitari, și mi-a plăcut nespus de mult. La masa lorzilor m-am găsit cu William Howe, care a vorbit cu my Lord de mi-a dat și mie patru iepuri și un pui; pe urmă eu și cu domnul Creed l-am pus pe domnul Michell să ne dea niște pâine, iar după asta am mâncat pe o bancă, așa cum a făcut toată lumea cu ceea ce căpătase. Mi-a făcut o deosebită plăcere să mă preumblu încoace și încolo și să mă uit la doamne, să ascult muzică de tot felul, și mai cu seamă cele douăzeci și patru de viori.
Ospățul s-a terminat pe la orele 6 seara, iar eu m-am dus după soția mea, și cu ocazia asta am mai întâlnit o doamnă drăguță (doamna Frankleyn, soția unui doctor, prieten al domnului Bowyer), le-am sărutat pe amândouă și curând după aceea le-am dus la domnul Bowyer. Și, ciudat, când te gândești că vremea a ținut frumoasă aceste două zile până s-au terminat toate și până a ieșit regele din sală; pe urmă s-a pornit o ploaie, cu tunete și fulgere, cum n-am mai văzut de ani de zile, ceea ce lumea a luat drept binecuvântare de la Dumnezeu pentru cele ce s-au petrecut în aceste două zile; curată prostie să ții seama de asemenea lucruri ! În toate acestea puțină neorânduială am văzut, afară doar că lacheii regelui au pus mâna pe baldachin și n-au vrut să-l dea înapoi baronilor celor Cinci Porturi. Aceștia au încercat să li-l ia cu forța, dar n-au izbutit, până ce my Lord ducele de Albemarle nu a poruncit să fie dat în primire lui Sir P.Pye până a doua zi, când se va hotărî într-un fel. La domnul Bowyer, lume foarte multă, pe unii îă cunoșteam, pe alții, nu. Am stat în balcon și pe stradă, până târziu, așteptând să vedem focuri de artificii, dar n-au mai fost în seara aceea. Numai focurile de bucurie aprinse în City formau o aureolă de lumină jur împrejur. La urmă m-am dus în King Street, ca să-l trimit pe Crockford la tată-meu și la mine acasă, să le spună că nu mă pot întoarce în seara asta din pricina noroiului și fiindcă nu era de găsit o trăsură. Așa că după ce am băut o stacană de bere singur, la taverna doamnei Harper, m-am întors la domnul Bowyer și, după ce am mai stat puțin, mi-am luat soția, împreună cu doamna Frankleyn (pe care am poftit-o, cu politețe, să doarmă în seara aceasta cu soția mea la doamna Hunt), și le-am dus la Axe Yard, unde, la capătul cel mai depărtat, ardeau trei focuri mari; mai rămăseseră o mulțime de gentilomi și de doamne; aceștia ne-au oprit și ne-au pus să bem în sănătatea regelui, în genunchi, pe o grămadă de lemne, ceea ce am făcut, iar ei au băut unul după altul în sănătatea noastră, ceea ce ni s-a părut o glumă cam ciudată; dar acești gentilomi și doamne au dus-o așa o bună bucată de vreme și mă minunam văzând cum trag doamnele la măsea. La sfârșit, am trimis-o pe soția mea și pe tovarășa ei de pat la culcare, iar domnul Hunt și cu mine ne-am dus la domnul Thornbury (care dăduse acestei societăți vinul, el fiind unul dintre pivnicerii casei regale). Aici, împreună cu soția, cu două dintre surorile lui și cu câțiva gentilomi veseli care se aflau de față, n-am făcut nimic alt decât să-nchinăm tot timpul pentru rege, până ce unul dintre gentilomi a căzut jos beat mort și a început să verse, iar eu am plecat la my Lord destul de teafăr. Dar abia mă culcasem în pat, cu domnul Sheply alături, că a prins să-mi vâjâie capul și am început să vărs; niciodată n-am fost atât de amețit ca de data aceasta, dar nici măcar asta n-o pot spune, pentru că am adormit și m-am trezit doar dimineață. Așa s-a terminat ziua, cu bucurie pretutindeni.
23 FEBRUARIE 1662 (ZIUA DOMNULUI)
Astăzi, din mila lui Dumnezeu, împlinesc 29 de ani și mă simt foarte bine cu sănătatea, sunt dornic de viață și de bogăție; având o inimă care știe să se bucure, cred că mă pot socoti unul dintre oamenii cei mai fericiți de pe lume, lăudat fie numele Domnului !
24 FEBRUARIE
Dimineață,, am stat mult cu domnul Berkenshaw la lecția de muzică, terminându-mi și eu cântecul Nu te uita la lebede, în două părți, care mi-a făcut mare bucurie. I-am dat cinci lire pentru aceste cinci săptămâni cât mi-a dat lecții, ceea ce reprezintă o sumă foarte mare și de care m-am despărțit cu strângere de inimă.
28 FEBRUARIE
Feciorul netrezindu-ne la ora poruncită, m-am supărat și m-am hotărât să-l bat cu nuiaua pentru această greșeală și pentru multe altele. Plecat devreme cu Sir W. Pen cu trăsura la Whitehall, la biroul ducelui de York, la care am stat o mulțime. Întors acasă; ca să mă țin de cuvânt, i-am poruncit lui Will să-mi aducă nuiaua. L-am chemat pe fecior într-unul din birourile de mai sus din casa lui Sir John Minnes, care dau spre grădină, i-am amintit toate greșelile și l-am bătut strașnic; dar nuielile erau cam mici și mă tem că nu prea l-a durut; mai mult mă doare pe mine, că după un sfer de ceas, abia îmi mai pot mișca brațul. După cină, la culcare.
_____________
Notă : ilustrațiile sun adăugate de mine, inclusiv cea a lui Carol al II-lea, pentru ca cei care citiți aceste rânduri, să vă imaginați mai bine personajele și epoca.
- tot ce este scris în paranteze cu litere mai mici decât textul, sunt explicațiile necesare pentru o mai bună înțelegere.
_________________
traducere de Costache Popa și
Ileana Vulpescu
Samuel Pepys în anii ciumei care a cuprins Londra (a descris
această perioadă în jurnalul său) - pictură de C.L. Doughty
sursa imaginii: http://www.lookandlearn.com/history-images
- va continua -
