Jean de La Bruyère - CARACTERELE (Fragmente)

Jean de La Bruyère 1645 - 1696

TEOFRAST - CARACTERELE

XIV - PROSTĂNACUL

Căutând să definim prostia, am putea spune că este o încetineală a minții exteriorizată prin vorbe și fapte. Prostănacul este omul care socotește cu abacul, face suma întregului, dar întreabî totuși pe cel de alături cât face. Dacă este citat într-un proces ca acuzat, el uită și pleacă la țară. Cum îl lași singur la teatru, îl cuprinde somnul. Mînâncă până se îmbuibă, se trezește din somn, iese afară pe întuneric și este mușcat de câinele vecinului. Ia un lucru și-l pune la loc sigur, ca apoi să-l caute fără să-i mai dea de urmă. Aflând de decesul unui prieten, se duce la înmormântare cu fața posomorâtă, cu ochii în lacrimi și spune: „Să fie într-un ceas bun!”. Când primește o datorie de la cineva, e în stare să-și aducă martori. În toiul iernii, își dojenește sclavul fiindcă nu i-a cumpărat castraveți. Își istovește copiii, punându-i să facă exerciții de gimnastică și alergare. Când e la țară și pune linte la fiert, o sărează de două ori, de n-o mai poate mânca nimeni. Când Zeus cerne noaptea ploaie pe pământ, prostănacul laudă limpezimea cerului. Dacă-l întreabă cineva de numărul morților intrați pe „poarta Eria”, răspunde așa:„Au fost atâția câți aș fi dorit să avem noi amândoi”.
_________
Poartea Eria este o poartă a Atenei care conducea la cimitirul Kerameikos. Este posibil ca prostănacul să fi dat răspunsul gândindu-se la bani, neștiind ce era acea poartă.

XV. - BRUTALUL

Brutalitatea constă în folosirea unui ton aspru, iar brutal este omul pe care dacă l-ai întrebat „undee Cutare” îți dă replica:„Nu mă plictisi”. De-l saluți, nu-ți răspunde. De are ceva de vândut, nu anunță cumpărătorilor prețul, ci-i întreabă pe ei cât valorează obiectul. Celor ce-l apreciază și-i trimit daruri de sărbători le răspunde că darurile primite nu rămân fără răsplată. (1.!!!). Nu se pomenește nici când să treacă cu vederea greșeala de a-l fi atins, de a-l fi împins sau de a-l fi călcat pe picior. Când îl rogi să ajute cu bani pe un prieten, la început refuză, pentru ca apoi să-ți aducă banii; nu uită însă să se plângă că sunt bani aruncați pe gârlă. Dacă s-a împiedicat pe drum, e în stare să blesteme piatra de care s-a poticnit. Dacă ai întârziat, nu te așteaptă peste ora stabilită. Nu-i face plăcere nici sî cânte și nici să danseze. E în stare să nu se roage nici zeilor.
___________
(1!!!) -Brutalul se gândește că trebuie să se revanșeze. Gafa constă în faptul că nu este în stare să aprecieze delicatețea gestului.

XVII - NEMULȚUMITUL

Nemulțumirea este subestimarea fără o cauză întemeiată a darurilor primtite. Nemulțumitul este omul care atuncă când un prieten îi trimite bunătăși de la un ospăț spune aducătorului:„Nesuferit om e stăpânul tău; nu m-a invitat la masă ca să nu gust și eu ciorba și vinișorul lui”. În locul îmbrățișărilor, spune hetairei: „Nu-mi vine să cred că mă iubești din toată inima”. Nemulțumitul cârtește împotriva lui Zeus, nu fiindcă nu trimite ploaie, ci pentru că ploaia vine cu întârziere. Dacă găsește pe drum o pungă cu bani, spune: „N-am avut norocul să dau nicicând peste o comoară !”. Dacă a cumpărat un sclav pe un preț ieftin, în urma stăruințelor vânzătorului, nemulțumitul zice: „M-aș mira să fie bun la ceva, căci prea e ieftin”. Iar față de acela care-i aduce vestea bună că a dobândit un fiu, are replica: „Dacă ai avea în vedere că o dată cu acest eveniment s-a dus pe gârlă jumătate din averea mea, ai spune adevărul”. După ce a câștigat un proces, și încă cu majoritate de voturi, învinuiește pe acela care i-a compus discursul că a scăpat din vedere multe argumente care i-ar fi venit în sprijn. Dacă-l felicită careva pentru că a început o afacere datorită prietenilor, care au pus mână de la mână ca să-i vină în ajutor, nemulțumitul răspunde: „Pot oare să fiu vesel, de vreme ce am datoria să înapoiez fiecăruia banii și le rămân pe deasupra și recunoscător ?”

XXI. - ÎNFUMURATUL

Înfumurarea este goana după onoruri câștigate pe urma unor lucruri meschine. Înfumuratul este omul care invitat la un ospăț caută cu orice preț să se așeze în apropierea gazdei. Își duce singur feciorul la Delfi ca să-și tundă pletele și veghează ca însoțitorul lui să fie neapărat de prin părțile Etiopiei. Când are o datorie de o mină (100 drahme), are grijă să înapoieze numai bani de argint nou-nouți. Are acasă o gaiță domesticită, pentru care nu pregetă să cumpere o scăriță și să-i facă un scutuleț de bronz, ca atunci când țopăie să pară gata de luptă. Când sacrifică un bou, îi leagă de coarne cununi mari și atârnă căpățâna animalului de stâlpul porții, pentru ca cei veniți să-și dea seama că a jertfit un bou. Când ia parte la un cortegiu de călăreți încredințează costumul de călărie sclavului spre a-l duce acasă, iar el, îmbrăcat în haine obișnuite și cu pintenii la picioare, se plimbă prin piața publică. Și dacă i s-a prăpădit n cățeluș de Malta, îi ridică un monument și o coloană funerară, pe care gravează cuvintele „Rasă de malta”. Iar dacă aduce ca dar de închinare în templul lui Asclepios un deget de aramă, se duce zi de zi să-l împodobească cu cununi și să-l ungă cu uleiuri parfumate. Când e de rând în pritaneu, se face luntre și punte ca să aducă poporului vestea sacrificiilor. Atunci, îmbrăcat în mantie strălucitoare și cu cunună pe cap, pășește în fața nulțimii și vorbește astfel: „Voi, cetățeni ai Atenei, aflați că Galaxia, pe care noi pritanii le-am închinat Mamei Zeilor, sunt priincioase. Faă zeii să aveți parte de bine”. După ce a săvârșit acestea, înfumuratul se întoarce acasă și povestește nevestei despre succesul lui de pomină. Se tunde de, are grijă ca dinții să-i fie albi, își schimbă hainele, deși le-ar mai putea purta; se parfumează. În piața publică se învârtește mai ales în fața tarabelor zarafilor și frecventează în special gimnaziile în care se antrenează efebii, iar la reprezentațiile de teatru își caută loc înapropierea strategilor. Din piață nu târguiește nimic pentru sine. Face doar comisioane pentru străini: expediază măsline la Bizanș, cîine de Laconia la Cizio și miere de Himet la Rodos. Și tot ce pune la cale povestește concetățenilor lui. Desigur că e în stare să și aducă în casă și o maimuță și un tityros, porumbei de Sicilia, zaruri din oscioare de gazelă, sticluțe de parfum din cele bombate de la Thuriii, bastoane încovoiate din Laconia și covoare țesute cu chipuri de persani. Are acasă și o mică palestră cu nisip și un loc amenajat pentru jocul cu mingea, loc pe care-l pune la dispoziția sofiștilor, luptătorilor și cântăreților pentru spectacolele lor. În timpul reprezentațiilor își face și el apariția, ca să dea prilejul spectatorilor să spună: „Iată stăpânul palestrei”.
___________
- Înfumuratul închina un deget de aramă la templul lui Asclepios drept recunoștință pentru vindecarea propriului său deget.
- Pritaneul era sediul Sfatului, care conducea treburile orașului.Pritanii erau aleși pe un an.

XXVI. - OLIGARHUL

Starea de spirit oligarhică ar putea fi caracterizată drept o dorință de a te impune, în vederea obținerii puterii și a unor câștiguri. Poate fi numit oligarh omul care la propunerea adunării poporului de a fi supuse discuției persoanele care vor îngriji împreună cu arhontele de pregătirea unei ceremonii se înfățișează cu pretenția ca viitorii aleși să se bucure de puteri depline. Apoi, dacă s-au făcut zece propuneri, el are pregătită replica: „Este de ajuns un singur om, numai să fie om cu adevărat”, și spune aceasta bazându-se pe singurul vers din Homer pe care-l cunoaște: „Rău e când domnii sunt mulți, numai unul să fie-ntre oameni / Poruncitor și stăpân...”
      De celelalte versuri ale lui Homer nici n-a auzit măcar. Fără îndoială că are la îndemână formule de felul acestora: „Avem datoria de a ne întruni noi între noi spre a hotărî cele necesare; să nedescotorosim odată de gloată, de adunarea poporului și să renunțăm la sarcinile publice. În felul acesta, nu vom mai fi nici ocărâți de mulțime și nici copleșiți de onoruri. Conducerea în cetate să fie sau în mâinile lor, sau în mâinile noastre”. Oligarhul iese la plimbare numai la ora mesei. Poartă mantia frumos prinsă pe umăr, are barba tăiată potrivit și unghiile deosebit de îngrijite. Pășește grav și declară pe un ton emfatic: „Viața în cetate a ajuns de nesuferit din pricina delatorilor. La tribunale pătimim mult de pe urma gloatei care ne judecă.” Adaugă apoi: „ Mă surprinde faptul că mai sunt pe lume oameni care umblă după demnități publice. Ce urmăresc, ce interese au ? Recunoștința celor mulți ? Aceștia sunt totdeauna de partea celor ce dau sau împart mai mult ”. În adunare, oligarhului îi este rușine să stea alături de un răpănos. Apoi exclamă: „nd vom scăpa de pacostea dărilor și de datoria de a echipa corăbii ?” Susține că neamul demagogilor este blestemat și că cel dintâi care a adus pacostea cetății a fost Tezeu, căci el e primul care a izgonit regii locali, reunind cele 12 așezări. Dar și-a primit plata faptelor lui căci el a pierit cel dintâi de mânalor. Astfel de vorbe și altele asemenea acestora debitează oligarhul față de  stăini și față de concetățenii lui care au aceeași comportare și mentalitate cu el.

XXIX. - PRIETENUL CELOR NETREBNICI

Prietenia cu cei netrebnici dovedește înclinare către stricăciune. Prietenul celor netrebnici este omul care caută să-și ducă viața în mijlocul celor care, suferind o condamnare într-un proces, au fost supuși degradării civice. El consideră că în preajma acestor oameni va dobândi o experiență mai vastă și va inspira o teamă mai mare. Când vine vorba despre netrebnici, el argumentează că firea n-a creat pe nici un muritor moral și că toți oamenii sunt la fel. Este plin de ironie față de omul moral, iar despre netrebnic afirmă că e un om lipsit de prejudecăți. Dacă un netrebnic este acuzat, el recunoaște că societatea are dreptate când îl osândește pentru unele din păcatele lui. Celelalte păcate nu i le recunoaște. Crede despre ticălos, că e inteligent, că are dragoste pentru prieteni, că e un priceput, că n-a întâlnit unul capabil ca el. este binevoitor față de netrebnicul ce se apără în fața adunării sau când acesta apare în fața tribunalului. E în stare să spună apărătorilor dreptății că nu omul trebuie judecat, ci acțiunile lui. Și adaugă că netrebnicul veghează ca un câine neadormit la apărarea intereselor poporului, că el este acela care-l apără împotriva celor ce comit nedreptăți. Și continuă: „Dacă-i vom lăsa pe acești oameni fără apărare nu se va mai găsi unul care să înfrunte ura în vederea binelui statului.”
      Cel căruia îi place tovărășia cu cei netrebnici se erijează în apărătorul lor când sunt acuzați de afaceri dubioase. Iar dacă este judecător într-un proces, este în stare să interpreteze însensul cel mai rău acuzațiile părților.
      Într-un cuvânt, tovărășia cu cei netrebnici este soră cu răutatea și dovedește adevărul proverbului care spune că cei ce se aseamănă se adună.