luni, 4 martie 2019

JOSE LUIS BORGES - POEZII


Jorge Luis Borges - Wikipedia, the free encyclopedia

Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo  1899 – 1986




ALT POEM AL DARURILOR


Vreau să aduc mulţumiri dumnezeiescului
 Labirint de efecte şi cauze
 Pentru diversitatea făpturilor
 Care alcătuiesc acest univers neobişnuit, 
 Pentru raţiune, care nu va înceta să viseze
 La un plan al labirintului, 
 Pentru chipul Elenei şi stăruinţa lui Ulise, 
 Pentru dragoste, care ne îngăduie să-i vedem pe ceilalţi
 Aşa cum îi vede Dumnezeu, 
 Pentru tăria diamantului şi apa curgătoare, 
 Pentru algebră, palat de cleştar desăvârşit, 
 Pentru monedele mistice ale lui Angelus Silesius, 
 Pentru Schopenhauer, 
 Care a dezlegat probabil taina universului, 
 Pentru strălucirea focului
 Pe care nici o fiinţă omenească nu-l poate privi fără o veche uimire, 
 Pentru mahon, cedru şi santal, 
 Pentru pâine şi sare, 
 Pentru misterul trandafirului
 Care dăruieşte culoare fără să o vadă, 
Pentru câteva seri şi dimineţi din 1955, 
 Pentru vajnicii văcari ai pampei
 Care mână cirezile în revărsat de zori, 
 Pentru ceasul dimineţii la Montevideo, 
 Pentru arta prieteniei, 
 Pentru ultima zi a lui Socrate, 
 Pentru cuvintele care s-au spus într-un asfinţit
 De pe o cruce spre altă cruce, 
 Pentru acel vis al Islamului care a cuprins
 O mie de nopţi şi încă una, 
 Pentru acel alt vis al iadului, 
 Cu un turn de foc ce purifică
 Şi sfere de slavă
Pentru Swedenborg, 
 Care stătea de vorbă cu îngerii pe străzile Londrei, 
 Pentru râurile tainice şi străvechi
 Care se adună în mine, 
 Pentru limba pe care, cu veacuri în urmă, am vorbit-o în Northumbria, 
 Pentru spada şi harpa saxonilor, 
 pentru mare, care este un pustiu strălucitor
Şi o mulţime de lucruri pe care nu le cunoaştem
Şi un epitaf al vikingilor, 
 Pentru muzica verbală a Angliei, 
 Pentru muzica verbală a Germaniei, 
 Pentru aur, care străluceşte în versuri, 
 Pentru strălucitoarea iarnă, 
Pentru numele unei cărţi pe care n-am citit-o:
 Gesta Dei per Francos, 
Pentru Verlaine, nevinovat precum păsările, 
 Pentru prisma de cleştar şi greutatea de bronz, 
 Pentru dungile de pe blana tigrului, 
 Pentru înaltele turnuri din San Francisco şi de pe insula Manhattan, 
 Pentru dimineţile din Texas, 
 Pentru sevilianul care a redactat Epistola Morală
 Şi al cărui nume, cum el şi-a dorit-o, a rămas necunoscut, 
 Pentru Seneca şi Lucan, din Cordoba, 
 Care, înainte de a exista spaniola, au scris
 Toată literatura spaniolă, 
Pentru geometricul şi vitejescul joc de şah, 
 Pentru ţestoasa lui Zenon şi harta lui Royce, 
 Pentru mirosul medicinal al eucalipţilor, 
 Pentru limbaj, care poate simula cunoaşterea, 
 Pentru uitare, care anulează ori modifică trecutul, 
 Pentru obicei, 
 Care ne repetă sau ne confirmă ca o oglindă, 
Pentru dimineaţă, care ne dăruieşte iluzia unui început, 
 Pentru noapte, pentru întunericul şi astronomia ei, 
 Pentru curajul şi fericirea celorlalţi, 
 Pentru patrie, simţită în floarea de iasomie
 Ori într-o spadă veche, 
 Pentru Whitman şi Francesco d'Asisi, care au scris acest poem, 
 Pentru faptul că poemul este inepuizabil
Şi se confundă cu suma făpturilor Domnului
Şi nu va ajunge niciodată la ultimul vers
Şi este mereu altul, potrivit oamenilor, 
 Pentru Frances Haslam, care a cerut iertare fiilor săi
 Pentru că murea atât de încet, 
 Pentru minutele ce precedă somnul, 
 Pentru vis şi moarte, 
 Aceste două comori ascunse, 
 Pentru darurile lăuntrice pe care nu le pomenesc, 
 Pentru muzică, tainică formă a timpului. 




DESPRE CEEA CE NU SE  ȘTIE NIMIC 


Luna nu ştie că este liniştită şi strălucitoare şi
 nici măcar că este lună ; Nisipul că este
 nisip . Nu există un lucru care să ştie
 că forma lui este rară. Piesele de
 fildeş sunt atât de străine abstractului joc de şah, 
 dealtfel ca şi mâna care le mişcă. Poate
 Soarta omului cu scurte bucurii şi lungi
 suferinţe este unealta Altuia. Nu-l ştim.
 Dându-i nume de Zeu, nu ne ajută cu nimic
 Tot atât de zadarnice sunt şi teama şi îndoiala
Şi ciuntita rugăciune pe care o începem Ce
 arc o fi aruncat acestă săgeată care sunt ?
 Ce culme are drept ţintă ? 




DESPRE  PRIETENIE

personale [ Gânduri ]

Cred că prietenia este poate FAPTUL ESENȚIAL al vieții. Prietenia, așa cum mi-a spus Adolpho Bioy Casares, are acest avantaj asupra dragostei: nu are nevoie de nici o dovadă. În cazul dragostei, ești mereu îngrijorat dacă ești iubit sau nu, ești mereu trist, anxios, în timp ce în prietenie poți să nu-ți fi văzut un prieten mai bine de un an. El te-ar fi putut chiar desconsidera. Ar fi putut încerca să te evite. Dar, dacă ești prietenul lui și știi că el e prietenul tău, nu trebuie să te îngrijorezi. Prietenia, odată stabilită, nu mai are nevoie de nimic altceva. Continuă, pur și simplu. Funcționeaza ceva magic, un fel de vrajă. 


TRECUTUL


Uşor ne pare-acum că este totul
 În schimbător trecut irevocabil:
 Socrate, după ce-a băut cucuta, 
 Vorbeşte liniştit despre-al său suflet, 
 În timp ce moartea-albastră suie-ncet
 Din tălpile îngheţate; implacabil
 Ajunge spada-n talger de balanţă;
Impune Roma hexametrul spornic
 Acestei marmori obstinate-a limbii
 Pe care, sfâşiată, o vorbim;
Şi Hengist cu piraţii ce străbat
 Trăgând la rame marea înfuriată
 Şi-ntemeiază-un viitor Imperiu;
 Monarh saxon norvegulu-i oferă
Pământ de-ngropăciune şi înainte
 De-apus făgăduinţa-nfăptuieşte
 În bărbătească luptă; călăreţii
 Pustiului ce-acoperă Orientul
Şi-ameninţă cupolele Rusiei;
 Persanul ce înşiră cea dintâi
 Din cele O mie una nopţi şi n-are
 Cum ştii că a-nceput o carte care
 Va fi necontenit reluată-n veac
Şi nu se va îneca-n uitarea mută, 
Salvează Snorri, în pierduta-i Thule, 
 În palide asfinţituri lenevoase
Şi-n noaptea priicioasă amintirii, 
 Povestea sacră-a zeilor germanici;
Şi Schopenhauer tânăr, care află
Alcătuirea generală-a lumii;
Şi Whitman, în redacţia din Brooklin, 
 În izuri de tutun şi cerneluri, 
 ia hotărârea necuprinsă, fără
Să spună nimănui, întreaga lume
 Să fie şi o carte-a tuturor;
Şi Arredondo, care-n zorii zilei
 Pe Borda-l hăcuie-n Montevideo
Şi se predă spunând c-a săvârşit
 El singur fapta, fără ajutoare;
 Soldatul care moare-n Normandia, 
 Soldatul care moare-n Galileea.

 S-ar fi putut ca toate-aceste lucruri
 Să nu fi fost. Aproape că n-au fost.
 Le-nchipuim într-un trecut fatal.
 Alt timp decât prezentul nu există :
E apogeul lui va fi şi-a fost, 
 Când se prelinge firul de nisip.
 E iluzoriul ieri de-ncremenite
 Figuri de ceară vastă încăpere
 Ori de reminescenţe literare
 Ce timpul le destramă în oglinzi.
 Eric cel roşu, Brenus, riga Carlos, 
 Evanescent apus ce-a fost al tău, 
 Nu-n amintire-s, ci în veşnicie. 




OGLINZILE


Eu, care simt o spaimă de oglinzi, 
Nu doar cînd văd cristal de nepătruns 
Unde se-ncheie (începe?) aspru, ascuns, 
Vid de reflexe înspre care tinzi, 

Ci şi naintea apei ce-a reluat 
Azurul celălalt în cer profund, 
Ce iluzoriul zbor îl trage afund 
De păsări ce se-ntoarnă ori se zbat, 

Şi înaintea preatăcutei feţe, 
 Fin abanos cu palidă lucire, 
 Precum un vis, iveşte-n repetire 
 Crin alb ori marmuri, vagă frumuseţe, 

Când ani uimiţi abia de poţi să-i prinzi 
Rătăcitor sub luna schimbătoare, 
Mă-ntreb, azi, ce hazard al soartei oare 
Făcut-a să mă sperii de oglinzi. 

Metalică oglindă, ori mascată 
Oglindă de mahon, înnegurată 
De-un roşu asfinţit ce-a adumbrit 
Ist chip, care priveşte şi-i privit. 

Sunt nesfîrşite şi elementare 
Şi straşnic împlinesc cuvântul vechi 
De a spori natura, în perechi 
Nesăţioase, treze şi fatale. 

Această lume vană şi incertă 
O prelungesc în mreaja lor alertă, 
Şi vezi spre seară cum le-a aburit 
 Suflarea unui om ce n-a murit. 

Cristalul ne pândeşte. Între patru 
Pereţi de-alcov oglinda de apare, 
Nu-s singur. Mai e unul. Duplicare. 
Reflex ce iscă-n zori un tainic teatru. 

Se-ntâmplă tot, nimic nu ne-amintim 
În aste cabinete cristaline, 
Precum rabini fantastici, tomuri fine, 
Din dreapta înspre stânga urmărim. 

Claudius, rege de o zi, visat, 
Că-i vis nu a simţit până-n chindia 
Când un actor pe scenă mişelia 
Cu artă silenţioasă i-a jucat. 

Ciudat e că sunt visuri, că-s oglinzi, 
Că simplul şi tocitul repertoriu 
De zi cu zi include iluzoriul, 
Profundul univers urzit de-oglinzi. 

Şi m-am gândit că Domnul se sileşte 
Să nalţe casă de nelocuit: 
Lumina e cristalul şlefuit, 
Iar umbra este visul ce-mpânzeşte. 

Făcut-a Domnul nopţi care pulsează 
De vise, şi-a făcut oglinzi. Perplex, 
Să simtă omul că e doar reflex 
Şi vanitate. Aşa ne-nfricoşează. 



NU EȘTI CEILALȚI 


Scăpare n-ai în ce-au lăsat în scris
Acei pe care spaima ta-i imploră.
Nu eşti ceilalţi. Te vezi în astă oră
În centrul gol de labirint închis
De paşii tăi. Nici fi-vei izbăvit
De chinul lui Socrate, de Iisus
Ori de Siddhartha ce-a murit răpus
Într-o grădină, către asfinţit.
  Tot pulbere e şi cuvîntul scris
De mîna ta, şi vorba îngînată
De gura ta. E crudă-a ta ursită.
Iar noaptea Domnului e nesfîrşită.
Tu plămădit ai fost din timp. Eşti vis.
Eşti fiecare clipă-nsingurată 



ORBUL

De la naşterea mea, din secolul trecut, 
din amfora concavă, din puţul adânc, 
timpul meticulos, care-i prea scurt în memorie, 
mi-a tot răpit formele clare ale acestei lumi.
Zilele şi nopţile au măcinat profilurile
buchiilor şi chipurile iubite de mine.
Ochii mei scurşi interogau în van
bibliotecile pustii şi pupitrele goale.
Albastru şi roşu-nchis nu-s decât o ceaţă, 
sunt două voci inutile. Oglinda mea
e o lagună de culoare cenuşie.
În grădină, amicii mei, eu
văd trandafirul trist cu petale gri.
Acum îmi dăinuiesc doar formele galbene
şi văd suficient, pentru-a vedea coşmaruri. 





FERICIREA 


Cine îmbrăţişează o femeie este Adam. Femeia este Eva.
Totul se întâmplă pentru prima oară.
Văzut-am ceva alb pe cer. Că-i luna mi se spune, 
dar ce pot face cu un cuvânt şi o mitologie ?
O înfiorare simt când văd copacii. O, cât sunt de frumoşi !
Se-apropie de mine cu blândeţe tot felul de jivine pentru ca eu să le spun pe nume.
Pe raft stau cărţi, dar litere nu au. Când cartea o deschid, apar şi ele.
Când răsfoiesc atlasul, trasez conturul insulei Sumatra.
Cine aprinde un chibrit în întuneric născoceşte focul.
În oglindă cineva stă la pândă.
Cine priveşte marea vede Anglia.
Cine recită un vers de Liliencron a intrat în luptă.
Am visat Cartagina şi legiunile care au nimicit Cartagina.
Am visat spada şi balanţa.
Lăudată fie dragostea în care nu există posesor şi posedat, 
căci amândoi se lasă în voia ei.
Lăudat fie coşmarul, care ne arată că putem crea iadul.
Cine se scaldă într-un râu se scaldă în Gange.
Cine priveşte un ceas de nisip vede năruirea unui imperiu.
Cine se joacă cu un pumnal prevesteşte moartea lui Cezar.
Cel care doarme este toţi oamenii.
În pustiu am văzut apărând Sfinxul, pe care chiar atunci îl terminaseră.
Nimic nu e atât de vechi sub soare.
Totul se întâmplă pentru prima oară, dar într-un chip veşnic.
Cine citeşte cuvintele mele le inventează. 





VIAȚA  MEA  ÎNTREAGĂ


Aici încă o dată, buzele neuitate, unic şi asemenea vouă.
Am stăruit în apropierea fericirii şi în măruntaiele suferinţei.
Am străbătut marea.
Am cunoscut multe locuri, am văzut o femeie şi vreo doi-trei bărbaţi.
Am iubit o fată mândră şi albă de o linişte hispanică.
Am văzut un cartier nesfârşit unde se împlineşte o nesătulă nemurire de asfinţituri.
Am savurat multe cuvinte.
Am convingerea nestrămutată că asta e tot şi că nu voi mai vedea şi nici nu voi mai săvârşi lucruri noi.
Cred că zilele şi nopţile mele sunt egale în sărăcie şi în bogăţie cu cele ale lui Dumnezeu şi cu cele ale tuturor oamenilor.







https://cdn.nybooks.com/wp-content/uploads/2014/11/Borges-Sicily.jpg