joi, 12 septembrie 2019

TOAMNA - de Tudor Arghezi





TOAMNA



de  Tudor Arghezi



 Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
 Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
 Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
 Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.


 Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
 Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
 Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
 Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.


 Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
 Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd…
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.


 Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
 Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
 O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.


Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
 Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.


Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,
Îmi pare veche luna — şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.