CITAT DESPRE CUPLU / IUBIRE

Pentru vești despre inimă, întreabă fata - proverb cambodgian

PERECHE de Ana Blandiana

PERECHE de  Ana  Blandiana Și vom rămâne în eternitate La fel de tineri cum suntem acum Când miezul morții-n turnul tâmplei bate Plecând pleoape roșii pe gropi adânci, cu scrum ? Vom fi și-n moarte tot ușor de-nfrânt Și nu vom înțelege nici atunci Sensul acelui strivitor cuvânt Rotindu-se-n absurdele porunci ? Tot tineri și frumoși fără-ncetare, Mereu împleticiți în lungi priviri, Vom fi jertfiți mereu pe alte-altare Și neacasă, veșnic nicăieri ? Apleacă-te pe brațul meu când mor, Lasă-te-nvins de legea lor străveche. Nouă ni-e dat în schimbul tuturor Norocul de a fi pereche.

SAMUEL PEPYS - Jurnal (MARELE INCENDIU al LONDREI 1666 - Fragment II )

    

                            pictor anonim - Marele incendiu Londra

3 SEPTEMBRIE, 1666 ( Ziua  Domnului)


Jupânesele noastre au stat treze până târziu noaptea trecută, ca să pregătească ospățul nostru de azi. Jane ne-a trezit pe la orele 3 dimineața ca să ne spună că vede o vâlvătaie mare înspre City. Așa că m-am sculat, mi-am pus halatul de noapte și m-am dus la fereastra ei; mi s-a părut că focul e cel mult prin dosul Marke Laneului;  dar nefiind obișnuit cu asemenea focuri, am socotit că este destul de departe, așa că m-am culcat și am adormit la loc. Pe la 7 m-am sculat din nou, m-am îmbrăcat, m-am uitat pe fereastră și am văzut că focul nu mai este așa de mare cum a fost și m-am depărtat. Am trecut apoi la mine în cameră, să aranjez lucrurile după curățenia de ieri. După câtva timp a venit Jane să-mi spună că a auzit că au ars peste 300 de case azinoapte, în focul pe care-l văzusem, și că acum continuă să ardă toate casele din Fish Street, lângă London Bridge. După ce m-am gătit, am pornit-o pe jos până la Turnul Londrei, și acolo, însoțit de băiatul cel mic al lui Sir John Robinson, m-am urcat unde era locul cel mai înalt; am văzut toate casele de la capătul acela al podului în flăcări; un foc nemaipomenit de mare, și de partea asta, și de partea cealaltă a podului. După care, cu inima plină de îngrijorare, am coborât până la chei, unde am luat o barcă, și trecând pe sub pod, am văzut jalnicul foc. Casa bietului Mitchell; în direcția aceea totul era ars până la „Lebăda a veche”, și focul se întindea. Toată lumea încerca să-și mute lucrurile, aruncându-le în apă sau aducându-le pe mahoanele care se aflau la oarecare distanță; unii oameni, sărmanii, stăteau în casele lor aproape până-i lingeau flăcările, după care se refugiau în bărci, trecând de la un debarcader la altul. Între altele, am băgat de seamă că bieții porumbei nu se îndurau să-și părăsească cuiburile și se tot roteau deasupra ferestrelor și a balcoanelor, până ce unii își ardeau aripile și cădeau la pământ. După ce am stat timp de un ceas și m-am uitat cum făcea prăpăd focul în  toate direcțiile, și nimeni - după câte puteam vedea - neîncercând să-l stingă, fiecare fiind  preocupat să-și salveze numai lucrurile sale, lăsând tot restul pradă flăcărilor, după ce am  văzut focul cum se întinde până la Street Yard și vîntul care bătea tare mînîndu-l spre City, și cum totul era extrem de inflamabil - până și pietrele bisericilor - din cauza secetei prelungite, am plecat la Whitehall, și acolo m-am dus la cabinetul regelui, la capelă, unde lumea s-a adunat în jurul meu, iar eu le-am făcut o dare de seamă care i-a înspăimântat pe toți; s-a dus mesajul la rege, după care am fost chemat înăuntru și le-am comunicat regelui și ducelui de York ce am văzut, arătându-le că dacă majestatea-sa nu dă poruncă să se dărâme casele, nimic nu va mai putea opri focul. Păreau amândoi foarte îngrijorați, iar regele mi-a poruncit să mă duc la lord-primar din partea sa și să-i ordon să nu cruțe nici o casă și să dărâme totul în jurul focului, în toate direcțiile. Ducele de York mi-a poruncit să-i spun din partea lui că dacă are nevoie de mai mulți soldați, îi stă la dispoziție. Întâlnindu-mă aici cu căpitanul Cocke, am plecat cu careta lui, pe care mi-a împrumutat-o, împreună cu Creed, la Sf. Paul, și de acolo pe jos, cum am putut, pe Watling Street; toți oamenii înaintau împovărați de lucruri, pe care căutau să le salveze, și ici colo, oameni bolnavi, duși cu paturi cu tot. Lucrurile de mare valoare erau duse în căruțe sau în spinare. În sfârșit, în Canning Street l-am întâlnit pe lordul-primar, cu o batistă legată în jurul gâtului; părea un om sfârșit. Când i-am comunicat mesajul regelui, a țipat ca o femeie care leșină: „Doamne, ce pot să fac ? Sunt prăpădit. Oamenii nu vor să m-asculte. Am dărâmat casă după casă, dar focul se întinde mai repede decât putem noi să dărâmăm.” A spus că nu are nevoie de alți soldați și că, în ceea ce  îl privește, trebuie să se ducă să se odihnească, întrucât a stat în picioare toată noaptea, așa că m-a părăsit, și eu pe el, și am plecat pe jos spre casă, văzând toată lumea aproape înnebunită. Și nici un fel de măsuri pentru stingerea focului. Iar casele sunt foarte apropiate în părțile acelea și pline de materiale care ard, ca gudronul și catranul în Thames Street, precum și dipozite de untdelemn, de vinuri, de rachiuri și altele. L-am văzut pe elegantul domn Isaake Houblon (unul dintre cei mai bogați negustori englezi), frumos îmbrăcat, dar murdar, la ușa sa din Downgate, primind parte din lucrurile fraților săi, ale căror case erau în flăcări, lucruri care, după cum spune el, au mai fost mutate de două ori și se teme (precum s-a adeverit numaidecât) că vor trebui mutate și din casa lui în curând, ceea ce era o tristă cugetare. Am văzut, de asemenea, bisericile umplându-se cu mărfuri și de lucrurile oamenilor, care, în alte împrejurări, ar fi trebuit să stea liniștiți acolo. Era cam ora 12. Apoi m-am dus acasă, și îndată ce-am mâncat, am pornit din nou și am luat-o pe jos prin City, străzile fiind pline de lume, de cai, de căruțe încărcate cu lucruri. Se mutau acum din Canning Street (unde duseseră lucrurile dimineață), în Lumbard Street, sau chiar și mai departe. I-am întâlnit pe rege și pe ducele de York în șalupa lor și m-am dus cu ei până la Queenhithe, unde l-am chemat pe Sir Richard Browne (unul din aldermen-ii Londrei) la ei. Dăduseră ordin doar să se dărâme în mare grabă casele începând cu cele de la marginea apei de din dos de pod. Dar nu s-a putut face mai nimic, focul înaintând asupra lor grozav de repede. Tamisa era plină de mahoane și de bărci încărcate cu mărfuri, și o mulțime de lucruri bune pluteau pe apă; am băgat de seamă că din trei bărci sau mahoane încărcate cu lucruri de prin case, cel puțin într-una era și câte o pereche de virginale (instrumente cu coarde lovite).

Văzând tot ce am putut vedea, am porit la Whitehall, potrivit înțelegerii, și de acolo pe jos, la parcul „St. James”, unde m-am întâlnit cu soția și cu Creed și am luat-o pe jos până la barca mea; ne-am îmbarcat din nou și am pornit în sus și în jos, în direcția focului, care se-ntindea mereu, vântul suflând tare. Ne-am apropiat de foc cât ne-a-ngăduit fumul; pe toată Tamisa, dacă stăteai cu fața-n vânt, aproape că te ardea de viu ploaia de scântei. E foarte adevărat; așa trebuie să se fi aprins câte trei-patru, ba chiar câte cinci-șase case una de la alta, datorită acestor scântei și așchii aprinse. Când n-am mai putut răbda să stăm pe apă, am intrat într-o mică berărie pe Bankside, peste drum de „Cei trei cocori” și am stat acolo până aproape să se întunece, privind cum se întețește focul; pe măsură ce se întuneca, focul părea din ce în ce mai mare, ivindu-se prin unghere, pe turle de biserici, între biserici și case; cât cuprindeai cu ochii, tot dealul City-ului era învăluit într-o văpaie îngrozitoare, sinistră, sângeroasă, nu ca flacăra curată a unui foc obișnuit. Am stat până ce s-a întunecat mai tare, când am văzut că focul ca o arcadă neîntreruptă de flacără de la un capăt la altul al podului, formând o boltă peste deal, un arc lung de peste o milă; îmi venea să plâng în fața acestei priveliști. Bisericile, casele, totul era în flăcări, arzând într-o singură vâlvătaie, iar flăcările și casele care trosneau, prăbușindu-se, făceau un zgomot sinistru. M-am dus apoi acasă cu inima întristată. Acasă l-am găsit pe sărmanul Tom Hater, care venise cu câteva lucruri salvate din casa lui care arsese. L-am invitat să se odihnească la mine în casă și i-am primit lucrurile, dar nu l-am putut găzdui cum se cuvine, căci în fiecare clipă soseau știri despre creșterea focului, încât am fost siliți să începem să împachetăm propriile noastre lucruri, pregătindu-ne să le mutăm; la lumina lunii (era vreme caldă, lună și o noapte uscată și frumoasă), am dus o bună parte din lucrurile mele în grădină și, împreună cu domnul Hater, am dus banii și lăzile de fier în pivniță, considerând acest loc drept cel mai sigur. Sacii de aur i-am dus în birou, pregătindu-mă să-i iau cu mine, împreună cu principalele hârtii cu socoteli și cu răbojurile, într-o casetă separată. Atât de mare ne-a fost teama, încât Sir W. Batten a trimis două căruțe la țară, care să-i transporte lucrurile în noaptea aceea. L-am pus pe domnul Hatter, săracul, să se culce puțin în pat, dar n-a avut parte de multă odihnă, din cauza zgomotului din casă cu căratul lucrurilor noastre.

3  SEPTEMBRIE


Pe la ceasurile 4 dimineața mi-a trimis Lady Batten o căruță, ca să-mi duc banii, argintăria și lucrurile mai de preț la Sir W. Rider, la Bednall-greene, ceea ce am făcut mergând în cămașă de noapte în căruță; Doamne, să fi văzut străzile și șoselele mișunând de lume care alerga pe jos și călare, oferind orice preț căruțașilor să le care lucrurile. L-am găsit pe Sir W. Rider obosit de a fi fost trezit toată noaptea pentru a primi lucruri de la diferiți prieteni. Îi era casa plină de lucruri, dintre care multe de-ale lui Sir W.Batten și de-ale lui Sir W. Pen. Mi-e inima mai ușoară că-mi știu comoara pusă la adăpost. Apoi m-am întors acasă. Cu multă trudă am putut să-mi croiesc drum; toată noaptea n-am închis ochii nici eu, nici biata nevastă-mea, fiindcă azi-noapte și azi toată ziua și eu și ea și toți ai casei am muncit să scoatem și restul lucrurilor afară. Ducele de York a venit azi pe la birou și a vorbit cu noi; a trecut călare cu garda lui, străbătând City-ul în sus și-n jos, ca să păstreze ordinea (el a fost numit comandant și are astfel toată răspunderea). Astăzi Mercer a plecat de acasă, ducându-se, împotriva ordinului stăpâne-si, la mama ei; nevastă-mea mergând pe-acolo ca să vorbească cu W. Hewer, s-a întâlnit cu ea și s-a supărat; mama ei spunându-i că fata nu e calfă ca să trebuiască să-i ceară voie de fiecare dată când pleacă de acasă, soția mea, pe bună dreptate, s-a supărat, și când s-a întors Mercer acasă, a poftit-o să plece, și ea a plecat, ceea ce m-a indispus, dar mai puțin decât m-ar fi indispus în alte împrejurări, pentru că în starea în care ne aflăm, mă tem că-n puțină vreme n-o să mai fim în stare să ținem pe cineva în locul ei. Noaptea m-am culcat nițel în birou, pe o plapumă de-a lui Hewer. Toate lucrurile noastre sunt împachetate sau duse de-acasă; pe urmă s-a culcat și biata nevastă-mea; de mâncat am mâncat resturile de la prânzul de ieri, neavând nici foc, nici farfurii și nici posibilitatea de a pregăti ceva.

4 SEPTEMBRIE


M-am sculat când s-a crăpat de ziuă ca să scoatem din casă și restul lucrurilor. Sir W. Batten neștiind cum să-și mute vinul, a săpat o groapă în grădină și l-a îngropat în ea; m-am folosit de prilejul ăsta și mi-am băgat și eu acolo toate hârtiile de la birou, de care nu puteam să mă descotorosesc altfel. Seara, Sir W. Pen și cu mine am mai săpat o groapă în care ne-am îngropat vinul, iar eu am mai băgat și parmezanul și alte lucruri. Azi după-amiază, șezând melancolic de vorbă cu Sir W. Pen în grădină și gândindu-ne la inevitabila aprindere a biroului dacă nu vor interveni mijloace extraordinare, am sugerat să aducem lucrătorii noștri de la șantierele de la Woolwich și de la Deptford (nu s-a arătat nici unul din ei până în prezent) și să-i scriem lui Sir W. Coventry să-i ceară autorizația ducelui de York să se dărâme casele din jur, ca să nu se piardă această clădire, ceea ce grozav ar stânjeni mersul lucrărilor regelui. Sir W. Pen a plecat în  seara asta să trimită lucrătorii mâine de dimineață, iar eu i-am scris lui Sir W. Coventry în această privință dar nu am primit nici un răspuns. Seara, doamna Turner (care și-a cărat, sărmana femeie, lucrurile în grădină toată ziua de azi, lucruri de preț, dar cu care nu știe ce să facă) și bărbatu-său au luat cina cu mine și cu nevastă-mea, în camera de lucru, mâncând o spată de berbec, adusă de la restaurant, fără șervete, în condiții triste, dar, cu toate acestea, bine dispuși. Totuși, din când în când ieșind în grădină, priveliștea înspăimântătoare a cerului cuprins de flăcări în noapte era de ajuns să ne scoată din minți; era într-adevăr înspăimântător, fiindcă cerul în vâlvătăi parcă părea să cadă asupra noastră. După cină, am pornit-o pe întuneric, în jos, spre Tower Street; totul era în flăcări. S-au apucat s-arunce-n aer casele din Tower Street, pe lângă Turnul Londrei, ceea ce la început i-a speriat pe oameni mai mult ca orice. W. Hewer s-a dus astăzi să vadă ce face mama lui și s-a-ntors acasă târziu, spunându-ne cum a trebuit s-o mute la Islington, întrucât casa ei din Pye-Corner arsese. Focul a înaintat mult în direcția aceea, cum și de-a lungul întregului Old Bayley, și continuă în jos spre Fleet Street; catedrala Sf. Paul a ars, și de asemenea întregul Cheapside. I-am scris tatii în seara asta, dar scrisoarea n-a putut pleca, deoarece a ars și Poșta.

5 SEPTEMBRIE

Am dormit din nou în birou pe plapuma lui Hewer, fiind foarte obosit și durându-mă picioarele de cât am mers și nemaiputându-mă ține pe ele. Pe la ceasurile 2 m-a trezit nevastă-mea și mi-a spus că se aude iar: „Săriți, foc !”, de data asta din direcția bisericii Barkeing (corect Allhallows Barking, una din cele mai vechi biserici londoneze - sec. al XV-lea)., care se află la capătul străzii noastre. M-am sculat, și văzând că are dreptate, m-am hotărât imediat s-o duc de acasă, ceea ce am și făcut, luându-mi și aurul cu mine, vreo 2.530. lire, pe W. Hewer și pe Jane și ducându-i la Woolwich cu barca lui Proundy. Vai, Doamne, ce trist spectacol: pe lumina lunii, aproape tot City-ul era în flăcări, încât puteai vedea de la Woolwich ca și când ai fi fost lângă foc. Când am ajuns acolo, am găsit porțile închise, dar nici o pază, ceea ce m-a neliniștit, din pricina zvonurilor care circulă, cum că focul se datorează unui complot și că francezii l-ar fi pus. Am dat ordin să se deschidă porțile și m-am dus la domnul Shelden, unde mi-am încuiat aurul, spunându-i nevesti-mi și lui Hewer să nu părăsească niciodată camera amândoi deodată, nici zi, nici noapte, după care m-am întors din nou, pe drum, asigurându-mă că lucrurile mele sunt în bună stare și că mahoanele de la Deptford sunt bine păzite de oameni. Ajuns acasă, unde mă așteptam să găsesc totul în flăcări - era ora 7 - am constatat că nu se-ntâmplase nimic; m-am dus apoi în direcția focului, și văd că sunt mai mari speranțe decât mă așteptam; mi-era atât de mare convingerea că voi găsi clădirea birourilor în flăcări, încât n-am îndrăznit să-ntreb pe nimeni până ce n-am ajuns acolo și n-am văzut că nu arsese. Mergând în direcția focului, văd că aruncarea în aer a caselor și marele ajutor dat de lucrătorii de la șantierele naval, trimiși de Sir W. Pen, au oprit simțitor incendiul, atât la capătul dinspre Marke Lane cât și la capătul dinspre noi; a ars numai cadranul solar al bisericii Barking și o parte din portic, dar focul a fost apoi stins. M-am urcat până în cârful clopotniței bisericii Barking, de unde mi s-a deschis cea mai jalnică priveliște din viața mea; pretutindeni focuri imense în care ardeau pivnițe cu untdelemn, cu pucioasă și cu alte mărfuri. Mi-a fost teamă să stau mult acolo și am coborât cât am putut de repede; focul se întindea cât vedeai cu ochii; m-am dus la Sir W. Pen, și acolo am mâncat o bucată de carne rece; de duminică nu mai mâncasem nimic, afară de resturile de la masa de duminică. După ce am mutat toate lucrurile și mi-am întărit speranțele că focul este zăgăzuit spre noi, am intrat în oraș, unde am găsit Fenchurch Street, Graceous Street și Lumbard Street, toate făcute scrum. La „Exchange” jalnică priveliște: nu mai e nimic în picioare, nici statui, nici coloane, doar statuia lui Sir Thomas Gresham, într-un colț. Am pornit-o pe jos spre Moorefields (era cât pe-aci să ne ia picioarele foc, cum umblam prin oraș printre cărbunii încinși); câmpul era plin de lume și de bieți nenorociți care-și cărau lucrurile acolo; fiecare stătea lângă bocceaua lui (mare noroc că e vremea bună și că s-a putut sta afară zi și noapte). Am băut ceva și am plătit doi pence pe o pâine ordinară de un penny. De acolo am pornit spre casă pe Cheapside și prin Newgate Market; arsese totul până la pământ; am văzut și casa lui Anthony Joyce în flăcări. Am mai văzut și o pisică nenorocită, care fusese scoasă dintr-un horn de lângă „Exchange”, arsese tot părul de pe ea, și totuși mai trăia. Apoi m-am dus acasă noaptea; văd că sunt mari speranțe să ne fie salvate birourile, dar trebuie grijă mare, pază toată noaptea și oameni la dispoziție. Așa că i-am instalat în birouri, le-am adus băutură, pâine și brânză. M-am culcat și eu și am dormit o noapte ca lumea, de la 12 încolo.

                                 

                  Notă : interesant de citit mai multe despre acest incendiu și în

                            http://en.wikipedia.org/wiki/Great_Fire_of_London

http://www.pepys.info/

NUNTĂ ÎN CODRU de George Coșbuc

NUNTĂ  ÎN  CODRU de George Coșbuc Ce mai chiu și chef prin ramuri Se-ncinsese-atunci ! Numai frați, și veri, și neamuri De-ar fi fost umpleau o țară! Dar așa, că s-adunară Și străini din lunci ! De mă-ntrebi, eu nu știu bine, Alții poate știu — Ce să-ntrebi calici ca mine ! Știu că lumea dintr-o dată, S-a trezit că-i adunată Și c-o duce-n chiu. Că-ntr-o zi, purtând în mână Un colac ș-un băț, Prepelița cea bătrână S-a pornit și-n deal și-n vale, Și chema-ntâlnind pe cale Lumea la ospăț. — "Ce-i tu, soro ?" — "Ce să fie ? Nuntă mare-n crâng ! N-ai văzut tu veselie De când ești și porți un nume. Și-am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strâng." — "Dar pe mire cum îl cheamă, Cine-i el și-al cui ?" — "N-auziși de sturz, bag samă ! Până și-mpăratul știe." — "Și-i bogat ?" — "Ce-i pe câmpie, Tot ce vezi, i-al lui ! Iar mireasa ! Din cosiță Numai flori îi cad. Mierla e. Și e pestriță, Și gătită ca o cruce: Cizme galbene și-aduce Tot din Țărigrad." — "Ei, atunci să știi, vecino, C-am să viu și eu." — "Păi, de bună seamă, vino !" Tot așa, cu voie bună, Prepelița-n sârg adună Pe nuntași mereu. Și s-a strâns din zare naltă Neamu-ntraripat, Și din crâng, și de la baltă, Și din șesuri, de prin grâne; Ba și vrăbii mai bătrâne, Musafiri din sat. Până-n noapte tot veniră Și prin crengi au mas. Iar în zori se răscoliră, Și-n gorun aveau altarul — Ia-nchinați-mi cu paharul, Să-mi mai vie glas. Mă-ntrebați de nun ? Ei, nunul, Soare-ntr-adevăr: Dumnealui, mă rog, păunul ! Nună mare-a fost găița, Stete-acasă păunița, Că-i murise-un văr. — "Pop-aveau ?" Tu, maică sfântă ! Stai să mai vorbești ? Știi pe ciocârlan cum cântă ? Dumnezeu să-i ție firea ! A-nvățat trei veri Psaltirea La vlădici sârbești. Drusce-aveau o coțofană Și-un cârstei bălțat. Pitpalacul, nene,-n strană ! Iar cădelnița de aur O ținea jupânul graur Dascălu-nvățat. Dar să vezi ! La socru mare Zgomote din zori: Pițigoiu-ntr-una sare, Steag pe casă șoimul suie. Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori. Iar prin cuhnii sfat și vorbă, Asta s-o vedeți ! Prepelița face ciorbă, Presurile fac friptură, Vin sticleții și le-o fură, Dracii de sticleți ! Șoimii repezi scot în gheare Carnea din căldări, Corbul cel cu ciocul tare Dumicată-n blide-o lasă, Cintițoii duc la masă Rândul de mâncări. Și, cu șorț de jupâneasă, Rândunele vin Și deretică prin casă, Iar pe mese-aștern prosoape Și dau lavițele-aproape, Cane-aduc cu vin. Dar te miri tu, prin pahare Cine le turna? Cucul sur, că-i meșter mare La urat și-nchinăciune, E proroc și-ți știe spune Tot ce-o fi și-o da. Cântă-n cobză-acum buhaiul Cel cu gâtul strâmb, Mierla șuieră cu naiul, Cu cimpoiul cântă cioara, Pitulicea cu vioara, Bufnița c-un drâmb. Codobaturi iuți ca focul, Tot bătând din cozi, Măturară-n clipă locul Și făcur-o bătătură, Și ce horă mai făcură Ca la voievozi ! Jucau sârba porumbeii, Că e jocul lor, Și-au luat la joc cârsteii Pe-o rățușcă vai de mine ! — Graurul juca pe vine, Barza-ntr-un picior. Numai cioara cu cimpoiul, Tot izbind cu el, Se bătea cu pițigoiul, Iar sitarul dup-o ușă Se certa c-o găinușă Pentr-un gândăcel. Vin de-ar fi, că cearta vine, Astfel cum s-o zici ? Să te superi tu, creștine, Pentru dinții scoși din gură ? Pentr-un ghiont și-o-mbrâncitură Cheful să ți-l strici ? Și țipau de-a valma-n ramuri, Miile de guri ! N-alegeai, străini și neamuri, Și pe plac cânta tot insul — Clocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri. — "Tu erai ?" Mă-ntrebi ca prostul ! Vorba din bătrâni: Eu la chef ca-n marte postul. Vinu-l beam din coji de-alună Și-azvârleam, de voie-bună, Cu căciula-n câni. Ba, și-n ciur le-adusei apa, Ca să fiu în rost, Lemne le-am tăiat cu sapa — Și, sărind pe-o buturugă, Am venit la voi în fugă, Să vă spun ce-a fost !

SAMUEL PEPYS - Jurnal (Fragment - partea I)

Samuel  Pepys 1633 - 1703
Portret de J. Hayls

Un înalt funcționar al Restaurației engleze, Samuel Pepys (a fost administrator naval și membru al Parlamentului englez) a notat timp de 10 ani (1660 - 1669) întâmplările cotidiene care îl priveau direct sau care interesau viața epocii. Le-a însemnat pentru sine, într-un limbaj cifrat care amesteca cele câteva limbi pe care le cunoștea. (Făcuse studii solide la Oxford). Rezultat caracteristic pentru situația memorialisticii, jurnalul acesta perfect spontan, cu totul lipsit de intenții literare, s-a păstrat nu numai ca izvor indispensabil pentru istoria Restaurației, ci ca un monument literar. Un om ni se dezvăluie cu toată sinceritatea, pe fondul unei epoci colorate și violente.

După rigorismul puritan, Restaurația aducea o izbucnire de vitalitate brutală, de căutare fără frâu a plăcerii. Exemplul îl dădea regele și curtea. Carol al II-lea își răzbuna anii de exil ărintr-o existență de desfrâu și cinism, indiferență la calamitățile puplice (incendiul Londrei, ciuma) și la înfrângerile militare.

Samuel Pepys cunoaște și el setea de plăceri, decuplată de un temperament robust, plin de vitalitate. Chefurile și aventurile ușoare sunt notate cu aceeași seninătate cu care memorialistul povestește cum a primit mită uitându-se în altă parte, pentru a putea spune „că nu știe ce era în sac”. Dar dacă epoca i-a pecetluit comportarea, caracterul acesta e mai bogat, nu se reduce deloc la preocupările de chefliu sau de funcționar veros. Extravertit, puțin interesat de autoanaliză, dar atent la faptele pe care le narează concis și dinamic, Pepys e o fire complexă. Inteligent, cultivat, are pasiuni artistice între care una predominantă pentru muzică (vedeți și în portretul realizat de J. Hayls de la începutul postării mele). Abundența însemnărilor pe această temă i-a permis lui Romain Rolland să reconstituie viața muzicală engleză a secolului al XVII-lea. Pepys ne împărtășește și gustul lui pentru teatru, și pentru lecturile sale. Omul acesta sangvin, mulțumit de sine, departe de îndoiala și întrebările lui Montaigne, iute la mânie, e cordial și binevoitor, soț și prieten afectuos. Închegat din notații de fapte, autoportretul e complet și-l înfățișează pe Pepys într-o lumină binevoitoare. Iar spiritul de observație și atenția îndreptată în afară, ajutate și de poziția lui Pepys în administrație sporesc valoarea de cronică a epocii.

Evenimentele grave și cele festive - ravagiile ciumii sau serbările regale - retrăiesc în scrisul lui Pepys cu o vivacitate accentuată de sobrietatea stilului.

JURNALUL  LUI  SAMUEL  PEPYS

(THE  DIARY  OF  SAMUEL  PEPYS)

...23  APRILIE  1861  (ZIUA  ÎNCORONĂRII).



M-am sculat pe la 4 și m-am dus la Westminster Abbey, și aici m-am strecurat în urma lui Sir J. Debham (poet și dramaturg 1615 - 1669), supraveghetorul general al construcțiilor regale, într-un șir de oameni pe care-i conducea înăuntru. Cu multă greutate și numai datorită domnului Cooper, ajutorul lui, m-am putut urca pe un fel de schelă înaltă din capătul de nord al catedralei, și acolo am așteptat, cu multă răbdare, de la 4 trecute până la 11, când a sosit regele. Era o plăcere să vezi estrada ridicată în mijlocul catedralei, acoperită cu postav roșu, peste care se aflau un tron (adică un jilț) și un  taburet pentru picioare. Persoanele oficiale, de orice fel ar fi fost ele, până chiar și muzicanții, purtau tunici roșii. În sfârșit, a intrat decanul, însoțit de canonicii catedralei Westminster, și apoi episcopii (mulți dintre ei cu mantii din fir de aur), iar după ei, nobilimea, toți în robele lor parlamentare, un spectacol măreț, ce mai ! Apoi ducele și regele, cu sceptrul (purtat de mylord Sanwich), cu sabia și cu bucle, precum și cu coroane. Regele era grozav în mantia lui, și cu capul gol. După ce s-a așezat toată lumea, s-a ținut o predică și s-a făcut slujba; apoi, în careul din fața altarului principal, a urmat întregul ceremonial al încoronării regelui, pe care nu l-am putut vedea nici eu, nici cea mai mare parte a celor de față. Când i-au pus coroana pe cap, au izbucnit ovații puternice, iar regele a pășit către tron, ceremonialul continuând cu depunerea jurământului și cu cele citite de către episcop, apoi au venit lorzii (care și-au pus tocele de îndată ce regele și-a pus coroana), și episcopii au îngenuncheat înaintea lui. Apoi maestrul de ceremonii a mers de trei ori în cele trei laturi ale estradei și a rostit:„ Dacă cineva are de înfățișat vreo pricină pentru care Carol Stewart (corect Stuart) n-ar putea fi rege al Angliei, să iasă acum și să vorbească”. S-a dat de asemenea citire de către lordul-cancelar unei hotărâri de grațiere obștească, iar Lord Cornwallis - trezorierul - a azvârlit  medalii de argint în toate părțile, dar eu n-am izbutit să apuc nici una. Zgomotul era atât de mare, încât abia de auzeam muzica; și cred că într-adevăr nimeni n-a putut s-o audă.

 

Carol al II-lea - tablou de John Michael Wright

Am ieșit puțin înainte de a se fi sfârșit ceremonialul încoronării și, ocolind catedrala, m-am îndreptat spre Westminster Hall, mergând tot timpul printre drapele și zeci de mii de oameni; tot drumul era acoperit cu postav albastru iar de-a lungul lui se înălțau tribune. Am intrat în Westminster Hall; era împodobit cu draperii și plin de tribune suprapuse, în care stăteau femei frumoase; era și soția mea într-o tribună mică, la dreapta. Am rămas aici și m-am plimbat încoace și încolo, iar la urmă m-am urcat într-o galerie laterală, de unde l-am văzut pe rege intrând, urmat de toți cei care făcuseră parte din cortegiul de ieri (afară de soldați); era o priveliște încântătoare să-i vezi pe toți în haine atât de felurite. Regele a intrat cu coroana pe cap și cu sceptrul în mână, sub un baldachin sprijinit pe șase stâlpi de argint, cu clopoței la capete, purtat de baronii celor Cinci Porturi (în original Cinque Ports; cele cinci porturi - Hastings, Dover, Sandwich, Romney și Hythe - se bucurau de privilegii speciale în schimbul obligației de a aproviziona flota Angliei). Și după o bună bucată de vreme, regele a ajuns, în sfârșit, la celălalt capăt al sălii; toată lumea s-a așezat la mese; a urmat apoi ceva vrednic de privit; primul fel de mâncare i-a fost adus regelui de către Cavalerii Ordinului „Bath”. Au mai urmat multe alte ceremonii cu heralzii care însoțeau lumea venită să i se închine regelui. Apoi, Lord Albemarle s-a dus la bucătărie să guste primul fel de mâncare ce urma să fie adus la masa regelui. Dar mai presus de toate a fost aceea cu cei trei lorzi - Northumberland, Suffolk și ducele de Ormond - (în calitate de mare lord-conetabil /Lord High Constable - al doilea de lord-mareșal/Earl-Marshal - al treilea de lord mare-administrator/Lord High Steward ), care înainte de începerea ospățului, au intrat în sală călare și așa au stat tot timpul mesei, iar la urmă l-au adus spre înfîțișare pe [Dymock] (Sir Edward Dymock) campionul regelui, în armură, călare, cu suliță și cu scut. Un herald striga: „Dacă îndrăznește careva să nu-l recunoască pe Carol Stewart ca rege de drept al Angliei, iată un campion cu care să se lupte !” și, la aceste cuvinte, campionul aruncă mănușa. De trei ori la fel, pe măsură ce se apropia de masa regelui. Ajuns, în sfârșit, în fața regelui, acesta închină un pahar în cinstea lui și apoi îi înmână cupa de aur, iar el o goli și se retrase tot călare, cu cupa în mână. Eu mergeam de la o masă la alta să-i văd ospătându-se pe episcopi și pe toți ceilalți demnitari, și mi-a plăcut nespus de mult. La masa lorzilor m-am găsit cu William Howe, care a vorbit cu my Lord de mi-a dat și mie patru iepuri și un pui; pe urmă eu și cu domnul Creed l-am pus pe domnul Michell să ne dea niște pâine, iar după asta am mâncat pe o bancă, așa cum a făcut toată lumea cu ceea ce căpătase. Mi-a făcut o deosebită plăcere să mă preumblu încoace și încolo și să mă uit la doamne, să ascult muzică de tot felul, și mai cu seamă cele douăzeci și patru de viori.

Ospățul s-a terminat pe la orele 6 seara, iar eu m-am dus după soția mea, și cu ocazia asta am mai întâlnit o doamnă drăguță (doamna Frankleyn, soția unui doctor, prieten al domnului Bowyer), le-am sărutat pe amândouă și curând după aceea le-am dus la domnul Bowyer. Și, ciudat, când te gândești că vremea a ținut frumoasă aceste două zile până s-au terminat toate și până a ieșit regele din sală; pe urmă s-a pornit o ploaie, cu tunete și fulgere, cum n-am mai văzut de ani de zile, ceea ce lumea a luat drept binecuvântare de la Dumnezeu pentru cele ce s-au petrecut în aceste două zile; curată prostie să ții seama de asemenea lucruri ! În toate acestea puțină neorânduială am văzut, afară doar că lacheii regelui au pus mâna pe baldachin și n-au vrut să-l dea înapoi baronilor celor Cinci Porturi. Aceștia au încercat să li-l ia cu forța, dar n-au izbutit, până ce my Lord ducele de Albemarle nu a poruncit să fie dat în  primire lui Sir P.Pye până a doua zi, când se va hotărî într-un fel. La domnul Bowyer, lume foarte multă, pe unii îă cunoșteam, pe alții, nu. Am stat în balcon și pe stradă, până târziu, așteptând să vedem focuri de artificii, dar n-au mai fost în seara aceea. Numai focurile de bucurie aprinse în City formau o aureolă de lumină jur împrejur. La urmă m-am dus în King Street, ca să-l trimit pe Crockford la tată-meu și la mine acasă, să le spună că nu mă pot întoarce în seara asta din pricina noroiului și fiindcă nu era de găsit o trăsură. Așa că după ce am băut o stacană de bere singur, la taverna doamnei Harper, m-am întors la domnul Bowyer și, după ce am mai stat puțin, mi-am luat soția, împreună cu doamna Frankleyn (pe care  am poftit-o, cu politețe, să doarmă în seara aceasta cu soția mea la doamna Hunt), și le-am dus la Axe Yard, unde, la capătul cel mai depărtat, ardeau trei focuri mari; mai rămăseseră o mulțime de gentilomi și de doamne; aceștia ne-au oprit și ne-au pus să bem în sănătatea regelui, în genunchi, pe o grămadă de lemne, ceea ce am făcut, iar ei au băut unul după altul în sănătatea noastră, ceea ce ni s-a părut o glumă cam ciudată; dar acești gentilomi și doamne au dus-o așa o bună bucată de vreme și mă minunam văzând cum trag doamnele la măsea. La sfârșit, am trimis-o pe soția mea și pe tovarășa ei de pat la culcare, iar domnul Hunt și cu mine ne-am dus la domnul Thornbury (care dăduse acestei societăți vinul, el fiind unul dintre pivnicerii casei regale). Aici, împreună cu soția, cu două dintre surorile lui și cu câțiva gentilomi veseli care se aflau de față, n-am făcut nimic alt decât să-nchinăm tot timpul pentru rege, până ce unul dintre gentilomi a căzut jos beat mort și a început să verse, iar eu am plecat la my Lord destul de teafăr. Dar abia mă culcasem în pat, cu domnul  Sheply alături, că a prins să-mi vâjâie capul și am început să vărs; niciodată n-am fost atât de amețit ca de data aceasta, dar nici măcar asta n-o pot spune, pentru că am adormit și m-am trezit doar dimineață. Așa s-a terminat ziua, cu bucurie pretutindeni.


23 FEBRUARIE 1662 (ZIUA DOMNULUI)

Astăzi, din mila lui Dumnezeu, împlinesc 29 de ani și mă simt foarte bine cu sănătatea, sunt dornic de viață și de bogăție; având o inimă care știe să se bucure, cred că mă pot socoti unul dintre oamenii cei mai fericiți de pe lume, lăudat fie numele Domnului !


24 FEBRUARIE

Dimineață,, am stat mult cu domnul Berkenshaw la lecția de muzică, terminându-mi și eu cântecul Nu te uita la lebede, în două părți, care mi-a făcut mare bucurie. I-am dat cinci lire pentru aceste cinci săptămâni cât mi-a dat lecții, ceea ce reprezintă o sumă foarte mare și de care m-am despărțit cu strângere de inimă.


28 FEBRUARIE


Feciorul netrezindu-ne la ora poruncită, m-am supărat și m-am hotărât să-l bat cu nuiaua pentru această greșeală și pentru multe altele. Plecat devreme cu Sir W. Pen cu trăsura la Whitehall, la biroul ducelui de York, la care am stat o mulțime. Întors acasă; ca să mă țin de cuvânt, i-am poruncit lui Will să-mi aducă nuiaua. L-am chemat pe fecior într-unul din birourile de mai sus din casa lui Sir John Minnes, care dau spre grădină, i-am amintit toate greșelile și l-am bătut strașnic; dar nuielile erau cam mici și mă tem că nu prea l-a durut; mai mult mă doare pe mine, că după un sfer de ceas, abia îmi mai pot mișca brațul. După cină, la culcare.
_____________

Notă : ilustrațiile sun adăugate de mine, inclusiv cea a lui Carol al II-lea, pentru ca cei care citiți aceste rânduri, să vă imaginați mai bine personajele și epoca.
- tot ce este scris în paranteze cu litere mai mici decât textul, sunt explicațiile necesare pentru o mai bună înțelegere.
_________________

traducere de Costache Popa și
Ileana Vulpescu

Samuel Pepys în anii ciumei care a cuprins Londra (a descris
această perioadă în jurnalul său) - pictură de C.L. Doughty



sursa imaginii: http://www.lookandlearn.com/history-images


-  va  continua -

CALE de Elena Armenescu

CALE de  Elena  Armenescu Prin credinţă şi cunoaştere Pe calea înfrânării şi răbdării Cu evlavie şi smerenie Ajungi La treapta Iertătoare şi generoasă A iubirii Oţel şi totodată ceară Ce se curbează, se modelează Fără să se rupă sau topească Binecuvântând legea cerească A harului primit sau dobândit Prin voinţa Domnească. Am cunoscut suferinţa fizică Şi din lăcaşul armoniei mi-am zis: Am s-o fac să dispară Prin cunoaştere Am să ştiu mai întâi cum ia naştere Cum creşte Cum se extinde Şi cuprinde Încet sau cu brutalitate Măruntaiele toate. Mai târziu am descoperit Suferinţa sufletului Şi mi-am şoptit: Iată! Cunoaşterea este limitată Şi această apăsare Suferinţa Nu o vezi izbăvită Decât prin poruncă Descântată Rostiră incantatoriu Ca la graniţa cu purgatoriul Alungată cu o mantră De golire, de curăţire A locului îndurerat Vremelnic ocupat de ceva ce se mlădie prin oase prin structurile nervoase din cap spre călcâi mai întâi apoi spre braţe îţi dă ocol te încrucişează şi te face cruce de ace. Doar Prin credinţă şi cunoaştere Pe calea înfrânării şirăbdării Cu evlavie şi smerenie Ajungi la treapta Iertătoare şi generoasă A iubirii Oţel şi totodată ceară Ce se curbează, se modelează Fără să se rupă sau topească Binecuvântând legea cerească A harului primit sau dobândit Prin voinţa dumnezeiască.

CĂTRE ȚARA FĂRĂ ÎNTOARCERE - (Fragment) - MESOPOTAMIA

COBORÂREA  ZEIȚEI  ISHTAR  ÎN  INFERN


...De când zeița Ishtar (a coborât în Infern), iată că taurul nu mai sare pe juncă, (nici măgarul nu se mai împerechează cu măgărița) și în uliță (bărbatul tânăr n-o mai îmbrățișează) pe femeia cea tânără, (omul se culcă singur în odaia lui, femeia se culcă singură în colțul ei).

Papsukkal, crainicul marilor zei, ședea cu nasul în jos și cu fața posacă. Îmbrăcat cu veșmânt cernit și presărat cu pulbere de țărână ca semn al mâhnirii, el s-a ascuns și plânge în fața tatălui său Sin, și lacrimile îi curg dinaintea Regelui. Ea: „Ishtar s-a pogorât în Infern și nu s-a mai urcat îndărăt. De când Ishtar a coborât în Țara-fără-întoarcere, taurul nu mai sare pe juncă, măgarul  nu se mai împerechează cu măgărița, în uliță bărbatul tânăr n-o mai îmbrățișează pe femeia cea tânără, omul se culcă singur în odaia lui, femeia cea tânără se culcă singură în colțul ei”.

Ea, întru înțelepciunea din inima sa, a făurit un chip (nou), l-a creat pe Asu-shu-namir, anume un assinnu (și i-a spus):„ Du-te, Asu-shu-namir, înfățișează-te la poarta Țării-fără-întoarcere care în fața ta își va descuia cele șapte porți ale ei, pentru ca văzându-te, Ereshkigal să se bucure de venirea ta ! Îndată ce inima i se va domoli și sufletul i se va însenina, roag-o fierbinte întru numele marilor zei, apoi ridică-ți capul și atrage-i luarea-aminte asupra Burdufului: Vai, Doamnă, (vei zice tu), să mi se dea acest Burduf, ca să beau apă !”.

Când Ereshkigal auzi aceste cuvinte, ea își lovi coapsa și își mușcă degetele:„Tu mi-ai cerut ceea ce nu se cere ! Vino, Asu-shu-namir, să te blestem cu blestemul cel mare; (eu îți voi hărăzi, drept soartă, o soartă care nu se poate uita, da, îți voi hărăzi pe vecie drept soartă o soartă care nu se poate uita !): pâinea plugurilor orașului să fie cea pe care ai s-o mănânci, haznalele de scurgere ale orașului să fie cele unde te vei adăpa, umbră de metereze să fie peste tot unde te afli, pragul porții să-ți fie căpătâi, bețivul și cel însetat să-ți lovească obrazul !”

Ereshkigal, luând iarăși cuvântul, vorbește și zice aceste vorbe către crainicul ei Namtar: „Du-te, Namtar, bate la (palatul din) Ekalgina, împodobește pragurile cu mărgeanuri albe. Du-te și caută-i pe Anunnaki și cheamă-i să se așeze în julțuri de aur. Stropește-o pe Ishtar cu apele Vieții și ad-o în fața mea !”

Namtar plecă; el bătu la (palatul din) Ekalgina, împodobi pragurile cu mărgeanuri albe, se duse să-l caute pe Anunnaki, îi așeză în jilțuri de aur. O stropi pe Ishtar cu Apele Vieții și în fața ei o aduse: „ Du-te, Namtar, (îi spuse Ereshkigal) și ia-o pe Ishtar, însă dacă ea nu-ți arată pe cineva care să-i dea drumul, s-o aduci aicea din nou !”.

Namtar și însoțitorii lui așadar o luară de-acolo. O ajutară să treacă prin poarta întâia, și portarul îi dădu înapoi veșmântul rușinii trupului ei. O ajutară să treacă prin poarta a doua, și el îi dădu înapoi inelele de la mâini și de la picioare. O ajutară să treacă prin poarta a treia, și el îi dădu înapoi cingătoarea cu pietrele de naștere pentru șoldurile ei. O ajutară să treacă prin poarta a patra și el âi dădu înapoi pieptarul sânilor ei. O ajutară să treacă prin poarta a cincea, și el îi dete înapoi perlele pentru gâtul ei. O ajutară să treacă prin poarta a șasea, și el îi dădu înapoi cerceii urechilor ei. O ajutară să treacă prin poarta a șaptea și el îi dete înapoi marea tiară a capului ei. „Dacă ea nu-ți arată pe cineva care să-i dea drumul, du-o iarăși la Ereshkigal !” (își zise portarul).

Lui Tammuz, ibovnicul tinereții sale, (i s-a spus): Îmbăiaz-o în ape curate; freacă-i trupul cu ulei dulce; înfășoar-o în veșmânt de purpură, flautul albastru pentru ea să răsune; fetele de petrecere să-i ațâțe simțurile !”.

(Stăpâna) Belili (Ishtar) și-a pus podoabele, sânul ei era acoperit cu totul de perle. Când auzi plângerea fratelui ei, Belili își lovi podoabele și mărgăritarele de care era plină fața trupului Vacii dumnezeiești: ”Vai, fratele meu, fără pereche, nu mă nedreptăți !” Când Tammuz se va sui din nou (pe pământ), flautul albastru și inelul de agată se vor sui cu el. Sui-se-vor cu dânsul bocitorii și bocitoarele, și fie ca morții să se urce laolaltă cu el și să adulmece fumul miresmelor !


_______________

Notă: - amintesc aici că zeița Ishtar este zeița fertilității, iubirii, războiului și sexului (Tradiția sumeriană, asiriană și babiloniană) și de aceea, la coborârea ei în Infern, povestitorul ține să ne spună că tot ce era legat de iubire și fertilitate se oprise din mersul normal al vieții și domnea tristețea. Simbolul zeiței Ishtar este Leul - dacă vă amintiți de atât de celebrul basorelief de la Poarta Leilor / Poarta Ishtar din reconstituirea la Muzeul Pergamon din Berlin (ultima imagine postată de mine)

Poarta Ishtar / Poarta Leilor