Printre traducătorii lui Maupassant în limba română, s-a numărat și scriitorul Garabet Ibrăileanu și am să vă transcriu mai jos, prefața scrisă de el la traducerea romanului Bel-ami.
PREFAȚĂ
E banală vorba că literatura e oglinda vieții. Și din toată literatura, romanul e, prin excelență, oglinda vieții. E chiar datoria și gloria lui. Dar dacă romanul e oglinda vieții, atunci romancierul va trebui să aibă urechi și ochi pentru viața celor două ființe: Omul și Societatea. Va trebui să studieze și să arate atât ciocnirea și raporturile puterilor psihice individuale cât și ciocnirea și raporturile puterilor sociale. Și fiindcă atât individul cât și societatea au drept cadru natura, romancierul va trebui să priceapă, să vadă și să audă natura. Sau, mai pe scurt, romanul fiind oglinda vieții, în el trebuie să se oglindească tot: omul, societatea, natura. Și dacă cercetăm literaturile, apoi ne încredințăm că cei mai mari au VĂZUT în cele mai multe domenii.
Zola, de pildă, e constructor de societăți, de stări sociale. Bourget de stări psihice, Lotti de peisaje, Maupassant e de toate, - rog să nu se creadă că, dacă aș fi tradus pe altul, aș fi spus despre dânsul tot așa. Nu-mi laud treaba. - Poate e, ba chiar e, mai puțin ciclopic decât Zola, mai puțin descosâtor decât Bourget, mai puțin pictor decât Lotti, dar el e de toate, e artistul desăvârșit, e artistul mare...Închipuiți-vă un iarmaroc. Un copil plânge că s-a pierdut de mă-sa, un flăcău trage cu coada ochiului la o fată, un pierde-vară hoinărește, un cerșetor bătrân se gândește că odată, cândva, a fost și el voios, doi oameni încearcă un cal, la o panoramă s-a strâns o mulțime de lume. Mai încolo, departe, se întind dealuri cu păduri, iar soarele care apune tivește cu aur o namilă de nor, care pare un munte. Dacă vei descrie iarmarocul desăvârșit, vei fi nevoit să descrii și stări sufletești și fapte sociale și natura. Numai atunci eu voi VEDEA iarmarocul cum l-ai văzut și dumneata și cum dorești să-l văd. De aceea, citind pe Zola de pildă, te întrebi adesea: - dar omul ăsta ( un tip oarecare) pe lângă o celulă a societății, mai are și viața sa internă complicată; citind pe Bourget, te întrebi: - dar omul ăsta, pe lângă viață internă, mai e și o celulă socială; citind pe altul, te întrebi: - dar toate astea se petrec în natură, e noapte, sunt stele su nu, e frig, e pe munte...și unde-i natura ? - Ah, îmi aduc aminte de un rând din Anna Karenina: Levin se duce în trăsură la țară chinuit de gânduri, de tot felul de gânduri, și trece pe o poartă, un țăran o deschide și o ține ca să nu se închidă de la sine, cu spinarea și brațele întinse. Cine n-a văzut asta la țară ! Evocarea asta, din treacăt, în mijlocul descrierii și gândurilr lui Levin, a poziției țăranului cu spinarea în poartă și cu brațele deschise și tot de poartă, ca să nu se închidă la loc, evocarea asta așa de neașteptată, dar firească, așa de neînsemnată, e genială.
Și, vorbind drept, nici nu se află roman în care să nu fie îmbinate fapte sufletești cu fapte sociale și cu peisaje - nici nu se poate altfel. Să te silești anume, și nu poți scoate pe om din societate, nici nu poți ridica societatea pe deasupra de oameni. Și romancierul care are ochi și urechi pentru toate, acela e adevărat mare romancier.
Dar dacă romancierul nu poate abstrage un fenomen sufletesc din fenomenele sociale și vice-versa, atunci trebuie să aibă talent analitic și descriptiv și pentru individ și pentru societate, altminteri va fi slab într-o parte și tare în alta. Zola, desigur, e slab - relativ - în analiza vieții sufletești individuale, de aceea își îndreaptă privirile, mai mult, asupra maselor.
Am zis că un roman adevărat cuprinde și psihologie individuală și descriere a societății. Am mai zis că Maupassant e puternic în amândouă. Atunci desigur că în BEL - AMI vom avea și una și alta. Dar, fiindcă poate predomina ori una ori alta - lucru după care noi împărțim în roman social și psihologic - trebuie să vedem ce predomină în Bel - Ami, ce-l interesează pe Maupassant în acest roman. Ce fel de roman e Bel-Ami.
E un roman social, pentru că autorul ne-a dat nu lumea sufletească a unui individ - Georges Duroy - ci lumea socială, unde Duroy ajunge și poate să ajungă sus. Nu de dragul unui individ a scris Maupassant, ci ca să ne arate o pătură socială cu toate ale ei. Maupassant ne-a descris faptele psihice ca să le explice pe cele sociale, și nu vice-versa - atunci ar fi făcut un roman psihologic.
El a voit să spună: ”Uitați-vă cum e lumea asta. Dar, ca s-o înțelegeți mai bine, iată, vă descriu unul mai pe larg, unul dintre dânșii. Uitați-vă ce condiții sociale, vedeți cum o secătură se simte în ele în largul său, în mediul său prielnic. Și asta pentru că lumea descrisă e lumea lui Duroy. Dacă îl înțelegeți pe dânsul, îi înțelegeți pe toți, înțelegeți pătura pe care am descris-o.”
În acest roman vedem nu istoria sufletească a unui individ - nu acele ”tragedii fără fapte” - ci clasa burghezilor cocoțați. O vedem ca și clasă (cadrul în care se învârte eroul) și o vedem și simbolizată, tipificată, dacă mi se îngăduie cuvântul, în erou, în Georges Duroy. Căci Georges Duroy e un tip comun, de duzină, nu vreo individualitate deosebită. Și citind romanul cu băgare de seamă, vezi cum pe bătătură - caracterul înnăscut a lui Duroy - s-au urzit toate frumusețile lumii în care se învârtește. Cazarma, ziaristica, femeile, sfaturile tovarășilor, pilda lor și a financiarilor, a deputaților, a oamenilor de stat - acestea au format pe Duroy. Și dacă toate astea au desăvârșit în Duroy o secătură, apoi asta înseamnă că ziaristica, armata, femeile din clasa asta, deputații, finanța, totul, totul e putred. Analizând pe Duroy găsim întrânsul un mozaic de răutăți, în care fiecare parte are un fabricant deosebit, pe nume: armată, ziaristică, deputați, etc. Cum că totul e putred, Maupassant ne-o spune singur: Walter, financiar, deputat, are un ziar cu care își face afacerile, și care e de toate culorile; prin politică ajunge să fure ilegal zeci de milioane, cum furase deja legal altele; Laroche-Mathieu ajunge ministru mulțumită palavrei și bizantinismului, fură și el milioane și apoi e prins cu femeia altuia; doamna Forestier, o asexuată, cum ar zice Strindberg, se dă tuturora pentru interese politice; un reporter face interviuri fără să zărească vârful nasului celor intervievați, cum fac toți; doamna de Marelle care-și înșeală bărbatul parcă ar bea un pahar cu apă etc. Și auzi pe Maupassant și pe Sfânta Dreptate strigând: ”Așa sunt toți”. Căci Walter, doamna Forestier, Laroche-Mathieu etc. nu-s nici mai răi nici mai buni decât alții. Dar Maupassant are un pasaj clar în privința asta: Adevărații redactori la Vie Française erau vreo șase deputați, redactori anonimi. ”La cameră erau numiți ”banda lui Walter” și invidiați pentru că trebuiau să câștige bani cu dânsul și prin dânsul”. Camera îi ”invidia” pentru că trăgeau câștig din tot felul de potlogării !!
Nimic nu scapă neatins de Maupassant. Duroy, ca orice om, vine în atingere cu toate instituțiile, cu tot felul de oameni. Ei bine, totul e putred.
Duroy e prototipul lo și DE ACEEA - așa face impresie - Maupassant l-a luat parcă de păr și l-a ridicat mai deasupra din mulțime, în văzul tuturora:” Voiți să-i cunoașteți pe aceștia, uitați-vă mai ales la ăsta.”
Dacă privim în Duroy, abstracție făcând de împrejurările din afară, adică dacă privim ce a spus el - psihicul înnăscut, moștenit - în deosebire de ce au pus împrejurările, atunci găsim un suflet de rând, aproape amoral (căci mai nu simte porcăria, când o face), fără rezistență, prost și laș.
Ce au pus împrejurările ?
Cazarma l-a deprins cu lenea, cu lipsa de respect pentru munca și bunul altuia, cu brutalitatea.
Viața de la Paris, chiar de la început, cu luxul și plăcerile ei nefirești, i-a ațâțat pofte mari, în dezacord cu mijloacele lui și cu mijloacele posibile lui.
Ziaristica, cu obiceiul minciunii, al câștigului ușor și pe fleacuri, al calomniei.
Relațiile cu oamenii însemnați, deputați, oameni de stat, cu convingerea că poți fi oricât de secătură și tot te poți înălța la treptele cele mai înalte. Ba tocmai.
Relațiile cu femeile din clasa asta l-au deprins cu desconsiderarea femeii, cu ideea că de pe urma dragostei se pot culege bani sunători.
Ideile de morală, patriotism, cinste, ca o materie de exploatat pentru a ajunge sus.
Iată dar că, studiind pe Georges Duroy, studiezi puterile sociale domnitoare în societatea asta descrisă de Maupassant.
Și prin ce facultăți deosebite se cocoață Duroy ? Prin nici una. Ci tocmai prin ajutorul tuturor ticăloșiilor de rând, învățate, supte din mediul care îl înconjoară - Vezi bine, când citești, că un singur scrupul i-ar fi zădărnicit triumful. Și Duroy nu e un tip, de altminteri, care se înalță prin ticăloșii extraordinare, nu. El se înalță prin combinația acelorași ticăloșii care se găsesc și în ceilalți cu o frumusețe de firmă de bărbier.
În romanul acesta sunt câteva tipuri de oameni cumsecade, de pildă secretarul de redacție Boisrenard și dl. de Marelle. Și acești oameni, din tot romanul, sunt aceia care sunt pârliți - iertați expresia - în toate împrejurările.
Asupra lor se împrăștie un ușor aer de comicitate, întocmai ca și în viață, unde oamenii de treabă sunt, din punctul de vedere comun, ”pierduți și ridicoli”. Aceste figuri abia apar în roman. Maupassant nu stăruie asupra lor ca asupra altora, ceea ce mie mi se pare de un efect artistic desăvârșit, pentru că romanul devine, în adevăr, oglinda realității. Stendhal a zis că romanul e o oglindă purtată pretutindeni, și în care se răsfrânge lumea. Nu înțelegeți dar că oamenii de treabă, care nu se pun în evidență, care păzesc întotdeauna laturile, timizi, retrași, nu înțelegeți că aceștia vor fi răsfrânți în oglindă, pe la marginea mulțimii, abia zăriți, eschivându-se ? Uitându-te la romanul ăsta, vezi viața: Oameni ticăloși îți ies înainte în fiecare moment, te calcă pe picioare ca Sabachevici al lui Gogol, te ghiontesc, iar cei de treabă trec tăcuți și repede.
Dar poate lucrurile nu se petrec așa cum ni le arată maupassant, poate acest roman e opera unui mizantrop care, în plăcerea lui de a insulta, a creat o lume din propria-i închipuire !...
Mai întâi, nici un scriitor mare nu creează din închipuire, nu face compoziții de bacalaureat. Toți scriu din observație. Ceea ce însă deosebește pe scriitori, e chipul în care REDAU ceea ce au observat. Unul redă așa încât ceea ce a produs poate să se întâmple în lume, iar altul ceva care nu se poate închipui c-ar exista. Aici e deosebirea între naturalism și idealism.
Am să afirm ceva care va părea paradoxal, anume că realitatea învinge chiar pe scriitor, așa încât vrând nevrând el o respectă în scrierile sale. De aceea se întâmplă adesea ca un scriitor, gândind că prin opera sa dovedește o temă, zugrăvește lucruri compromițătoare pentru tema sa. Băgați de seamă că vorbesc de scriitorii mari ! Și, întemeiat pe aceasta, susțin a priori că Maupassant a trebuit să redea realitatea. Dar citiți romanul, comparați cu ceea ce știți, și vă veți încredința că e purul adevăr.
Dar mai e ceva. Deși fiecare scriitor ne dă viața reală, totuși vedem atâta deosebire între operele lor chiar când au același subiect. Aceasta vine de acolo că un scriitor nu e un aparat fotografic. El dă realitatea, nu cum va fi fiind ea în sine, ci cum se oglindește în mintea sa. Scriitorul e un om, și fiecare om e o lume. Altă impresie îmi face mie un apus de soare și alta dumitale. Și eu și dumneata, dacă vom fi artiști, vom descrie exact apusul de soare, sugestiv, real, dar cititorul va mai vedea încă ceva dincolo de descriere, acel ceva e în sufletul meu și al dumitale, e chipul în care e pus în mișcare sufletul meu și al dumitale de acel ceva egal în afară și tot una de real descris, apusul de soare. Cu atât mai mult când e vorba de descrierea unor fenomene sociale. Unul le va vedea cu ochi simpatici, altul cu ochi antipatici. Maupassant vede cu ochi răi, cu grață, cum doamna de Marelle își înșeală bărbatul; în ”Tare ca moartea” vede cu ochi buni ori măcar nepăsători cum doamna de Guilleroy își înșeală bărbatul. În amândouă locurile totul e descris, analizat real, perfect, dar mutra ce o face Maupassant se deosebește: într-un loc se uită cu greață, în alt loc cu nepăsare. ACEASTĂ ATITUDINE A SCRIITORULUI FAȚĂ CU OPERA SA E TENDINȚA ÎN ARTĂ. Tolstoi o numește:”Raportul moral între operă și scriitor.” Autorul tace, nu spune nimic, stă deoparte, dar noi, cititorii, îl vedem acolo în colțul său dacă râde, plânge ori nu-i pasă.
În Bel-Ami îl văd pe Maupassant plin de greață și de ură față de turpitudinile descrise. De pildă: în toată cartea e vorba de relații sexuale, și cartea nu e pornografică, o poți citi împreună cu sora dumitale, pentru că autorul are și ne insuflă și nouă grața de faptele descrise. Scriitor absolutamente ABSENT în opera sa, nu se poate, pentru că scriitorul e un om - și nici un om nu e absent față cu ceea ce e de față, față cu ceea ce vede, aude și arată.
Și Maupassant având și inspirându-ne și nouă dezgust față cu cele descrise, romanul său e moral, respiră o tendință sănătoasă, e un fier roșu cu care el arde în carne vie această pătură socială destrăbălată, fără ideal, fără nimic sfânt.
Ca talent artistic...eu să-l laud pe el ? Dar nu există, pe cât știu, vreun critic care să nu-l recunoască printre maeștrii desăvârșiți. Brunnetiere zice că aceasta, încaltea, știe ce are de zis, și zice tocmai cât trebuie, nici mai mult, nici mai puțin. După Brandes, Maupassant, fără să fi renunțat la ceva din cele agonisite de vremea noastră, s-a întors la forma clasică, adică la forma aceea care nu e nici mai îngustă nici mai largă decât fondul. Și în adevăr, la el nu găsești descripții zadarnice, nici beție de calificative. Dimpotrivă, el descrie, cum zice Brandes, cu părțile principale ale propoziției: substantiv și verb. El nu ne SPUNE, el NE ARATĂ: dizolvă psihologia în acțiune. Și câtă evocare de viață ! Tipurile lui trăiesc, există, sunt vii, și, după ce sfârșești romanul, suma oamenilor cunoscuți ți s-a mărit. Pe lângă gazda mea, prietenul X, domnul cutare din strada mea, fostul meu profesor de latinește și toți cunoscuții de demult, eu mai cunosc acuma pe Duroy, doamna Forestier, Walter, etc....El are trăsături care se apropie de Tolstoi și care te izbesc prin impresia de realitate ce ți-o dau.
Mai târziu, Maupassant s-a apropiat de maniera lui Bourget, a devenit mai rafinat, mai ”psiholog”. Dar prefer pe Maupassant din Bel-Ami, pe Maupassant cel voinic, pe omul care în stil, ca și în înfățișare, a fost mare, musculos, bărbătos și plin de neastâmpăr.
***
DOUĂ VORBE DESPRE TRADUCERE.
Desigur că e mult, mult mai prejos de original - fără modestie. Dacă mi-aș închipui dimpotrivă, aș dovedi că nu pricep pe Maupassant.
Ca să traduci trebuie: să cunoști bine amândouă limbile. Să ai oarecare simț artistic, nu strică nici mult. Să se asemene întrucâtva viața amânduror popoarelor. De unde mai urmează și faptul următor: să ai în limba în care traduci cuvinte pentru noțiunile din limba din care traduci.
Dar limba noastră e lipsită de o mulțime de cuvinte pentru noțiuni generale. Noi n-avem cuvânt pentru noțiunea de materie. Și apoi câte noțiuni există în mintea unui popor, fără să aibă și cuvintele lor. Apoi limba noastră e foarte săracă în cuvinte pentru discuția rafinată, de salon, cu două înțelesuri, pentru că la noi în saloane se vorbește franțuzește, odinioară grecește. Îmi aduc aminte că A.D. Xenopol spunea într-o conferință că pricina pentru care n-avem roman e lipsa de limbă rafinată. Nu cred asta, dar e ceva în părerea domniei sale.
În sfârșit, trebuie să declar că, de multe ori în dialog, am păstrat neologisme, pentru că oamenii de la noi, din stratul descris de Maupassant, vorbesc aproape franțuzește. Așa, am pus cuvântul ”pardon” în loc de ”iertați”, când am simțit că individul care vorbea n-ar fi putut în realitate spune iertați.
Să nu se înțeleagă însă că aș pune stângăciile mele în spinarea limbii române.
Traducătorul
(Garabet Ibrăileanu )
