vineri, 22 iunie 2012

JANE AUSTEN 16 December 1775 – 18 July 1817 - MÂNDRIE ȘI PREJUDECATĂ











În sine, romanul tinde să perenizeze existența umană în individualitatea ei. Făurind viață, necesarmente eterogen și imprevizibil ca însăși viața, romanul scoate existența umană din coordonatele ei diurne, recreînd-o întru permanență ca exemplu, formă de cunoaștere și bucurie estetică. Firesc ancorat în realitate - evident, înțelegând relația într-un sens foarte larg - romanul organizează elementele acesteia conform unei anumite intenționalități, așa cum limba sa, proza artistică, e în fond regruparea elementelor limbii vorbite în vederea accentuării unei comunicări.

Istoria romanului, ca orice însumare concretă, oferă desigur atât exemple, cât și excepții de la orice afirmații cu caracter generalizator. În relație însă cu Jane Austen cercetătorul sucombă infailibil teoretizărilor, întrucât opera acestei scriitoare, precisă și inefabilă, ironică și profund moralizatoare, refuzându-se oricăror încadrări rigide și în același timp perfect delimitată, oferă un exemplu perfect - și în literatură exemplele perfecte sunt puține - de ROMAN. Orice calificativ ar părea ornamental pentru creația modestei scriitoare care, deși conștientă de arta ei, nu-și imagina desigur că, alături de Cervantes, va putea pe drept cuvânt aspira la titlul de ”romancier exemplar”.

Datorită perfecțiunii lui compoziționale, unei structuri pluridimensionale, complexul relațiilor umane e analizabil atât în mod direct ca descripție realistă, cât și distanțat, cu implicații ironice. Romanele Janei Austen reprezintă astfel o colecție de moduri ale existenței umane, nepietrificate, ci deschise la interpretări vii și veșnic moderne.

Personalitatea care a dat viață universului restrâns, dar infinit prin implicații, al romanelor RAȚIUNE ȘI SIMȚIRE (Sense and Sensibility - 1811) MÂNDRIE ȘI PREJUDECATĂ (Pride and Prejudice - 1813), MANSFIELD PARK - 1814, EMMA - 1816, NORTHANGER ABBEY și PERSUASIUNE (Persuasion - 1818), a apărut la răscrucea a două veacuri, pe care însuși titlul unuia din romane (Rațiune și Simțire) o simbolizează. Perioada respectivă caracterizată îndeobște ca perioadă romantică e interesantă mai ales prin existența manifestărilor literare, culturale în genere, care aveau loc în afara a ceea ce s-a numit romantism, prin diversitatea concepțiilor ce coexistau într-un permanent antagonism.

Treptat, în sistemul de valori al secolului al XVIII-lea, a cărui bază rațional inteligibil îngusta serios domeniile de investigație și înțelegere umană, apar breșe serioase. Iraționalul, rudimentar introdus și manevrat în romanele gotice, apar subtil persuasiv în THE ANCIENT MARINER și KUBLA KAHN de Coleridge, pledând pentru eficiența elementului nou discursiv ca mod de vehiculare a unor stări emoționale. Copilăria, viața celor umili și inocenți, motivul străinului și al sălbaticului nobil, vin să lărgească sfera literaturii prin pana lui Wordsworth, Burns, Mary Shelley. Efortul imaginativ care caracterizează epoca și-a pus însă amprenta mai ales pe atitudinea față de exprimarea emoțiilor și sentimentelor. Lady Montagu, celebra femeie de litere, ajunge să reproșeze ”divinului Pope” lipsa ”acelui ceva care face pe un poet divin, ridicându-l deasupra sferei vizibile, diurne ” (citat după D.W.Harding - The Character of literature from Blake to Byron in Pelican Guide to English Literature - ed. by B.Ford -pg 49). Acel ”ceva” simțit de De Quincey, teoretizat de Coleridge și Wordsworth, împins până la ultima limită de Shelley, de fapt starea de receptivitate emoțională, nu s-a impus de la sine ca premiză a creației și receptării artistice. Idealurile anterioare, de control strict al emoției  și raționalism profesat, erau încă suficient de puternice pentru a stârni reacții viguroase. Campionii conservatorismului, ai  bunului simț și decorum-ului literar, recista ANTI JACOBINUL și într-o măsură THE QUARTERLY REVIEW au atacat cu forță filozofia revoluționară a lui Godwin, influența lui Rousseau și a discipolilor săi în ceea ce privește Natura și Societatea și în general, orice fel de expresie directă a  sentimentelor și emoțiilor, wordsworthiană am spune acum. Epoca lui Jane Austen este deci epoca primei generații de poeți romantici, a revoluției franceze și a războiului pentru independența coloniilor americane: epoca lui Malthus, Wordsworth (Wordsworth s-a născut cu 5 ani înaintea lui Jane Austen), Fichte, Scott, Shelling, Hegel, Coleridge (cu trei ani mai tânăr), Napoleon, Andrew Jakson și chiar J. Fenimore Cooper.

Deși fiica reverendului George Austen a dus o viață oarecum separată de evenimentele vremii, aceasta nu înseamnă că a fost în afara înțelegerii și cunoașterii lor. Doi dintre cei 8 copii ai familiei Austen erau marinari (ajungând printre altele, ambii amirali); rudele lor făceau parte din lumea bună, mondenă și veșnic la curent cu noutățile politice din țară și de pretutindeni, astfel încât Jane, cu firea ei amabilă, veselă și întotdeauna receptivă, numai reclusă de la pulsul vremii nu se putea numi. Împreună cu sora ei Cassandra, de care o leagă o afecțiune asemănătoare celei dintre Elisabeth și Jane Bennet, vizita adesea a fratelui lor Edward la Godmersham Park, pe Leigh Perrots, unchiul lor, mergea la Bath sau Lyme, localitățile balneare la modă, sau pur și simplu evolua în cercul mai restrâns, dar nu mai puțin interesant pentru o fire contemplativă și introspectivă ca a ei, din parohia familiară din Hampshire.

A început să scrie ca să se amuze, nevoind să repare ușa de la Chawton, pentru ca scârțâitul ei s-o prevină de apropierea zivitatorilor nepoftiți care ar fi putut s-o surprindă în timp ce-și compunea amuzantele parodii după romanele gotice sau sentimentale ale epocii. Temperamentul ei apolinic, care a făcut-o să pledeze pentru un raționalism temperat de sensibilitate, o îndemna la observarea universului înconjurător, dispoziția înnăscut ironică conferind acestei observații efectul de dinstanțare care rotunjește perspectiva și sugerează planuri, invizibile în mod rectiliniu. La sugestia ironică ce însoțește aproape toate romanele ei (exceptând, poate, Mansfield Park ) - a contribuit lectura romanelor lui Fielding, scriitor de care a legat-o o adâncă afinitate, deși istoria literară nu poate dovedi măsura în care îi cunoștea întreaga operă.

Universul ei spiritual era, așadar, departe de a fi lipsit de profunzime sau de orizont: în mod deliberat Jane Austen și-a limitat sfera de interes a creației la familia burgheză, înstărită, dar nu excesiv de avută, respectabilă, dar nu nobilă, preocupată de viața mondenă, dar așa cum se desfășura ea în orașele de provincie, departe de Londra.

Scott, unul din admiratorii ei statornici, îi definea arta într-un articol din Quarterly Review . ”Ținându-se aproape de incidentele obișnuite și de genul de personaje care ocupă straturile de rând ale societății, ea a creat schițe de un spirit și de o originalitate care trezesc un interes similar cu cel evocat de incidente neobișnuite, de considerarea unor minți, moravuri și sentimente mult superioare nouă ”.




Dinre romanele lui Jane Austen, MÂNDRIE ȘI PREJUDECATĂ a fost dintotdeauna considerat cel mai reprezentativ, deși admiratorii rafinați tind să aprecieze MANSFIELD PARK, care îi succede,  dar acesta rămâne oricum o operă perfect echilibrată, conținând toate elementele caracteristice concepției și realizării unui roman.

Repartiția subiectului se face pe cinci puncte de greutate, cinci scene cheie, asemănătoare actelor unei comedii. Actul I conține venirea lui Bingley și a surorilor sale, curtea pe care acesta i-o face lui Jane Bennet, reacția prietenului său Darcy față de această intrigă amoroasă, având drept rezultat final plecarea familiei din ținut.  Partea a doua se concentrează asupra familiei domnului Collins și a cererii în căsătorie, urmată de secțiunea a treia, culminantă - viața lui Elisabeth la Rosings, unde îl întâlnește pe Darcy care o cere în căsătorie.

Actul intermediar - al patrulea - o poartă pe Elisabeth, ale cărei prejudecăți începuseră să se schimbe, la Pemberley, vizită care provoacă un salt calitativ în sentimentele ei față de Darcy; iar ultima parte conclude cu căsătoria celor două surori.

Scenele cheie - discuția de la  bal dintre Elisabeth și Darcy despre oameni și firile lor, declarația de dragoste a lui William Collins, declarația lui Darcy, vizita la pemberley și discuția lui Elisabeth cu Lady Catherine de Bourgh, concentrează în jurul lor o serie de acțiuni periferice, de medalioane, care le întregesc semnificația și le leagă într-un lanț logic evolutiv.

Cele două surori Bennet par la o primă vedere să aspire ambele la titlul de eroină principaă. Spre deosebire însă de RAȚIUNE și SIMȚIRE, unde Elinor și Marianne constituiau teza și antiteza unui tot unic, Jane nu poate, tocmai din cauza rectitudinii și simplității ei, să pretindă un loc egal cu Elisabeth, căci așa cum reiese din discuția acesteia cu Darcy...”caracterele cele mai complicate sunt și cele mai interesante ”. Ironia autoarei vrea ca tocmai aceste caractere complicate și pătrunzătoare să fie cele mai supuse orbirii, pentru că acuitatea intelectuală își are și ea primejdiile ei, primejdii de care cuplul Bingley - Jane este ferit. Astfel, Elisabeth, intuitivă și clarvăzătoare în ceea ce privește propria ei familie, William Collins sau Lady de Bourgh, este supusă erorii atunci când intervine o implicație afectivă. Detașarea ironică o face pe Jane Austen să nu accepte  nimic absolut, nimic dat o dată pentru totdeauna și iat-o pe Elisabeth greșind grosolan mai întâi în aprecierea prietenei ei Charlotte, pe care nu o credea în stare de o căsătorie din interes și apoi în  aprecierea lui Darcy, pe care nu-l crede în stare de atitudini sentimentale.

Prima lor întâlnire are loc cu rezultate detestabile:...” E acceptabilă, dar nu destul de frumoasă ca să mă tenteze pe mine și în momentul de față n-am poftă să dau atenție tinerelor domnișoare neglijate de alți bărbați” - e părerea lui Darcy pe care Elisabeth o aude și care o lasă ”...cu sentimente nu prea cordiale pentru el.” Antipatia ei crește pe măsură ce Wickham, tânărul prezentabil și simpatic îi vorbește de răul pe care i l-a  făcut odată Darcy, de egoismul său monstruos, trăsătură care reiese clar - consideră Elisabeth - și din felul în care a încercat să-și îndepărteze  prietenul de sora ei. De aceea surpriza îi e de nedescris când Darcy îi declară brusc la Rosings:” Zadarnic m-am luptat. N-am reușit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiți să vă mărturisesc admirația și dragostea mea arzătoare.” Reacția lui Elisabeth nu e declanșată direct de mărturisirea auzită, ci e urmarea unui lanț al cărui capăt este tot la balul de la Netherfield Hall, lanț la care coroborează o serie de argumente secundare - în special trufia cu care Darcy subliniază inferioritatea familiei ei și mezalianța la care e silit să recurgă. O dată însă cu primirea scrisorii sale explicative, are loc un proces invers, mai lent, deoarece e un proces constructiv, de treptată autocunoaștere, de renunțare la iluzii și prejudecăți, de recâștigare a lucidității cu prețul revenirii asupra propriilor ei sentimente.

Vizita la Pemberley vine după ce conținutul scrisorii a avut timp să se sedimenteze în sufletul Elizabethei. Acum ea este mult mai receptivă la părțile bune ale lui Darcy, e fermecată de frumoasa lui locuință, sora lui îi e deosebit de simpatică, cu alte cuvinte ne este prezentat reversul părții întâia, cu atât mai complex cu cât e trăit de același personaj.







Psihologia Elizabethei, sentimentele contradictorii pe care le încearcă sunt surprinse în admirabilul pasaj nanalitic în care autoarea vorbește pentru ea: ” Desigur, nu-l ura. Nu : ura pierise de mult, și aproape tot de atunci se simțea rușinată de a fi avut vreodată față de el un simțământ care s-ar fi putut numi astfel. Respectul față de el, născut din convingerea că avea mari calități, deși cu greu acceptat la început, încetase de la un timp să-l mai considere incompatibil cu simțămintele ei....Dar mai presus de toate, mai presus de respect și stimă, mai avea un motiv să fie plină de bunăvoință, care nu putea fi trecut cu vederea. Era recunoștința - recunoștința nu numai pentru că o iubise cândva, dar pentru că o iubise îndeajuns pentru a ierta toată agresivitatea și aroganța cu care îl refuzase și toate nedreptele acuzări ce însoțiseră acest refuz.”
În acest moment e necesară o criză pentru ca Elisabeth să treacă de la analiza lucidă dar pasivă a propriilor sentimente, la o fază nouă, de manifestare a lor. După căsătoria Lydiei cu Wickham, discuția cu Lady de Bourgh, refuzând de a-i promite acesteia să-l respingă din nou pe Darcy, dacă el o va cere în căsătorie, aduc deznodământul și în sfârșit cei doi  se căsătoresc.

                                                             




Pe de altă parte, Darcy trece și el printr-un complicat proces de autodepășire prin automortificare. Trufaș, orgolios și egoist, el e totuși un temperament solid, capabil de prietenii profunde (Bingley) și de  devotament nețărmurit (sora sa), sentimentul pe care i-l trezește Elisabeth în ciuda împotrivirii sale cerebrale nu întârzie să declanșeze în el un șir de trăiri intense care au drept rezultat final declarația pe care i-o face lui Elizabeth. Procesul e treptat, lent, având de învins rezistența  pe care orgoliul și influența cercului de prieteni i-o opun cu îndârjire. De fapt, paralela a ceea ce simte Elizabeth când învață să-l iubească, învingându-se pe ea însăși. Faptul că aceste evoluții sunt în contratimp reflectă o dată mai mult ironia autoarei. După scena hotărâtoare, sentimentul lui Darcy rămâne neschimbat, optica sa asupra acestui sentiment se schimbă însă: treptat el ajunge să considere dragostea nu ca pe un rău de care nu poate scăpa, ci ca pe un bun prețios pe care trebuie să-l merite. O dată realizat acest lucru, reacțiile sale sunt acelea care se declanșează în  lanț - comportamentul său la Pemberley, atitudinea față de Lydia și Wickham, timiditatea cu care face a doua cerere în căsătorie.

Perechea Darcy - Elizabeth se sprijină pe de o parte pe cea Jane - Bingley, pe de altă parte pe cea Charlotte - Collins, având drept antiteye pe Lydia și Wickham și doamna și domnul Bennet, complexitatea relațiilor dintre cei doi reieșind și mai bine pe fundalul liniarității celorlalte: pe de o parte sentimentul, pe de altă parte rațiunea, cu opusele lor: excesul de sentiment ducând la sentimentalism și superficialitate, pe de altă parte excesul de judecată ducând la  ariditate sau ironie sterilă. Dacă ținem seama că aceste cupluri nu sunt fixe și se schimbă, se combină: Elizabeth - Wickham, Collins - Elizabeth, Lydia -Jane, Doamna Bennet - Darcy, Bingley - domnul Bennet, ne putem face o idee despre bogăția relațiilor umane zugrăvite de Jane Austen. Nici una din perechi nu pare depășită prin trecerea timpului deoarece autoarea se oprește la numărul de detalii suficiente necesare pentru a crea un cadru, dar nu se pierde niciodată în ele. Nici un personaj nu rămâne fixat în cadrul săi. Toți pot intra în raporturi unii cu alții dând naștere la reacții noi: chiar și personajele aparent liniare cum ar fi Charlotte Lucas, la o analiză atentă dezvăluie existența unei vieți lăuntrice, discret creionate, dar bogată în sugestii.

Evoluția polifonică a acestor personaje este realizată în primul rând de diversitatea unghiurilor prin care sun privite, de diversele tehnici narative folosite, și mai ales de faptul că numărul acestora e multiplicat prin folosirea lor ironică, deci cu deviere de la sensul lor inițial.

Cel mai adesea, Jane Austen pozează în istoric, care posedă toate faptele și le prezintă așa cum s-au întâmplat, fără să le interpreteze, sau în observator dezinteresat și neutru care asistă la desfășurarea evenimentelor. Chiar din primul capitol, cititorul capătă o schiță caracterologică admirabilă a soților Bennet: ” Domnul Bennet era un amestec atât de ciudat de agerime, sarcasm, rezervă și capricii încât douăzeci și trei de ani de viață conjugală fuseseră prea puțini pentru ca soția să-i înțeleagă firea. Firea ei era mai puțin greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligență redusă, prea puține cunoștințe și o dispoziție instabilă. Când era nemulțimită își închipuia că este nervoasă. Scopul vieții sale era să-și mărite fetele; plăcerea vieții sale - vizitele și noutățile.”

Este o schiță demnă de La Bruyere, ca și aceea a lui Bingley și Darcy, concisă, nuanțată, surprinzând temperamentul cuplurilor selectate pentru analiză cu capacitatea omniscientă de pătrundere în adâncurile ființelor lor.

Această tehnică narativă suferă unele variații: câteodată sub aparența relatării obiective, autoarea trece rapid prin mai multe puncte de  vedere, ca atunci când relatează viața domnului Bennet, alteori, tehnica e folosită în mod ironic ca în fraza cu care începe cartea: ”E un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă” sau, relatând obiectiv un incident oarecare, se  identifică în fond cu punctul de vedere al uneia din părți.

Altă tehnică este cea a strecurării unor adevăruri universal valabile, a unor maxime și aforisme în relatarea unor incidente, ceea ce le-ar da aerul unor sentințe morale, dacă nu am simți în permanență intenția ironică a selectării respectivelor aforisme.

Opuse tehnicii narării obiective, dar similare prin implicația de analiză și obiectivitate, sunt revelațiile gândirii personajelor, confesiunile lor. Sentimentele Elizabethei sunt redate de pildă după primirea scrisorii lui Darcy, în toată complexitatea lor. Scrise la persoana întâia ar constitui o pagină modernă inegalabilă. La persoana a treia - păstrează o anume distanță tinzând spre obiectivare.

Ironia dramatică e la largul ei în dialog: situație similară cu scenele comice de pe scenă - contrastul se realizează între ignoranța personajelor și sciența spectatorilor. De pildă în discuția din familia Bennet, cititorul își dă seama că domnul Bennet râde de soția sa care, nerăbdătoare să-i fie prezentată lui Bingley, nu își dă seama că e obiectul unei ironii. În cazul dialogului Elizabeth - Lady de Brough, suficiența și opacitatea acesteia din urmă sunt o pradă ușoară pentru spirituala și vioaia Elizabeth; printr-o altă ironie, mai profundă, tocmai relatarea acestui dialog îl face pe Darcy să spere că va fi acceptat de Elizabeth.

În strânsă legătură cu punctul de vedere trebuie analizat stilul lui Jane Austen. Mânuind cu o îndemnare stilul johnsonian,  ea construiește propoziții echilibrate, folosește repetiții și un număr considerabil de abstracțiuni, dozându-și cu economie epitetele: prin aceasta poate fi numită pe drept cuvânt o continuatoare a tradițiilor de aur ale prozei engleze din secolul al XVIII-lea. Jane Austen, preluând stilul predecesorilor, îl rafinează, îl nuanțează, prelucrându-l până la migala enluminurilor. În plus dominanta ironică a viziunii sale își găsește expresia concret stilistică, adăugând la bogăția de nuanțe a sensului direct  pe cea a sensului literal transformat, al inversării punctului de vedere. Dar inversarea punctului de vedere ca procedeu retoric, raționamentul dus până la absurd fusese o caracteristică în primul rând a lui Swift. Fielding folosește și el transformarea sensului literal, aluzia ironică, parodia, șarja burlescă. Jane Austen folosește ironia stilistică spijinind-o, permanentizând-o,  fără ca ”artileria grea” a șarjei să aibă nevoie de a intra în funcțiune. Ironia este cel mai adesea perceptibilă numai când comparăm ponderea lexicală a limbajului cu schematismul conținutului pe care-l  transmite.

Jane Austen este o scriitoare nemetaforică. Mai mult decât atât, atunci când metaforele apar, ele sunt puse în gura personajelor prețioase, Mary Bennet se exprimă astfel: ”Aceasta este o întâmplare nefericită și se va vorbi mult despre ea. Dar trebuie să stăvilim valul de răutate și să ne turnăm una alteia balsamul mângâierii de soră pe inimile noastre rănite.”

Dacă adăugăm tehnica folosirii subtextului, insinuarea și aluziile care determină structura dialogului, putem obține un tablou oricât de fragmentat al procedeelor stilistice ale lui Jane Austen.

Lucrul cel mai de seamă care trebuie spus în final este însă faptul că această scriitoare scapă oricărei încadrări rigide, că după disecarea și analiza cea mai amănunțită a tehnicilor și conflictului rămâne încă o bură inefabilă care-i înconjoară romanele, iar cititorul, după terminarea lecturii, reține o senzație de întreg, de retrăire a unor relații și situații eterne, de fapt realizând permanența.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu