I
Se răspândise zvonul că pe chei a apărut un personaj nou: o doamnă cu un cățel. Dmitri Dmitrici Gurov, care venise la Ialta de două săptămâni și se obișnuise cu viața de aici, începuse și el să se intereseze de vizitatorii nou-veniți. Stând în pavilion la Verne, văzu trecând pe chei o femeie, tânără, blondă, de statură mijlocie, cu beretă pe cap; în urma ei alerga un spiț alb.
După aceea o întâlnea mereu în grădina publică și în scuar, de câteva ori pe zi. Tânăra femeie se plimba singură, întotdeauna cu aceeași beretă pe cap și cu șpițul alb după ea. Nimeni nu știa cine este, era numită scurt: doamna cu cățelul.
”Se pare că a venit aici fără soț și fără prieteni, așa că n-ar fi rău să fac cunoștință cu ea” își zicea Gurov.
Era un bărbat de mai puțin de patruzeci de ani, dar avea o fiică de doisprezece ani și doi băieți - liceeni. Îl însuraserî de tânăr, pe când era numai în anul al doilea la facultate și acum soția lui părea mult mai în vârstă ca el. Era o femeie înaltă, cu sprâncene negre, dreaptă, serioasă, cu o ținută mândră și, cum ea însăși spunea, era o cugetătoare. Citise foarte mult, în scrisori scria fără semnul tare și pe soț îl striga Dimitri în loc de Dmitri - el, însă, o socotea în sinea lui proastă, mărginită și lipsită de grație, se temea de ea și nu-i plăcea să stea acasă. Începuse de mult s-o înșele și o înșela destul de des, din care cauză își făcuse o idee foarte proastă despre femei, și când se vorbea în prezența lui despre ele le numea :”Rasă inferioară !”
I se părea că trista lui experiență îi dă dreptul să le numească oricum, totuși, fără această ”rasă inferioară” nu putea să trăi nici două zile. În societatea bărbaților se simțea stânjenit și se plictisea, era tăcut și rezervat, dar când se afla printre femei era la largul lui, știa să le vorbească, știa cum să se poarte, și chiar să tacă îi venea lângă ele mai ușor. În înfățișarea, în firea și în întreaga lui făptură era ceva învăluitor, un farmec nelămurit, care atrăgea femeile; el știa asta și la rându-i se simțea atras spre ele ca de o forță nevăzută.
Numeroasele și tristele lui experiențe îl învățaseră de mult că orice legătură, care înfrumusețează atât de plăcut viața și se pare o aventură ușoară și trecătoare, se transformă fără greș într-o problemă extrem de complicată și, în cele din urmă, devine, devine greu de suportat la oamenii cinstiți și cu deosebire la moscoviți, firi mai greoaie și nehotărâte. Dar, la fiecare nouă întâlnire cu o femeie frumoasă, acest bagaj de experiență dispărea ca prin farmec din gând, îi era sete de viață și totul îi părea iarăși simplu și amuzant.
Într-o zi, spre seară, în timp ce-și lua masa în grădină, doamna cu bereta trecu prin fața lui, fără grabă, și ocupă masa vecină. Ținuta ei, mersul, rochia și pieptănătura îi spuneau că face parte din societate bună, că e măritată, că vine pentru prima dată la Ialta, că e singură și se plictisește aici...Despre ușurința moravurilor locale se scorneau multe. Gurov nu lua în seamă toate aceste povești, convins fiind că cea mai mare parte din ele sunt născocite de către oameni care ar fi păcătuit cu plăcere dacă ar fi știut cum. Dar, în clipa când doamna se așeză la măsuța vecină, la trei pași de el, Gurov își aminti tot ce a auzit povestindu-se despre cuceriri ușoare, plimbări în munți, și, deodată, gândul ademenitor al unei aventuri vremelnice cu o femeie necunoscută, pe care nici nu știa cum o cheamă, puse stăpânire pe el.
Chemă blând cățelul, iar când acesta se apropie, îl amenință cu degetul. Șpițul începu să mârâie. Gurov îl amenință din nou. Doamna îl privi și coborî imediat ochii.
- Nu mușcă, zise ea și roși.
- Pot să-i dau un os ? și când dânsa încuviință cu o înclinare a capului, el o înrebă amabil : Ați venit de mult la Ialta ?
- De vreo cinci zile.
- Eu mă aflu aici de aproape două săptămâni.
Tăcură câtva timp.
- Vremea trece repede, cu toate că e mare plictiseală aici, spuse ea, fără să-l privească.
- Așa s-a obișnuit lumea să spună, că aici, la Ialta, e plictiseală. Vine câte unul de pe la Belevo sau Jizdra și începe:”Ah, mă plictisesc, ah, ce praf !” Parcă ar fi descins de-a dreptul din Grenada.
Ea începu să râdă. Apoi și-au văzut amândoi de mâncare, în tăcere, ca doi străini. După masă, însă, au plecat împreună și s-a înfiripat între ei o discuție ușoară și glumeață, ca între doi oameni liberi, mulțumiți, cărora le este totuna unde merg și despre ce vorbesc. Se plimbau și vorbeau de coloritul ciudat al mării. Apa avea tonuri viorii, calde, catifelate, pe a cărei întindere lumina lunii săpase o brazdă de aur. Vorbiră despre zăpușeală care se lăsa după o zi toridă...Gurov povesti că el e din Moscova, că a făcut studii de filologie, dar acum e funcționar la o bancă; cândva își pusese în gând să cânte într-o trupă particulară de operă, dar până la urmă se lăsase păgubaș, că are la Moscova două rânduri de case...De la ea a aflat că e de fel din Petersburg, dar de doi ani, de când s-a măritat, locuiește în orașul S., că va rămâne în Ialta încă o lună și adăugă apoi că soțul ei, care are și el nevoie să se odihnească, va veni după ea. Nu izbutea să explice unde face soțul serviciul - la administrația gubernială sau la consiliul gubernial de zemstvă - și asta îi stârni râsul. Gurov mai află că o cheamă Anna Sergheevna.
Seara în camera lui de hotel, se gândea la ea și la întâlnirea lor probabilă de a doua zi. Desigur că aveau să se întâlnească. Culcându-se, își spunea că nu de mult ea era încă o elevă, învăța ca fiica lui acum, și își aminti câtă timiditate și stângăcie de școlăriță erau încă în râsul ei și în felul cum intrase în vorbă cu un om pe care nu-l cunoștea; pesemne că pentru prima dată în viață se afla singură într-un mediu ca acesta, unde bărbații roiesc în jurul femeilor, le studiază și leagă conversații cu acel unic și tainic scop, de care nu se poate să nu-și fi dat seama și ea. Își aminti gâtul ei gingaș, zvelt, și ochii frumoși, cenușii.
”E ceva trist în ea, totuși”, gândi el, începând să adoarmă.
II
Trecu o săptămână de când făcuseră cunoștință. Era o zi de sărbătoare. Din cameră te gonea zăpușeala, iar pe străzi vântul stârnea nori groși de praf și îți smulgea pălăria din cap. Toată ziua i-a chinuit setea : Gurov intra mereu în pavilion și îi oferea Annei Sergheevna ba apă minerală cu sirop, ba înghețată. Nu știai ce să mai faci de plictiseală.
Seara, când vântul se mai domoli, merseră la debarcader să vadă venind vaporul. La debarcader era lume multă, pregătită pare-se să întâmpine pe cineva; luară și ei buchețele de flori. Mulțimea adunată te izbea mai cu seamă prin cele două particularități ale lumii elegante din Ialta: multe femei în vârstă, îmbrăcate ca și cele tinere, și mulți generali.
Din cauza mării neliniștite, vaporul veni târziu, când soarele scăpăta; înainte de acostare se învârti în loc multă vreme. Anna Sergheevna, cu lornion la ochi, cercetă vaporul și pasagerii, vrând parcă să descopere vreo persoană cunoscută, iar când își întoarse fața spre Gurov ochii îi străluceau. Vorbea mult, punea întrebări scurte, repezi, ca numaidecât să uite ce întrebase; apoi își pierdu în înghesuială lornionul.
Mulțimea pestriță și elegantă începu să se împrăștie. Vântul se potolise, se lăsase întunericul, și fețele oamenilor abia se mai deslușeau. Gurov și Anna Sergheevna zăboveau însă locului, așteptând parcă să mai coboare cineva. Anna Sergheevna tăcea și mirosea florile, fără să-l privească pe Gurov.
- S-a mai îndreptat vremea, zise el. Unde să mergem acum ? Ce-ar fi să plecăm undeva cu trăsura ?
Ea nu-i răspunse.
Atunci el o privi țintă, și deodată o strânse în brațe și o sărută pe gură. Simți mirosul proaspăt și umed de flori, și îndată începu să privească speriat în jur...oare nu-l văzuse vineva ?
- Să mergem la dumneata...murmură el.
Și plecară amândoi cu pas grăbit.
În camera ei stăruia zăpușeala și mirosea a parfum - și-l cumpărase ea dintr-o prăvălie japoneză. Privind-o, Gurov se gândea:”Ce întâlniri îți rezervă viața !” Din trecut păstrase amintirea câtorva femei lipsite de griji și dornice de dragoste, care-i fuseseră recunoscătoare pentru fericirea ce el le-o dăduse, fie și de scurtă durată. Își mai amintea și de unele femei în genul soției sale, care iubeau fără sinceritate, vorbeau prea mult, afectat și isteric, cu o expresie, de parcă n-ar fi fost vorba de dragoste, de pasiune, ci de ceva mult mai de seamă; mai cunoscuse și două, trei femei, foarte frumoase, reci, a căror față trăda în răstimpuri o nepotolită sete de plăceri, dorința încăpățânată de a lua, de a smulge de la viață mai mult decât ea le poate da; acestea erau trecute toate de prima tinerețe, firi capricioase, fără judecată, autoritare, mărginite, și când patima lui Gurov pentru ele se stingea, frumusețea lor îi stârnea în suflet ură, dantela rufăriei lor îi amintea solzii de șarpe.
De data asta însă erau vădite nesiguranța și stângăcia tinereții lipsite de experiență, acel soi de stânjeneală, de teamă, ca atunci când cineva bate fără veste la ușă. Anna Sergheevna, această ”doamnă cu cățel”, privea ceea ce se întâmplase într-un fel cu totul aparte, nespus de serios, ca și cum ar fi fost vorba de definitiva ei prăbușire - și asta era ciudat și nepotrivit. Trăsăturile feței își pierduseră strălucirea, părul îi curgea trist pe umeri, și ea toată, dusă pe gânduri, îți evoca o pictură veche, înfățișând femeia căzută în păcat.
- N-am făcut bine, spuse ea. Chiar dumneata vei fi cel dintâi care n-ai să mă mai respecți.
Pe masa din odaie era un pepene început. Gurov își tăie o felie și începu să mănânce încet, fără grabă. Trecu cel puțin o jumătate de oră în tăcere.
Anna Sergheevna te emoționa; ghiceai că e o ființă cu suflet curat, naiv, o femeie care nu cunoștea încă viața. Pe masă ardea o singură lumânare abia deslușindu-i chipul, totuși se vedea bine cât suferă.
- De ce să nu te respect ? întrebă Gurov. Nici nu știi ce vorbești.
- Să mă ierte Dumnezeu ! zise ea și ochii i se umplură de lacrimi. E îngrozitor.
- Parcă ai căuta să te dezvinovățești.
- Aș putea oare să mă dezvinovățesc ? Sunt o femeie păcătoasă, josnică, mă disprețuiesc și nici nu încerc să-mi micșorez vina ! Nu l-am înșelat pe bărbatul meu, ci mă înșel singură. Soțul meu este poate un om cinstit și bun, dar e o slugă. Eu nu știu ce face și ce serviciu îndeplinește, știu numai că e o slugă. Când m-am măritat cu el, n-aveam nici douăzeci de ani; mă chinuia curiozitatea și-mi dorisem ceva mai bun decât aveam; îmi spuneam că există o viață mai bună decât era a mea. Doream să trăiesc ! Să trăiesc, să trăiesc ! Curiozitatea îmi ardea sufletul, dumneata nu poți să înțelegi asta, dar îți jur pe Dumnezeul meu, că nu mai eram în stare să mă stăpânesc, se petrecea ceva cu mine și nimic nu mai putea să mă oprească ! I-am spus soțului că sunt bolnavă și am venit aici. Iar aici am umblat mereu ca într-o ceață, ca o nebună, și iată că am devenit o femeie josnică, stricată, pe care oricine are dreptul s-o disprețuiască.
Gurov se plictisi ascultând-o. Tonul ei naiv și făptura ei însăși, ca și mărturisirile atât de neașteptate și nelalocul lor îl enervau; dacă nu i-ar fi fost ochii plini de lacrimi, ar fi putut crede că glumește sau joacă teatru.
- Nu înțeleg, zise el încet, ce vrei tu, de fapt ?
Ea își ascunse fața la pieptul lui și se strânse lângă el.
- Crede-mă, crede-mă, te implor...murmura ea. Îmi place viața curată, cinstită și păcatul mi-e nesuferit. N-am știut ce fac. Oamenii din popor spun că îi împinge necuratul. Aș putea spune și eu acum că m-a împins necuratul
- Liniștește-te, liniștește-te...îngăima el.
Îi privea ochii nemișcați, speriați, o săruta, îi vorbea încet, drăgăstos, și ea se liniști treptat, apoi se înveseli chiar. Începură din nou să râdă și să glumească.
Pe chei nu se mai vedea nimeni când ieșiră din casă. Orașul, cu chiparoșii lui, era adormit, mort, dar marea tot mai vuia și valurile se izbeau de țărm. Pe un barcaz, legănat de apă, clipea somnoros un felinar.
Găsiră o trăsură și plecară la Oreanda.
- Jos, în holul hotelului, zise Gurov, am aflat numele tău: pe tăbliță e scris von Diederitz. Soțul tău e neamț ?
- Mi se pare că bunicul lui e neamț, el însă e de religie ortodoxă.
La Oreanda se așezară pe o bancă, în apropierea bisericii, și priveau tăcuți jos, la mare. Ialta abia se contura prin ceața dimineții; nori albi, nemișcați, învăluiau crestele munților. Nici o frunză nu se clintea; greierii țârâiau pătrunzător, iar de jos răzbătea vuietul monoton și surd al mării, parcă amintind pacea și somnul veșnic ce-i așteaptă pe oameni. Același vuiet răsuna aici și pe vremea când nu existau încă Ialta și Oreanda; la fel vuiește și acum, la fel va vui, nepăsător și înăbușit, și atunci când noi nu vom mai fi. În această statornicie și în nepăsarea totală a naturii față de viața și de moartea oamenilor stă poate zălogul salvării noastre a tuturor, al necontenitei mișcări a vieții pe pământ, al necontenitei perfecționări. Stând lângă tânăra femeie, atât de frumoasă și atât de liniștită în lumina zorilor, fermecat de această ambianță de basm - marea, norii și cerul nemărginit - Gurov se gândea că dacă adâncești bine lucrurile, totul pe lumea asta este minunat, totul, afară de ceea ce gândim și facem noi, oamenii, când uităm de țelurile supreme ale vieții, când uităm de demnitatea noastră de om.
Cineva se apropie - era poate paznicul - îi privi, apoi se depărtă. Și acest amănunt i se păru lui Gurov plin de taină și chiar de frumusețe. Văzură apoi venind vaporul din Feodosia, cu luminile stinse, mângâiat de zorii trandafirii.
- Uite roua pe iarbă, arătă Anna Sergheevna, curmând tăcerea.
- Da. E timpul să mergem acasă.
Se înapoiară în oraș.
De atunci se întâlneau mereu la amiază, pe chei, prânzeau împreună, se plimbau, admirau marea. Ea se plângea că doarme prost și are bătăi de inimă; punea mereu aceleași întrebări, tulburată când de gelozie, când de teamă că el n-o respectă îndeajuns; adeseori, fie în parc, fie în grădină, când în apropierea lor nu se afla nimeni, el o îmbrățișa pe neașteptate și o săruta pătimaș. Totala lor inactivitate, aceste sărutări ziua-n amiaza mare, cu priviri îngrijorate în jur și cu teama de a nu fi văzuți de cineva, apoi căldura toropitoare, mirosul îmbălsămat al mării și prezența permanentă în jurul lor a atâtor oameni trândavi, luxoși și sătui, îl făceau pe Gurov să se simtă cu totul altul. Îi repeta mereu Annei Sergheevna cât e de frumoasă și fermecătoare, era nerebdător în patima lui, nu se depărta nici cu un pas de ea; totuși, Anna rămânea adesea pe gânduri, alteori îl ruga să-i mărturisească, să-i spună deschis, că n-o respectă, că n-o iubește de loc și nu vede în ea decât o femeie decăzută. Aproape în fiecare seară plecau împreună undeva afară din oraș, la Oreanda, sau până la cascadă, și plimbările lor erau pline de farmec - se întorceau de fiecare dată încântați, cu impresii mărețe.
Se așteptau mereu să sosească soțul Annei. Dar, până la urmă, veni o scrisoare, prin care el o anunța că îl dor ochii și o implora să vină cât mai repede acasă. Anna Sergheevna începu să se pregătească de drum.
- E mai bine că plec, îi spuse ea lui Gurov. Soarta însăși a hotărât, probabil.
Tocmi o trăsură până la gară și el o însoți. Au mers alături o zi întreagă. În clipa când trebui să urce în vagon, după cel de-al doilea semnal, ea îi șopti:
- Să-ți mai văd o dată fața...să te mai privesc o dată. Așa.
Nu plângea, dar era tristă, parcă ar fi fost bolnavă, și-i tremurau obrajii.
- O să mă gândesc la dumneata, o să-mi aduc aminte, spunea ea. Rămâi sănătos, Dumnezeu să te aibă în pază ! Nu-mi păstra o amintire rea. Ne despărțim acum pentru totdeauna, așa trebuie, pentru că ar fi fost mai bine să nu ne fi întâlnit de loc. Dumnezeu să te aibă în pază !
Trenul plecă repede, luminile lui se pierdură în noapte, peste câteva clipe nu se mai auzi nici păcănitul roților, ca și cum totul ar fi complotat să curme odată acea dulce uitare de sine, acea nebunie a inimii. Singur pe peron, cu privirile ațintite pe dunga întunecată a zării, Gurov asculta țârâitul greierilor și zumzetul de telegraf, cu senzația că atunci s-a trezit din somn. Iată, în viața lui a mai fost o întâmplare, o aventură, care și ea s-a sfârșit și i-a lăsat doar amintirea ! Era emoționat, trist și simțea o ușoară remușcare, dându-și seama că tânăra și frumoasa femeie cu care nu se va mai întâlni niciodată n-a fost fericită cu el. Oricât de prietenos și de cald s-a purtat cu ea, totuși atitudinea lui, vorbele și mângâierile lui trădau acea ușoară ironie și îngânfare a bărbatului fericit, care, pe lângă toate mai era și aproape de două ori mai în vârstă decât femeia. Anna Sergheevna îi spunea mereu că el are suflet bun, că e un om superior, fără pereche; îl vedea așadar mai bun decât era în realitate, prin urmare a înșelat-o, deși fără voie...
În gară mirosea a toamnă și sufla un vânt rece.
”E timpul să plec și eu spre nord, se gândi Gurov, părăsind peronul. E timpul !”.
( va continua)
