duminică, 24 iunie 2012

EPISTOLĂ- Către Voltaire - de Grigore Alexandrescu








Din ziua în care am citit scrisoarea către horace,
Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las,
Să-ți scriu pe un ton măreț, cât mai măreț s-ar putea
Și să-ți pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
Dar auzisem că voi, poeți, scriitori vestiți,
Îndată ce ați murit, vă faceți cam neciopliți,
Cam groși, necivilizați; și drept să spui, mă temeam
Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decât doream;
Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ți-a dat,
Din partea lui Boileau un secretar neînvățat.
Aicea, ca și la voi, se află mulți nătărăi,
Care s-ar da bucuros că sunt secretari ai tăi.
Cu toate-acestea acum dorința mea o ascult;
Respectul numelui tău nu mă oprește mai mult,
Și pare-ți bine sau rău, slobod din partea mea ești.
Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuiești,
La ce fel de munci, pedepsi, păcatele-ți te-au supus
Și dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur că sfinții toți asupră-ți au reclamat,
Și chiar de nu-i fi prăjit, ești negreșit afumat,
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pământ,
Unde păgâni sau creștini cu toți la un loc sunt,
Unde vedem fericiți pe cei mai mari păcătoși,
Și soarele luminând pe răi ca pe credincioși;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.



Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Deși al legei vrăjmaș, să critici, să osândești
Acele înalte cântări, acele gânduri cerești,
Care-al naturei stăpân el însuși le-a însuflat,
Spre slava numelui său, poetului împărat ?
De nu ca om, ca creștin, dar însă ca autor,
Vrednic erai, socotesc, să simți înălțimea lor,
Și geniul tău frumos până acolo să-l sui.
Cerul, tăria vestind faptele mâinilor lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrăjmașii răsturnând,
Pământul din temelii clătit, desrădăcinat,
Suflarea-acelei mâini ce mările-a-ntărâtat,
Aste mărețe trăsuri tu cum le desprețuiești ?
Idei, icoane, figuri, toate în ele găsești.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat;
Rousseau pe care-l urai, adesea le-a imitat;
Toate acestea le știi, dar furia-ți te-a orbit.


Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit,
Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Și care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat ?
Ucideri și desfrânări, iată ce-ți suntem datori !
Viața-i făcut-o grea sărmanilor muritori,
Iar pe scelerați ia-i scos din jugul lor neplăcut.
Vor în zadar a-ți găsi un cuget ce n-ai avut,
A zice că te-ai luptat cu abuzul să războiești;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele creștinești.


A ! dacă talentul tău, mai bine-ntrebuințat,
Cu soarta-i a se lupta pe om l-ai fi înarmat !
Dacă, pe drepți întărind, pe răi a fi îngrozit,
Îngerii numele tău cu drag l-ar fi pomenit.


Ani ai trăit îndestui, rolă măreață-ai jucat,
Ai lumei stăpânitori adesea te-au vizitat:
Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc
Iar dihu-ți nemărginit e singur ce pizmuiesc.


La toate-ai fost norocit: nu crez c-atât izbuteai,
De-ai fi avut să formezi limba în care scriai;
Dar veacul te-a ajutat; în vremea când te-ai născută,
Stilul era curățit și drumul era făcut.


Altfel e-n țară la noi: noi trebuie să formăm,
Să dăm un aer, un ton limbii în care lucrăm;
Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim,
Și nelucrate câmpii de ghimpi să le curățăm.


Aș vrea să poți să-nviezi, o zi numai să trăiești,
Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbești.
Unul, iscoditor trist de termeni încornorați,
Lipsiți de duh creator numește pe toți ceilalți,
Se plânge că nu-nțeleg acei ce îl ascult,
În vreme ce însuși el nu-nțelege mai mult .

Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,
Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creștinesc,
Și lumei să arătăm că nu am degenerat;
Altul, ce scrie pe șleau ca preotul de la sat,
Zice că e deslușit, se crede simplu; iar eu
Mă trag deoparte, privesc, și scriu cum dă Dumnezeu.
Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi și osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoți,
Râdem de unii câțiva, și publicul de noi toți.
Amestecul întâmplat în limbile omenești,
Când s-a zidit acel turn, în vremile păgânești,
N-a fost atât de pestriț, n-a putut fi mai ciudat,
Decât acel ce aici urmează neîncetat.
Uniți am face ceva, am fi de vreun folos;
Avem un dialect bun, ușor și înmlădios;
În el fiesce cuvânt nu e ca la voi legat
Cu un articol semeț, cu un pronume ciudat,
Pronume-, articole lungi care sufletul ți-l scot,
Și seamănă când pășesc suita unui despot.
Dar ce mai mult să vorbesc ? Câte am avut de zis,
Câte de tine gândesc, mă vezi că slobod le-am scris;
Cât pentru noi, lucruri mari nu e să nădăjduiești;
Numai acel Dumnezeu, subt mâna căruia ești,
Duhul unirei de sus spre noi de îl va porni,
Părerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decât să gândesc că noi ne-am alătura,
Mai lesne-aș putea să crez că tu te vei boteza.


1842

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu