miercuri, 27 iunie 2012

DOAMNA CU CĂȚELUL - de A.P. Cehov (partea a II-a /finalul)








III




Acasă, la Moscova, începuse iarna. Focul duduia în sobe, iar diminețile, când copiii se pregăteau să plece la școală și-și beau ceaiul, era încă întuneric, așa că dădaca aprindea lampa. Se lăsă apoi gerul. Când cade prima zăpadă, sau când te urci întâia oară în sanie, e o plăcere să privești străzile albe și acoperișurile albe, îți simți respirația ușoară, adâncă, și-ți amintești fără să vrei de anii tinereții. Teii și mestecenii, înveșmântați în promoroacă, îi simți mai apropiați, imaginea lor e mai plăcută inimii decât chiparoșii și palmierii, și în preajma lor nu-ți mai vine să te gândești la munți și la mare.
Gurov era moscovit de baștină și se întorsese la Moscova într-o zi senină, cu ger. Când își puse blana și mănușile calde și făcu o plimbare la Petrovka, și când sâmbătă seara auzi dangătul clopotelor, voiajul la Ialta și locurile pe care le colindase își pierdură pentru el orice farmec. Treptat se cufundă în viața Moscovei. Citea cu lăcomie câte trei ziare pe zi, spunând totodată că nu citește ziarele moscovite din principiu; îl atrăgeau iarăși restaurantele, clubul, recepțiile, jubileele și se simțea măgulit când îl vizitau avocați și artiști cu renume și când juca cărți la clubul medicilor cu câte un profesor. Și putea din nou să-și comande o porție de pește la tavă.
     I se părea că va mai trece o lună și amintirea Annei Sergheevna o va șterge uitarea și doar din când în când o va visa, zâmbind, așa cum visa uneori și la alte femei. Dar se scurse mai mult de o lună, veni iarna grea, și Gurev își dădu seama că în amintire totul îi rămăsese limpede și viu, ca și când s-ar fi despărțit de Anna Sergheevna abia în ajun. Ba mai mult chiar, pe zi ce trecea,  amintirile deveneau și mai vii. Fie că auzea seara în liniștea  biroului său vocile copiilor, învățându-și lecțiile, fie că asculta o  romanță sau mânca în vreun restaurant, fie că urla viscolul în cămin, în minte îi reînvia deodată totul: debarcaderul, ceața și zorile mijind de după munte, vaporul din Feodosia, sărutările pătimașe. Umbla atunci prin cameră multă vreme, zâmbind amintirilor, apoi amintirile se  preschimbau în visuri, și tot ce a fost se împletea în gând cu tot ce ar putea să fie. Anna Sergheevna nu-i apărea în vis, ci îl însoțea peste tot ca o umbră, urmărindu-l. Când închidea ochii, o vedea aievea, și-i părea atunci mai frumoasă, mai copilă, mai gingașă decât era în realitate, și el însuși se  vedea mai bun decât fusese atunci la Ialta. Seara, chipul ei îl privea din dulapul cu cărți, din cămin, din unghere, îi auzea respirația și foșnetul ușor al rochiei. Pe stradă, urmărea cu privirea femeile, căutând una care să-i semene.
    Îl chinuia dorința de a împărtăși cuiva amintirile sale. Dar acasă nu putea vorbi despre dragostea lui, iar în afara casei, n-avea cu cine. Doar nu era să se destăinuiască vecinilor sau colegilor de la bancă ?!...Și ce să le spună ? Parcă atunci o iubise ? Parcă fusese ceva deosebit de frumos, de poetic și noi sau măcar interesant în relațiile lui cu Anna Sergheevna ?  Și se vedea nevoit să vorbească în general despre dragoste, despre femei, și nimeni nu-și dădea seama ce taine ascund vorbele lui. Doar nevastă-sa își mișca mirată sprâncenele negre și-i spunea:
- Ție, Dimitri, nu ți se potrivește de loc rolul de fante.





Într-o noapte, pe când ieșea din clubul medicilor cu partenerul său de joc, un funcționar, scăpă vorba deodată, nemaiputându-se stăpâni:
- Dacă ai ști ce femeie adorabilă am cunoscut la Ialta !
Funcționarul se urcă tăcut în sanie și era gata să plece, când deodată se întoarse și-l strigă:
- Dmitri Dmitrici !
- Ce e ?
- Adineauri ai avut dreptate : nisetrul parcă mirosea puțin !
      Aceste cuvinte, atât de banale, l-au indignat pe Gurov, i s-au părut umilitoare, josnice chiar. Ce moravuri sălbatice, ce oameni ! Câte nopți irosite, ce zile serbede, cenușii. Veșnicele jocuri de cărți, ghiftuire, beții și mereu aceleași discuții răsuflate. Treburile neînsemnate și vorbăria goală îți acaparează timpul, energia și, în cele din urmă, îți lasă o viață măruntă, meschină, fără sens, și nu ai nici măcar putința să fugi, să evadezi, de parcă ai fi închis într-o casă de nebuni, sau într-un arest !
      Revoltat, Gurov n-a dormit toată noaptea, iar în ziua următoare l-a durut capul și noaptea iarăși a dormit prost; se gândea mereu, fie că sta în pat, fie că se plimba dintr-un colț al odăii într-altul. Copiii îl plictiseau, banca îl plictisea, n-avea chef să se ducă nicăieri, nici să stea de vorbă cu nimeni.
      În decembrie, în timpul sărbătorilor, se pregăti de drum; îi spuse soției că pleacă la Petersburg să intervină pentru numirea unui tânăr, și plecă la S. De ce ? Nu știa nici el prea bine de ce. Dorea s-o revadă pe Anna Sergheevna, să-i vorbească și, dacă se va putea să aibă o întâlnire cu ea.
      Sosi la S. dimineața și reținu cea mai bună cameră la hotel. Podeaua era acoperită cu un postav cenușiu, soldățesc; pe masă era o călimară, cenușie de praf, cu un călăreț fără cap, care-și ținea pălăria în mâna dreaptă ridicată în sus. Portarul îi dădu toate lămuririle: von Diederetz locuia în strada Staro-Gonciarnaia, în casa lui proprie, nu departe de hotel. Trăiește bine, e om bogat, are trăsură, toată lumea din oraș îl cunoaște. Portarul spunea tot timpul Drîdîriț.
      Gurov merse încet, fără să se grăbească, până în strada Staro- Gonciarnaia și găsi casa. Peste drum se întindea un gard cenușiu și lung, cu un rând de cuie în vârf.
      ”Fie și numai din pricina gardului acesta și ți-ai fi luat lumea-n cap” scrâșni Gurov, privind când spre ferestre, când peste drum.
      Se gândea: Astăzi nu se lucrează, soțul este desigur acasă. Și oricum, ar fi o lipsă de tact să dau buzna înăuntru și s-o pun într-o situație neplăcută. Dacă trimit un bilețel, s-ar putea să cadă în mâinile soțului, și atunci totul va fi compromis. Mai bine să mă las în voia întâmplării...” Și continua să se plimbe pe lângă gard, așteptând această întâmplare. Văzu cum în curte intră un cerșetor și cum câinii se năpustiră la el; peste vreun ceas auzi cântându-se la pian, ale cărui sunete abia ajungeau până la el slabe, nelămurite. Cânta desigur Anna Sergheevna. Deodată, ușa de la intrare se deschise: ieși o bătrânică, cu șpițul alb bine cunoscut alergând în urma ei. Gurov voi să cheme câinele, dar inima începuse să-i bată nebunește și de emoție nu-și putu reaminti numele lui.
      Tot umbla de-a lungul gardului cenușiu, simțind cum îl urăște din ce în ce mai mult; apoi îl săgetă gândul că Anna Sergheevna l-a uitat și s-o fi distrând acum cu  altul - era ceva firesc pentru o femeie căreia îi sta în ochi de dimineață până seara acest gard blestemat. Se înapoie în camera lui de la hotel și stătu mult timp pe divan, neștiind ce să facă. Apoi prânzi și după masă dormi ore în șir.
      ”Cât de stupid și fără rost a trecut ziua, se gândea el, trezindu-se și privind ferestrele întunecate - se lăsase seara. De ce-oi fi dormit atâta ? Ce-o să mai fac la noapte ?”
      Stătea pe patul acoperit cu pătura ieftină, cenușie, ca de spital, și, înciudat, își bătea joc de sine însuși.
      ”Poftim doamnă cu cățel...Poftim aventură galantă...Poftim de stai și așteaptă.”
      Încă de dimineață, la gară, îi atrăsese privirea un afiș scris cu litere uriașe: se reprezenta în premieră ”Geișa”. Își aduse aminte și plecă la teatru.
      ”Cred că la premiere se duce și ea”, gândea el.
      Teatrul era plin. Ca în toate teatrele de provincie plutea și aici o negură mai sus de candelabru, iar la galerie era mare larmă. În fața primului rând la fotolii stăteau în picioare filfizonii orașului, cu mâinile la spate; în loja guvernatorului, pe un fotoliu în față, era fiica lui, cu un boa la gât, iar guvernatorul, modest, se așezase mai în fund, după portieră, și nu i se vedeau decât mâinile. Cortina se învolbura și orchestra își acordă îndelung instrumentele. Tot timpul cât publicul a intrat și s-a foit ocupându-și locurile, Gurov a cercetat sala cu atenția încordată.








      Veni și Anna Sergheeva. Se așeză în rândul al treilea de fotolii, și când Gurov o văzu, inima i se strânse și el înțelese într-o fulgerare că pentru el nu există în toată lumea o ființă mai dragă, mai apropiată și mai necesară. Această femeie micuță, pierdută în tumultul provincial, nedeosebindu-se cu nimic de ceilalți, ținând un lornion obișnuit în mână, îi umplea toată viața, reprezenta pentru el bucuria și durerea, unica fericire pe care și-o dorea. În sunetele orchestrei mediocre, a viorilor scârțâitoare, el se gândea numai cât e ea de minunată. Se gândea și visa.
      Împreună cu Anna Sergheevna intrase și se așezase lângă ea un tânăr cu favoriți, foarte înalt și puțin adus de spate. La fiecare pas clătina capul, părând că salută mereu pe cineva. Acesta era desigur soțul, pe care atunci, la Ialta, într-o pornire de amărăciună, ea îl numise slugă. Într-adevăr, în făptura lui deșirată, în favoriții și în rotocolul de chelie de pe cap era ceva de valet. Zâmbea dulceag, iar la butonieră îi lucea o insignă, ca un număr de lacheu de hotel.
      În prima pauză soțul plecă să fumeze, în timp ce ea rămase în fotoliu. Gurov, care avea și el loc la parter, se apropie și rosti cu un tremur în glas, zâmbind silit:
      - Bună seara !
      Ea întoarse capul spre el și păli brusc, apoi îl privi încă o dată, cu groază, necrezându-și ochilor, și strânse cu putere în mâini evantaiul și lornionul laolaltă, parcă luptând din răsputeri să nu leșine. Amândoi tăceau. Ea ședea în fotoliu, el rămase în picioare speriat de emoția ei și neîndrăznind să se așeze alături. Cei din orchestră își acordau instrumentele - scârțâiau viorile, răsună flautul și celor doi li se făcu teamă, ca și cum din toate lojile lumea i-ar fi privit. Deodată ea se sculă și se îndreptă repede spre ieșire, el o urmă și astfel merseră amândoi fără rost prin mai multe săli, pe scări, urcându-le și coborându-le, în timp ce prin fața ochilor lor se perindau fel de fel de oameni, în uniforme sau nu, judecători, profesori și funcționari, și toți aveau la butonieră câte o insignă. Se perindau femei, haine de blană atârnate în cuiere; era curent și mirosea a fum de țigară. Iar Gurov, cu inima bătând nebunește, se gândea:”O, Doamne, ce rost are toată lumea asta, teatrul, orchestra ?...”
      Își aduse deodată aminte că în seara când a condus-o pe Anna Sergheevna la gară, își spusese că totul s-a sfârșit, că desigur ei doi nu se vor mai vedea niciodată. Dar cât de departe  era dragostea lor de sfârșit !
      Pe scărița îngustă și întunecoasă, pe care scria ”intrarea spre amfiteatru”, ea se opri.
      - Cum m-ai speriat ! îi spuse respirând greu, încă palidă și zăpăcită. O, cum m-ai speriat ! Tremur și acum. De ce ai venit ? De ce ?...
     - Dar înțelege, Anna, înțelege-mă, îngăimă el în șoaptă, grăbit, te implor, înțelege-mă....
     Anna îl privea și în privirea ei era teamă, rugă, dragoste; îl privea lacom ca să-și întipărească mai bine în minte trăsăturile lui.
     - Sufăr nespus de mult...urmă ea fără să-l asculte. M-am  gândit tot timpul numai la dumneata, am trăit doar cu gândul acesta. Aș fi crut să uit, să uit, dar de ce, de ce ai venit ?
      La capătul scării, doi liceeni fumau și priveau spre ei, dar lui Gurov îi era totuna - o trase pe Anna Sergheevna spre el și începu să-i acopere cu sărutări fața, obrajii, mâinile.
    - Ce faci, ce faci ? repeta ea îngrozită, căutând să-l îndepărteze. Am înnebunit amândoi. Pleacă chiar azi, pleacă acum...Te implor în numele tuturor sfinților, te implor ! Vine cineva...
      Un om urca în adevăr scara, apoi dispăru.
      - Trebuie să pleci...urmă Anna Sergheevna în șoaptă, mă auzi. Dmitri Dmitrici ? Voi veni eu să te întâlnesc la Moscova. Dragul meu, n-am fost niciodată fericită, dar acum sunt profund nefericită și niciodată n-am să cunosc fericirea. Niciodată ! Nu mă face să sufăr și mai mult ! Jur că o să vin la Moscova. Dar acum să ne despărțim ! Dragul meu, bunul meu, scumpul meu, să ne despărțim ! Îi strânse mâna și începu să coboare repede scara, privind mereu înapoi, spre el, și în ochi i se putea citi că era într-adevăr nefericită...Gurov rămase pe loc, ascultă atent sunetul pașilor ei, apoi, când totul se liniști, își luă paltonul de la garderobă și părăsi teatrul.

    







IV


Anna Sergheevna începu să vină la el, la Moscova. O dată la două sau la trei luni, pleca din S., spunânsu-i soțului că se duce să consulte un profesor în privința  bolii sale femeiești, și soțul credea și nu credea...La Moscova, se oprea la ”Bazarul slav” și trimitea îndată un comisionar la Gurov. Acesta venea la hotel și nimeni din oraș nu bănuia nimic.
      Într-o dimineață de iarnă mergea astfel la dânsa (comisionarul care venise de cu seară nu-l găsise acasă). O luase cu el pe fiică-sa, cu gândul s-o conducă până la liceul de fete ce era chiar în drumul lui. Ningea cu fulgi mari, apoși.
      - Sunt trei grade deasupra lui zero și totuși ninge, spunea Gurov fiicei sale. Dar căldura aceasta o aflăm numai la suprafața solului; în straturile superioare ale atmosferei temperatura e mult mai scăzută.
      - Tată, dar de ce iarna nu tună ?
Îi explică și asta. Vorbea  și se gândea că merge la o întâlnire, și nici un suflet de om nu are știință despre aceasta și nici nu va avea vreodată. El trăia două vieți: una oficială, pe care o vedeau și o cunoșteau toți cei doritori să i-o cunoască, plină de adevăruri și de minciuni convenționale, asemenea vieții cunoscuților și prietenilor săi, și o a doua viață, pe care o trăia în taină. Printr-o  ciudată potrivire de împrejurări, poate cu totul întâmplătoare, tot ce era pentru el mai însemnat, interesant și necesar, în ce era sincer și nu se mințea pe sine însuși, tot ce constituia, de fapt, esența vieții sale, era o taină pentru alții, iar tot ce era minciună și formă, un văl care ascundea adevărul, cum erau bunăoară, serviciul la bancă,  distracțiile de la club, ”rasa inferioară”, prezența lui cu soția  la recepții, toate acestea se desfășurau în văzul tuturor. Și după viața lui o judeca și pe a altora, nu credea în ceea ce vedea în jur, își spunea mereu că viața adevărată a fiecărui om se desfășoară sub mantia tainei, asemenea mantiei protectoare a nopții. Viața adevărată a fiecărui individ e o taină, și poate de aceea oamenii civilizați se  îngrijesc cu atâta înfrigurare de respectarea secretelor personale.








      După ce-și conduse fiica până la liceu, Gurov se  îndreptă spre ”Bazarul slav”. Își lăsă jos blana, urcă scările și bătu încet la ușă. Anna Sergheevna, într-o rochie cenușie, rochia lui preferată, îl întâmpină, obosită de drum și de așteptare, căci îl aștepta din ajun. Palidă, îl privi fără  să zâmbească și, îndată ce intră în odaie, îi căzu la piept. Sărutarea fu lungă, de parcă nu s-ar fi văzut de ani întregi.
      - Cum o mai duci tu acolo ? întrebă el. Ce mai  e nou ?
      - Așteaptă, o să-ți spun îndată...nu pot acum.
      Nu era în stare să vorbească - o înecau lacrimile. Se întoarse cu spatele, apăsându-și batista pe ochi.
     ”S-o las să plângă puțin”, se gândi el, așezându-se într-un fotoliu.
     Apoi sună și porunci să i se aducă un ceai. Cât timp îl bău, ea rămase cu fața spre geam. Plângea tulburată, apăsată de gândul că viața lor e atât de tristă: să te vezi numai în taină, să te ferești de oameni, ca hoții. O viață zdrobită pentru totdeauna !
      - Ei, haide, ajunge ! zise Gurov.
      Pentru el era limpede că dragostea lor nu se va sfârși atât de repede, poate chiar nu se va sfârși niciodată. Anna Sergheevna îl iubea din ce în ce mai mult, îl adora și i-ar  fi fost cu neputință să-i spună că toate trebuie să aibă odată un sfârșit; și chiar dacă i-ar fi spus, ea tot nu l-ar fi crezut.
      Se apropie de ea, o luă de umeri, începu s-o mângâie,  să glumească și, deodată, se văzu în oglindă.
      Părul începea să-i încărunțească. I se păru ciudat că în ultimii ani a îmbătrânit și s-a urâțit atât. Umerii pe care i se odihneau mâinile erau calzi și tresăreau. Îl cuprinse  mila de această viață atât de caldă și de frumoasă încă, de care, totuși, nu era departe timpul când va începe să se ofilească, pierzându-și din strălucirea tinereții, așa cum se întâmplase și cu viața lui. Pentru ce îl iubea ea atât ? Femeile l-au văzut întotdeauna altfel decât era în realitate și, de fapt, iubindu-l, nu-l iubeau pe el, ci plăsmuirea propriei lor închipuiri, imaginea bărbatului pe care-l căutau cu lăcomie în viață. Mai târziu, când își dădeau seama că s-au înșelat, continuau totuși să-l iubească. Și nici una n-a fost fericită cu el. Treceau anii, el făcea cunoștințe noi, înjgheba alte legături, le rupea apoi, dar de iubit n-a iubit niciodată; în viața lui a fost tot ce vrei, afară de dragoste.
      Și abia acum, când părul i-a încărunțit, iubește cu adevărat, pentru prima oară.
      Anna Sergheevna și el se iubeau ca două ființe foarte apropiate, ca soț și soție, ca doi prieteni buni și afectuoși. Li se părea că însăși soarta i-a predestinat unul pentru altul, și era de neînțeles de ce el e căsătorit și ea  e măritată. Erau ca două păsări călătoare, bărbătuș și femela, care au fost prinse în laț și silite să trăiască în două colivii diferite. Ei își iertaseră unul altuia trecutul, pentru care le era rușine, își iertau totul în prezent și simțeau amândoi cât de mult i-a schimbat dragostea.
      Înainte, în clipele de tristețe, Gurov se liniștea cu tot felul de raționamente, cu tot felul de teorii, acum, însă, nu-i mai ardea de teorii, era torturat de o profundă compasiune și voia din toată inima să fie sincer, bun, drăgăstos.
      - Încetează, iubito, stărui el, ai plâns puțin, dar gata, ajunge...Hai să stăm de vorbă, poate găsim vreo soluție.
      După aceea se sfătuiră îndelung, chibzuind cum ar putea să scape de situația nenorocită care-i silea să se ascundă mereu, să mintă, să trăiască în orașe diferite și să se vadă atât de rar. Cum să scape de grelele și nesuferitele lor lanțuri ?
      - Cum ? Cum ? întrebă el, luându-și capul în mâini. Cum ?
      Și li se părea că nu mai e mult până vor găsi o ieșire, și atunci vor începe o viață nouă, minunată. Și amândoi își dădeau limpede seama că se află abia la începutul drumului, un drum atât de lung și de greu.


1899






Imaginile sunt din filmul rusesc ”Doamna cu cățelul” - 1970
Actori : Aia Savvina și Alexei Batalov
(Doamne de vârsta mea își amintesc de frumosul Alexei Batalov - are astăzi 83 de ani și îi mulțumesc și îi urez sănătate !)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu