Filozof, prozator și dramaturg francez, Sartre este un reprezentant al existențialismului ateu, concepție pe care a elaborat-o și dezvoltat-o în lucrarea FIINȚA ȘI NEANTUL.
Romanul GREAȚA, volumul de povestiri ZIDUL, piesele MUȘTELE, CU UȘILE ÎNCHISE, CU MÂINILE MURDARE, DIAVOLUL ȘI BUNUL DUMNEZEU, SECHESTRAȚII DIN ALTONA, sunt o ilustrare literară a ideilor existențialiste, în timp ce romanul DRUMURILE LIBERTĂȚII pune problema angajării politice.
În 1964 i s-a atribuit Premiul NOBEL, pe care Sartre l-a refuzat.
MUȘTELE - 1943
(Les Mouches)
Drama MUȘTELE reprezintă o reluare a mitului antic al lui Oreste și al Electrei, care au răzbunat uciderea lui Agamemnon, tatăl lor, de către Egist și Clitemnestra.
Drama tratează mitul din perspectiva existențialismului.
Omul fiind - în concepția lui Sartre - ”condamnat să fie liber” și obligat să aleagă, Oreste, întors în Argos după o absență de douăzeci de ani, trebuie să opteze între a înfăptui actul răzbunării sau a renunța la el.
Scena pe care o prezint mai jos, scenă între Oreste și Pedagog, reiese necesitatea apartenenței și angajării.
ACTUL I
ORESTE: (...) Ah ! până și un câine, un câine bătrân care se încplzește, ghemuit lângă foc, și se ridică puțin când intră stăpânul și schiaună încetișor în chip de salut, până și un câine are mai multe amintiri ca mine: el își recunoaște stăpânul. Stăpânul lui. Dar mie, mie ce-mi aparține ?
PEDAGOGUL: Și cu cultura cum rămâne, stăpâne ? Cultura ta îți aparține, și ți-am adunat-o cu dragoste, ca pe un buchet, îmbinând fructele înțelepciunii mele cu comorile experienței pe care o am. Nu ți-am dat încă din fragedă vârstă să citești toate cărțile, pentru ca să te familiarizezi cu diversitatea părerilor omenești, nu te-am pus să străbați o sută de state, arătându-ți de fiecare dată cât de diferite sunt apucăturile oamenilor ? Acum, iată-te tânăr, bogat și frumos, învățat ca un moșneag, eliberat de orice servitute și de orice credință, fără familie, fără patrie, fără religie, fără meserie, liber să slujești orice cauză și știind că nu trebuie niciodată să slujești nici o cauză, într-un cuvânt, un om superior, în stare, pe deasupra, să predea filozofia sau arhitectura într-un mare oraș universitar. Și te mai plângi ?
ORESTE : Ba nu, nu mă plâng. Nu pot să mă plâng; mi-ai lăsat libertatea firelor pe care le smulge vântul din pânzele de păianjen și care plutesc la zece picioare deasupra pământului; eu nu atârn mai greu decât un fir și trăiesc în văzduh. Știu că e un noroc și-l apreciez așa cum se cuvine. (Pauză.) Există oameni care se nasc angajați; ei nu au putința să aleagă, au fost aruncați pe un drum, și la capătul drumului îi așteaptă o faptă, fapta lor; ei merg, și picioarele lor desculțe apasă cu putere pământul și se zgârie de pietre. Ție ți se pare vulgară bucuria de a merge undeva ? Și mai sunt alții, cei tăcuți, cei care în fundul sufletului simt greutatea unor imagini tulburi și pământene; viața li s-a schimbat pentru că, într-o zi, când erau copii, de cinci ani, de șapte ani.....Sigur, ăștia nu sunt niște oameni superiori. La șapte ani eu știam deja că sunt exilat; mirosurile și sunetele, zgomotul ploii pe acoperiș, tremurul luminii - le lăsam să-mi alunece de-a lungul trupului și să cadă în jurul meu; știam că ele sunt ale altora, și că din ele nu voi putea face niciodată amintirile mele. Căci amintirile sunt o hrană îmbelșugată pentru cei care stăpânesc case, dobitoace, slujitori, pământuri. Dar eu....Eu sunt liber, slavă Domnului. Oh, cât de liber sunt ! Și sufletul meu, ce minunată absență e ! (Se apropie de palat.) Aș fi locuit aici. N-aș fi citit nici una din cărțile tale, poate că nici n-aș fi știut să citesc: e lucru rar un prinț care știe să citească. Dar aș fi intrat și ieșit pe poarta asta de zece mii de ori. În copilărie m-aș fi jucat cu canaturile ei, m-aș fi proptit în ele și ele ar fi scârțâit fără să se deschidă, și brațele mele s-ar fi deprins cu rezistența lor. Mai târziu, le-aș fi împins noaptea, pe ascuns, ca să mă duc la fete. Și încă și mai târziu, în ziua când aș fi ajuns major, sclavii ar fi deschis larg poarta și eu aș fi trecut pragul ei călare. Bătrâna mea poartă de lemn ! Aș fi știut să-ți găsesc broasca. Cu ochii închiși. Și zgârietura aceea, acolo jos, poate că eu ți-aș fi făcut-o, din neîndemnare, în prima zi în care mi s-ar fi încredințat o suliță. (Se îndepărtează.) Stil doric, nu-i așa ? Și ce părere ai de încrustațiile în aur ? La Dodona am văzut ceva asemănător; frumos lucrate. Ei, uite că-ți fac pe plac: nu-i palatul meu, nu-i poarta mea. Și n-avem nici o treabă pe-aici.
PEDAGOGUL: Acum ești rezonabil. Cu ce-ai fi fost mai câștigat dacă ai fi locuit aici ? În clipa de față sufletul tău ar fi terorizat de-o căință abjectă.
ORESTE (izbucnind): Ar fi cel puțin a mea. Și căldura asta care-mi pârlește părul ar fi fost a mea. Al meu ar fi bâzâitul muștelor.
