Spuneam: „ N-am timp să mă amestec în problemele legate de operele mele; în această privință m-am dat pe mâinile publicului.
Lucrez de douăzeci și cinci de ani la o carte de 18 pagini, care va conține tot ceea ce știm despre metafizică și despre teologie, și ceea ce modernii noștri au uitat să spună în imensele colume pe care le-au întocmit despre acele științe.
Autorii noștri morali sunt aproape toți exagerați: vorbesc toți inteligenței pure și nu acelui suflet căruia căsătoria i-a adus însușiri noi cu ajutorul simțurilor și al imaginației.
Regulile nu sunt făcute decât pentru a-i conduce pe proști de mână. Mamele au o mie de reguli pentru a-și conduce fetițele. Își împuținează regulile pe măsură ce fetițele cresc și, în cele din urmă, le reduc la una singură.
Văd într-una oameni cae își prăpădesc sănătatea, tot preparând leacuri; care se prăbușesc în dispreț, tot căutând distincții; care își pierd bunurile, din pricina zgârceniei; care își irosesc averea, din pricina ambiției.
Oamenii nu sunt niciodată mai exagerați decât atunci când disprețuiesc sau atunci când admiră; se pare că nu există o cale de mijloc între excelent și detestabil.
PORTRET
Unul dintre cunoscuții mei spune:
Am de gând să înfăptuiesc un lucru destul de neghiob: să-mi fac portretul.
Mă cunosc destul de bine.
Mâhnit n-am fost mai niciodată, iar plictisit și mai puțin.
Din fericire, sunt făcut în așa fel încât toate lucrurile mă mișcă îndeajuns de tare pentru a putea pricinui plăcere, dar nu într-atât încât să mă poată supăra.
Ambiție am cât îmi trebuie pentru ca să iau parte la cele ce se petrec în viață; nu o am pe aceea care m-ar îndemna să mă scârbesc de locul ce mi l-a hărăzit Natura.
Când mă bucur de o plăcere, mă bucur, și întotdeauna mă mir că am umblat după ea cu atâta nepăsare.
În tinerețea mea, am fost destul de fericit pentru a îndrăgi femei despre care credeam că mă iubesc. Când am încetat de a mai crede, m-am îndepărtat dintr-odată de ele.
Învățătura a fost pentru mine un leac neîntrerupt împotriva necazurilor vieții. N-am avut niciodată vreo supărare pe care un ceas de lectură să nu mi-o fi spulberat.
În viața mea n-am întâlnit oameni disprețuiți decât pe cei înhăitați cu golănimea.
Mă deștept dimineața cuprins de-o tainică bucurie: privesc lumina cu un fel de încântare. Cât e ziua de lungă sunt mulțumit.
Noaptea dorm tun: iar seara când mă culc, am un fel de toropeală care nu-mi îngăduie să mă cufund în gânduri.
Mă împac destul de bine cu nătărăii și cu oamenii de duh. Rar vreunul, oricât de plicticos, care să nu mă fi distrat prea adeseori. Nimic nu-i mai cu haz în lumea asta decât un om ridicol.
Nu mă sfiesc să râd în mine pe socoteala oamenilor pe care-i văd; treaba lor dacă și ei, la rândul lor, mă iau drept ceea ce vor.
La început,uitându-mă la cele mai multe dintre mărimi, m-a stăpânit o teamă copilărească. Dar cum am apucat să le cunosc, am ajuns aproape dintr-o dată, să le disprețuiesc.
Mi-a plăcut, e drept, să îndrug femeilor verzi și uscate și să le fac servicii care costă o nimica toată.
Am îndrăgit, firește, binele și cinstirea patriei mele, dar prea puțin ceea ce se numește glorie. Am fost întotdeauna cuprins de o lăuntrică bucurie când se făcea o legiuire spre binele obștesc.
Când am călătorit prin țări străine, m-am legat de ele ca de însăși țara mea: am luat parte la propășirea lor și aș fi dorit ca ele să înflorească.
Mi s-a părut adesea că descopăr multă minte la unii oameni despre care se crede că n-au deloc. Nu m-a supărat să trec drept zăpăcit. Asta mi-a îngăduit să nu mă rușinez de multe neglijențe.
În convorbiri și la masă am fost întotdeauna încântat să dau de un ins care să se silească a străluci. Un astfel de om se lasă mereu descoperit, în vreme ce toți ceilalți se ascund sub scut.
De nimic nu fac mai mult haz decât de un pisălog care-i dă înainte necruțător, cu o povestire fără sfârșit. Nu urmăresc povestirea, ci felul în care e depănată.
Pe cei mai mulți dintre oameni, mai degrabă îi aprob, decât stau să-i ascult.
N-am îndurat nicicând ca un om de duh să mă ia în tărbacă două zile în șir.
Mi-am iubit îndeajuns familia, pentru ca să fac în lucrurile de seamă tot ceea ce se cuvine spre binele ei. De mărunțișuri și de fleacuri m-am dezbărat.
Deși numele meu nu e nici bun nici rău, având doar trei sute cincizeci de ani de noblețe dovedită, sunt totuși foarte legat de el și la nevoie nu m-aș da în lături de la o substituire.
Când am încredere în cineva, o am pe de-a-ntregul; dar în puțini oameni mă încred.
Ceea ce m-a îndemnat să nu am o prea bună părere despre mine este faptul că puține sunt slujbele în Stat pentru care să fi fost cu adevărat potrivit.
Când lumea se aștepta să fiu scăpărător într-o convorbire, n-am fost. Mi-a plăcut mai degrabă să mă sprijine un om de duh decât să mă aprobe proștii.
Pe nimeni n-am disprețuit mai mult decât pe cei puțini la minte care fac pe grozavii și pe oamenii de seamă necinstiți la suflet.
Nu m-am simțit niciodată ispitit să fac vreun cuplet satiric împotriva nimănui.
N-am dat impresia că sunt risipitor; dar n-am fost zgârcit și nu știu să se afle vreun lucru cât de puțin anevoios pe care să-l fi făcut spre a câștiga bani.
N-am încetat (cred) de a-mi mări avutul, Moșiei mele i-am adus însemnate îmbunătățiri. Dar simțeam că fac asta mai mult din preocuparea de a descoperică sunt îndemnatic, decât cu gândul de-a mă pricopsi.
Ceea ce mi-a dăunat din cale afară este că prea am disprețuit întotdeauna pe cei pentru care nu aveam stimă.
