Percy Bysshe Shelley 1792 - 1822
P.B. Shelley a fost un poet, reprezentant de seamă al romantismului englez.
A scris versuri închinate fraternității și luptei pentru înlăturarea tiraniei: Crăiasa Maab; Laon și Cythna care a fost denumit apoi Revolta Islamului, Masca Anarhiei.
În poezia lirică poetul depășește de obicei problematica individuală, integrând fapte, idei și emoții personale într-un vast cadru natural, cu care stabilește o permanentă comuniune. Această concepție apare în odele închinate naturii: Odă vântului de apus (1819), Odă unei ciocârlii (1819), Norul (1820).
Poemul liric Alastor sau duhul singurătății, tratează tema romantică a singurătății poetului, însetat de frumos și peregrinările sale în căutarea idealului.
Poemul dramatic Prometeu descătușat, capodoperă a creației sale, este cea mai izbutită realizare modernă a mitului prometeic, după Goethe. Shelley reușește să facă din prometeu un simbol al victoriei umane asupra forțelor răului.
Viața lui Shelley a fost tumultoasă ca și opera sa, plină de răzvrătiri și romantism , dar aici vorbim doar despre opera sa.
CRĂIASA MAB
(fragment)
Privește-acest palat care-și înalță
Deasupra urbei miile de turnuri.
E ca o fortăreață. Împrejuru-i
Tăcute oști de paznici o veghează
Locuitorul ei nu poate fi
Nici fericit, nici liber. Se aud
Blestemele orfanilor și geamătul
Acelora ce n-au niciun prieten.
Deodată, trece Regele, purtând trufaș
Un lanț de aur care-i leagă sufletul
De josnicie. Descreieratul
Supranumit ”monarh” - de-ai săi curteni,
Și care-i sclavul josnicelor pofte,
Se face că n-aude-al plebei țipăt,
Zâmbește bleg la blestemul șoptit
De-atâția dezmoșteniți ai soartei
Și-o bucurie tâmpă îi cuprinde
Săraca inimă, când mii de oameni
Oftează lung după bucatele pe care
Le risipește-n crâncene ospețe.
Iar când aude groaznica poveste,
Își pune a fățărniciei mască,
Înnăbușind rușinea care-i suie
În ciuda lui, în putredul obraz.
Sătul, el molfăie bucatele regești
Aduse din întreaga lume
Și-i fericit când poate birui
Cumplitul sațiu și când nu simte
Mâncarea - prefăcută în venin.
Auzi-l cum vorbește ! Privește
Fața lui de mort !
REGELE
Ce chin ! Va dăinui în veci ? Cumplită moarte
Mă îngrozești și totuși te-aș cuprinde !
O, somn fără de vise ! O, liniște iubită
Și binecuvântată ! De ce îți spurci
În temniți și mizerie puritatea ?
De ce îmi ocolești palatul
Pe care ți l-am înălțat ?
O, sfântă liniște ! Fii doar odată
Oaspetele meu și mângâie- mi
Nefericitul, veștedul meu suflet !
CRĂIASA MAAB
Om van ! Nu-și pângărește Pacea
Veșmântul de zăpadă, intrând
Într-un asemenea palat.
Ți-e somnul ca o agonie
Mușcând ca scorpia din trupul vieții;
Pentru a pedepsi pe păcătoși
Nu e nevoie de iadul scornit de credincioși.
Pământul poartă-n el și răul
Și leacul deopotrivă. Natura
Poate pedepsi pe-acei care-i încalcă
Legile - și dă pedepse pe măsura
Păcatelor. Nu e ciudat
Că stârpitura asta se fălește
Cu bestemata-i soartă ?
Nu e ciudat că-i place
Scorpia care-l devoră ?
Nu e ciudat că, așezat pe-un tron cu spini
Ținând în mâini un sceptru, și închis
De viu într-o superbă temniță
Care-l desparte de tot ceea ce-i bun
Și drag pe-acest pământ
Și-a stins în suflet orice omenie ?
Nu e ciudat că blând-a fire-a omului
Nu se ridică împotriva regilor ?
Nu, nu-i deloc ciudat. Un rege
Gândește, simte și trăiește
La fel cu-ai săi părinți. Între un rege
Și virtute, se-nalță zidul
Obișnuinței și-al obârșiei oarbe.
Și mai ciudat apare, acelora ce nu cunosc
Natura și nu văd viitorul
Din prezent, - faptul că niciun sclav
Ce suferă din pricina blestemățiilor
Acestei nefirești făpturi; niciun sărac
Ai cărui plozi se sting de foame,
Nu își ridică brațul, să-l reteze
De pe-al său tron !
Ce sunt aceste
Gângânii aurite care se lăfăie
În strălucirea unei curți regale
Și se îngrașă din putreziciunea ei ?
- Sunt trântorii Comunității - se hrănesc
Din munca lucrătorului ! Înfometatul
Țăran silește îndărătnicul pământ
Să dea recolte pentru el - și-acea făptură
Firavă, care-și risipește viața
În fundul minei fără de lumină
Se vlăguiește-ncet - ca să-i îngrașe
Mulți se sfârșesc de trudă
Pentru ca cei puțini să huzurească !
De unde-au răsărit monarhi și trântori ?
De unde-a apărut pe lume seminția
Acelora ce strâng averi
Din truda celora ce le clădesc
Palatele și le dau pâinea cea de toate zilele
- Din putregai, din negrul putregai;
Din jaf, trădare, cruntă nebunie;
Din tot ceea ce naște sărăcie
Și face ca pământul să fie-o vale-a plângerii;
Din crimă și nesațiu...
Iar când al Rațiunii glas, puternic
Ca al Naturii, va trezi popoarele
Și omenirea va vedea că sărăcia,
Războiul și discordia - sunt răul;
Și că virtutea este Pacea, armonia
Și fericirea; când omul va privi
La jucăriile copilăriei sale cu dispreț,
Atuncea regii vor fi lipsiți de strălucire pentru
Superbul tron nu va mai fi băgat în seamă
Și se va scoroji, iar minciuna
Va fi disprețuită și hulită
Cum este astăzi Adevărul !
(Crăiasa Maab este un personaj din basmele englezești, un fel de zână. Shakespeare a zugrăvit acest personaj în „Romeo și Julieta”.)
DIN DEDICAȚIA LA „REVOLTA ISLAMULUI”
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Țin bine minte ora ce mi-a frânt
Al spiritului somn. Era în Mai
Fără să știu de ce, plângeam călcând
Pe iarba care scânteia. Deodată
Din școală răsunară glasuri, vai !
Ecouri dintr-o lume blestemată,
De dușmani și tirani însângerată !
Strângându-mi pumnii, m-am uitat în jur,
Nu era nimeni ochii să mi-i vadă,
Stropind cu lacrimi mari pământul dur.
Mi-am spus atunci, cu gând fără tăgadă:
Voi fi-nțelept și drept și liber. Jur !
Sunt ostenit de-atâta tiranie.
Nu, nu mai pot priveliștea-i s-o-ndur !”
Și n-am mai plâns, cuprins de-o pace vie
Și plin de hotărâre și tărie !”
(1817)
ODĂ VÂNTULUI DE APUS
I
Vânt din Apus, sălbatic, răsuflare
A toamnei veștede, tu, care faci
Să se stârnească veștedele frunzare
Ca stafiile-n fața unui vraci -
Întunecate, galbene, lovite
De-o boală grea. O, tu, care desfaci
Și dai aripi semințelor sfrijite
Ce zac în gropi ca hoiturile-n glie;
Tu știi că zările vor fi trezite
De primăvară - soră-ți azurie
Care va podidi întreg pământul -
Cu trâmbița-i de foc, fărcând să-nvie
Miresme și culori. Căci tu ești vântul
Distrugerii și vieții. Crunt ți-e cântul !
II
Tu care poți sub bolțile adânci
Hoinarii nori ca niște frunze moarte,
Ce se târăsc în slăvi sau peste stânci
Heruvi de ploaie și de ceruri sparte,
Pe-albastra coamă-a valului tău clar,
Din marginile zării, de departe
Șuvițele furtunilor răsar
Cu părul smuls din capul unei crunte
Și aprige Menade. Vânt gropar
Al anului murind, pe-a cărui frunte
Se-nalță-o noapte grea ca un mormânt,
Boltită de puterea ta de munte,
Din al cărui văzduh de neînfrânt
Țâșni-vor flăcări, grindini, aprig vânt !
III
Tu, ce-ai trezit din visul ei de vară
Mediterana-n somn ademenită
De murmurul din apa ei prea clară
Și care, lângă-o insulă vrăjită
Vedea în vis vechi turnuri și palate
Vibrând în apa strașnic limpezită
Și doldora de alge minunate -
Tu care faci Atlanticul să geamă
Frângându-se în hăuri zbuciumate
Iar negrele păduri i se destramă
În fundurile apei, tremurând
Cuprinse de o nesfârșită teamă
Când simt al tău năpraznic glas vibrând, -
Auzi, auzi oceanele gemând !
IV
De-aș fi o frunză moartă, sau de-aș fi
Un nouraș plăpând, să zbor cu tine;
Un val de-aș fi, ca să mă-ndupleci și
Împărtășind puterea ta cu mine,
Să-mi dai din libertatea ta o parte;
De-aș fi măcar copil, să-ți mai pot ține
Tovărășie-n zboruri avântate,
Ca-n vremea când mi se părea firesc
Să te întrec spre ceruri depărtate;
N-aș mai veni la tine să cerșesc
Cum fac acum. Ridică-mă ușor
Ca pe un val sau frunză. Mă sfârșesc.
Povara timpului a frânt din zbor
Un frate-al tău: semeț, cutezător !
V
Fă-mă, ca și pădurea, lira ta !
Ni-s frunzele la fel de căzătoare.
Puternicul tău dangăt va lua
Din amândoi tomnatice și clare,
Adânci și grave tonuri. Duh cumplit,
Fii duhul meu ! Năvalnică suflare !
Alungă-mi gândurile ce-au murit,
Ca frunze veștede prin univers,
Ca să grăbească noul Răsărit !
Și-mprăștie-mi, prin vraja ăstui vers,
Cuvintele - scântei, ca să se-aștearnă
Profetic lângă- al oamenilor mers,
Cu zvon de goană. Când e iarnă-afară
Mai poate fi departe primăvara ?
UNEI CIOCÂRLII
Duh de bucurie !
Pasăre nu ești
Inima-ți zglobie
Cântece cerești
Răspândește, simple și firești.
Ca un nor aprins
De-nălțimi flămând,
Parcă te-ai desprins
De pe-acest pământ
Și îți cântă inima urcând.
În amurg, când nori
Strălucesc în soare
Tu alergi și zbori,
Fără întrupare,
Duh al bucuriei ce-a-nceput să zboare.
Purpuria seară
Din zbor o topești.
Ca prin ziua clară
Un luceafăr ești
Și-ți aud, deși nu te zărești
Cântecul subțire
Ca a lunii rază,
Fără strălucire
Când se luminează
Zorii, însă limpede și trează.
Cerul și pământul
De-al tău glas răsună
Cum, de-alungă vântul
Norii de pe lună,
Raze nesfârșite în văzduh se-adună.
Ce ești, nu se știe.
N-ai asemănare.
Stropi de melodie
Răspândești în soare,
Cum nici curcubeul minunat nu are.
Ca un bard ce cântă
Imnuri neștiute
Și în vrăji încântă
Lumea, s-o strămute
În ciudate temeri și nădejdi nevrute
Sau cum o crăiasă
Dorul și-l alină
Când în turn retrasă,
Cântă și suspină
Ușurându-mi inima prea plină;
Ca un licurici
Căruia-i ferește
Roua, ochii mici
Și care lucește
Printre flori și iarbă care-acuma crește;
Sau ca o răsură
Ale cărei flori
Vântil i le fură
Amețind ușor
Sub povara dulce a miresmei lor.
Zvon de caldă ploaie
Peste-un câmp în floare.
Cu ierburi bălaie, -
Cântecul tău n-are
Cu nimic în lume vreo asemănare.
Pasăre sau duh
Haide, de ne spune
Gându-ți de văzduh,
Limpedea minune
Care se desprinde din a tale strune
Cor de îngeri sau
Cânt de biruință
Lângă tine stau
Parcă-n neființă.
Le lipsește calda, magica știință.
Care ți-e izvorul
Strunei fericite ?
Nu cumva e dorul ?
Ce câmpii vrăjite ?
Ce crâmpei al zării tale nesfârșite ?
Jalea nu se-atinge
De a ta cântare
Flacăra ei stinge
Orice supărare.
Tu cunoști iubirea fără întristare.
Trează sau în somn,
Tu cunoști mai bine
Decât orice om
Tainele divine
Ce răsună-n glasu-ți limpezi, cristaline.
Noi tânjim mereu
După ce nu-i încă.
Râsul ne e greu
De-o durere-adâncă
Cel mai dulce cântec, jalea ni-l mănâncă.
Dar chiar de n-am ști
Ura și trufia,
Și-am putea simți
Numai bucuria,
Nu ne-am bucura ca și ciocârlia.
Dacă ți-ar cunoaște
Arta minunată,
Un poet s-ar naște
Poate înc-odată.
Nu-i pe lume carte atât de bogată !
De m-ai învăța
Doar pe jumătate
Bucuria ta,
Cântecele-mi toate,
Ca și-al tău - de lume ar fi ascultate.
LIBERTATE
Munții de foc peste văi își vorbesc
Tunetul lor în ecou se adună.
Cumplitele mări din somn se trezesc.
Când goana furtunii aprig răsună
Ghețarii de-al iernii crunt tron se izbesc.
Fulgere cresc dintr-un nor singuratic
Și insule-o mie în jur se aprind.
Cutremurul surpă-o cetate, sălbatec
Și alte o sută rămân, șovăind.
Pământu-și frământă adâncul, vuind.
Mai clară ca fulgerul ți-este privirea
Și pasu-ți întrece cutremurul chiar.
Oceanele tac de te-aud. Strălucirea
Orbește vulcanul. Al soarelui far
Pălește pe lângă a ta limpezire.
Din munți și talazuri, lumina solară
Străpunsă-i de abur și suflu, pe când
Din spirit în spirit, din țară în țară
Din sat în oraș răsari, luminând
Iar zbirii și scalvii par umbre în ceață
Când crește în zare a ta dimineață.
UNUI PRIETEN ELIBERAT DIN ÎNCHISOARE
Prietene, când lacrimile-mi vin
În ochi și inima îmi bate tare
De-o bucurie care pare chin, -
În glasul tău găsesc îmbărbătare.
Îți mulțumesc. Tiranul să-și păstreze
Cătușele și plânsul. Să turbeze
Văzându-te cum te ridici, mai darnic
Din temnița în care-a vrut zadarnic
Să-ți lege sufletul care desleagă
Din lanțuri grele omenirea-ntreagă.
______
Poemul este închinat ziaristului și criticului Leigh Hunt (1784 - 1859), editorul ziarului ”The Examiner”, arestat în repetate rânduri de autoritățile engleze.
SCHIȚE PENTRU DOI OAMENI POLITICI ÎN 1819
Ca doi corbi înfometați
Stând la pândă într-un pom
Greu de ani, înverșunați,
Croncănind ca apucați
Când miros vreun hoit de om;
Sau ca două cucuvăi
Ce din țainițele crunte
Taie noaptea cu ochi răi
Când pe cer se sting văpăi
Iară luna se ascunde;
Sau ca doi rechini, pândind
Lângă-o insulă-n Atlantic,
Vreo corabie, vorbind
Despre prada ei, cu jind
Și cu sufletul romantic.
Sunteți dou hulpavi ereți;
Două scorpii sub o stâncă;
Doi lupi crânceni, hrăpăreți;
Doi corbi negri, certăreți;
Două vipere - și încă !
_____________
Poemul vizează doi dintre oamenii politici ai Angliei contemporani lui Shelley; Henry Addington Sidmouth (1757 - 1844) ministru de interne, răspunzător de cele mai crâncene represiuni ale unor revolte muncitorești și Henry - Robert Stewart Castlereagh (1760 - 1822) ministru și unul dintre promotorii ”Sfintei Alianțe” , care s-a sinucis într-un acces de demență tocmai când trebuia să plece la Congresul de la Verona, pe care-l pregătise el însuși.
ANGLIA ÎN 1819
(Sonet)
Un rege orb, nebun, în agonie,
Înconjurat de prinți nesăbuiți,
Vlăstare dintr-o neagră seminție.
Stăpâni neștiutori și nesimțiți
Ca lipitori, de țara lor pustie
Se-agață, până crapă, buhăiți.
Un hărțuit norod, înfometat;
Apoi o oaste rea, ucigătoare
Din libertate, strajă la Palat.
Legi ucigașe, ademenitoare.
Religie fără Christ, hrisov uscat
Și un Senat - lăcaș fără de soare.
E-un cimitir - din care va țâșni
Un duh, să lumineze-a noastră zi.
------------------
La vremea aceea Marea Britabie era condusă de regele George al III-lea
IMN FRUMUSEȚII INTELECTUALE
I
Cumplita umbră a unei nevăzute
Puteri, plutește printre noi. Ne pare
Că bântuie cu-aripile-i ușoare
A noastră lume - vânturi neștiute
Cutreerând din floare-n floare, mute
Ca razele de lună după munți.
Spre inimile noastre-și face punți,
Cu armonii și colorit de seară,
Ca negurile pe sub cer întinse
Ca amintirea unei muzici stinse,
Sau ca un lucru cu atât mai drag
Cu cât nu-i taina-i dată în vileag.
II
Unde te-ai dus, o duh al Frumuseții
Care, cu mândrele-ți culori sfințești
Orișice gând sau forme omenești ?
De ce lași pradă golului și ceții
Această vale-a plângerii, a vieții ?
De ce nu-și țese veșnic bunul soare
Înaltul curcubeu peste izvoare ?
De ce se stinge tot ce îndrăgești ?
De ce visare, temeri, nașteri, moarte
Aruncă peste lume o neagră noapte ?
De ce urăște omul când iubește ?
De ce când speră, deznădăjduiește ?
III
Poeții și-nțelepții n-au primit
Nicicând din cer răspuns la întrebare.
De aceea ”Demon, ”Ceruri”, ”Arătare”
Sau vorbe goale-n care-i oglindit
Zadarnicul lor chin neizbăvit.
Sărmane vrăji, cu care nu putem
Să auzim ceva sau să vedem
Fără-ndoială, nu la întâmplare
Doar strălucirea-ți - ca pe culmi o ceață
Sau ca un cântec care prinde viață
Pe-o harfă mută, când adie-n vânt,
Dă vieții noastre adevăr și-avânt.
IV
Nădejde, dragoste, mândrie - iată
Se spulberă asemeni unor nori
Și reapar. Am fi nemuritori
Și-atotputernici - rază minunată
De-ai zăbovi în noi, chiar neaflată.
O, sol al patimilor care cresc
În ochii-acelora ce se iubesc,
Tu care ne hrănești al minții zbor,
Cum umbra - focul stins - o, nu pleca
La fel cum a venit și umbra ta,
Rămâi, căci dacă nu, tot pe potriva
Nădejdilor și vieții, moartea fi-va .
V
Când eram mic, umblam după stafii,
Treceam speriat prin încăperi ciudate,
Prin grote și castele ruinate
Sau prin păduri, în nopțile târzii
Nădăjduind cu morții a vorbi.
Rosteam acele vorbe otrăvite
Cu care ne-au fost mințile hrănite,
Dar vorbele-au rămas neascultate.
Și, cum visam la viața care crește,
La primăvara care se trezește,
Deaodată umbra ta mi-a răsărit
Și am țipat atuncea, fericit.
VI
Jurata-mi să-mi închin viața - ție,
Și mi-am îndeplkinit ăst jurământ.
Cu ochii plânși și inima bătând,
Chem duhurile orelor - o mie
Ce mi-au ținut prin nopți tovărășie
La vis, învățătură sau iubire.
Da, ele știu că nicio fericire
Nu s-a aprins în sufletu-mi flămând
Fără-a avea nădejdea că-ntr-o zi
Tu omenirea o vei dezrobi,
Dându-i, o frumusețe suverană,
Tot ce nu-mi poate spune vorba-mi vană.
VII
E ziua mai solemnă și mai clară
Când a trecut amiaza. Armonioasă
E toamna. Bolta pare mătăsoasă,
Cu-o strălucire neștiută-n vară,
Și nefiresc de limpede, ușoară !
O, fie ca puterea-ți ce, cândva,
A pogorât peste copilăria mea
Ca adevărul firii luminoase,
Să lumineze calea, înainte,
Aceluia ce te-a iubit fierbinte
Și care a - nvățat să se cunoască
Și-ntreaga omenire s-o iubească.
Traducerea poemelor Petre Solomon
