ARTA POETICĂ
Ci numai muzica s-o desmierzi.
Precumpănească, deci, vers impar,
Mai vag în aer, fără habar,
Uşure ce-i, tot uşor îl pierzi.
Nu te-avânta cuvântul să-l alegi
De nu ţi-e arma puţin dispreţ:
Cântul de-i tern e cel mai de preţ;
Precisu-i nepresis: privilegi.
Priviri ascunse după-un voal,
Ziua ce tremură-n amiezi,
Stelele limpezi care le vezi
În cerul serii, autumnal!
Că numai Nuanţa e de folos.
Iată Culoarea. Nu – nicidecum!
Singură Nuanţa, mai ştie-acum
De vis să lege vis sfiicios!
Fugi dar de crima ce-o Poantă e,
Spiritul crud şi Râsul impur,
Lacrimi smulg ele şi din Azur,
Astă fiertură de be-he-he!
Ia elocinţa, strânge-o de gât!
N-ar strica – tot eşti în formă azi–
Rima în ape cuminţi s-o scalzi,
Că nu-şi face iar de cap – dar cât?!
De-atâta Rimă, zău că mi-e silă!
Ce copil surd sau care nebun
Ne-a dat veriga asta drept bun,
Vădit fier vechi de-o freci cu-o pilă?!
Ci numai muzică, tot mereu!
Stihul tău fie-acel zburător
Ce-şi ia avânt din cei ce mor
Spre noi iubiri, spre-un nou empireu.
Versul tău fie o aventură,
Vântului soră-n zori şi-n perind,
Mentă şi cimbru, câmp înflorind…
Să ştii că restu-i literatură !
CÂNTECUL MOLCOM
Ascultă cântecul molcum
Ce plânge doar ca să îi placă:
Discret şi fără de bulboacă
Pârâu pe muşchi, pe lângă drum.
Ăst glas l-ai ştiut (ţi-a fost şi drag?)
Dar azi de-un văl e-acoperit,
Ca văduva păianjenit
Şi mândru tot ca ea-n vileag;
În cuta lui tăinuitoare
De-al toamnei vânt des fremătată
Miratei inimi îi arată
Tot adevărul, ca pe-un soare.
Şi spune, glasul cunoscut,
Că viaţa-ntreagă-i bunătate.
Că ura, pizma, toate, toate
Dispar când moartea a-nceput.
Vorbeşte încă despre glorie
Şi de smerenia necesară,
De nunta de-aur spune iară,
De pacea fără de victorie.
Primeşte glasul ce persistă
Cu inocentu-epitalam,
Că nu există alt balsam
Să-ţi legene inima tristă.
E greu, dar este trecător
Să suferi fără de mânie.
Şi-n etică ce armonie!…
Şi cântul povăţuitor…
LAETI ET ERRABUNDI
Voiajurile intrepide
(Ce grea odihna pare azi!)
Cu steamere şi cu rapide.
(La ce-mi slujeşte-at home-ul gras?)
Mergeam haihui – mai ţii tu minte,
Tu, călător pierit în cale –
Sorbiţi de aerul fierbinte,
Fantome, două, joviale!
Cu pasiunile hrănite –
Cu-obrăznicie – peste poate,
Cinsteam vacanţe înmiite.
Iar simţurile, ponderate,
Dau tinereţe, înfrăţire,
Şi inimile slobozite
De a muierii miluire,
Prejudecată părăsită,
Lăsându-i teama de orgie
Şi scrupulele vagi sihastrului,
Că patima de-o laşi să-nvie
Prinzi dulcele gust al pârleazului.
Excese-o mie, printre ele,
Am dat o duşcă mai din tot,
Franceze vinuri, vinuri grele,
Şi-acel faro, şi-acel stout,
Vinaţuri iuţi şi tescovine,
Dăunătoare, e vădit,
Cu duhurile-n înălţime,
Sub mese, trupul, mai smerit.
Cu peisaje şi cetăţi
Pozau privirii nesătule!
Ambele-ne curiozităţi
Ar fi luat hărţi cum iei pilule.
Şi fluvii, munţi şi bronzuri, marmuri,
Azur de aur, zori vrăjite,
Şi Anglia, maică între arbori,
De turnuri Belgia dădăcită,
Cumplită marea şi domoală –
Ţeseau pe-acest roman drag care
Nu contenea, sufletu-n fală –
Et quid despre a noastră carne?… –
Romanul vieţii-n doi bărbaţi,
Cum n-au perechile model,
Ce-adună-n inimi, cu nesaţ,
Un sentiment dur şi fidel.
Invidia, vasilisc rival,
Nu-ngăduia acest regim:
Ne da laprânz doar blam social,
La cină-aşijderi să-nghiţim.
Mizeria şi ea trona
În falanster, din când în când;
Voioşi îi răspundeam aşa:
Cu barabule şi avânt.
Nod de pricini, fără pricină,
(Să fi fost prea frumos se poate),
La câte sunt puneam surdină,
Ca doi stegari ce-n simplitate
Sunt mândri liberi că se simt,
Mai liberi decât tot ce-i slobod,
Şi surzi la-njurături fiind
Şi la al hohotelor clopot.
Lăsarea grijii în Paris,
Şi piedică, şi-amor şi lesă:
El – câţiva proşti de care-a râs;
A chiţcăielilor prinţesă –
Ea, proasta fără de egal…
Deodată gloria ne trânti
Cu mareşalii imperiali
Căzuţi pe Loara-n tâlhării,
Dar noi căzurăm voluntar!
E vorba doar de o permisie,
Cum sună-n termeni militari,
Atâta-i doar acea demisie,
Permisie pe termen scurt,
Dar după lupte fără număr!
Rămas-ai la femele surd?
Eu mai că n-am zărit nici umăr,
Deşi,cât fu-mi dădu fiori.
Ce fire slabă-i a mea fire!
Mai bine-oftezi decât să mori,
Să mori, adică, de tânjire.
Te dau drept mort pe tine. Să
Îi ia toţi dracii p-ăi de poartă
Această ştire groaznică
Ce vine să îmi bată-n poartă!
Nu pot s-o cred. Cum, mort să fii,
Mort, tu, zeu între semizei!
Nebuni ce scuipă nebunii!
Mort, tu, păcatu-mi de scântei,
Trecutul ce îmi fierbe-ntr-una
În vine şi-n gândirea toată,
Ce străluceşte şi ce tună
Peste credinţa-mi ne-ncetată !
Mort, el, triumf uluitor,
Neînfrânatşi nesfârşit,
A toate binefăcător,
În inimă-ndumnezeit !
Miraculoasa mea poemă,
Filosofii deplin cereşti,
Şi patria mea, şi-a mea boemă,
Sunt moarte? Viaţă, tu trăieşti !
Cavalerul
Călare şi tăcut, mascatul cavaler,
Dezastrul, m-a străpuns cu suliţa de fier.
Şi sângele-mi ţâşni cu-o roşie vigoare,
Evaporându-se apoi, prin flori, la soare.
Mi-nchise ochii umbra, de-un strigăt năpădit,
Bătrâna-mi inimă muri, fior cumplit.
Şi cavalerul Dezastru veni aproape,
Descălecă, mă-atinse pe pleoape.
Prin rană degetul metalic şi-l petrece
Pe când cu vocea dură-enunţă a sa lege.
De degetul de fier abia atinsă, iată
O inimă am iar, trufaşă şi curată.
Şi credincioasă curăţiilor divine,
Bătu iar inima poruncilor în mine.
Stam tremurând şi necrezând şi ameţit,
Cum e un om ce cu vedenii-i dăruit.
Dar bunul cavaler, din nou încălecat,
Se-ndepărtă, făcându-mi blând un semn din cap
Şi îmi striga (mai aud încă glasu-i rar):
“O dată-n viaţă-i cu folos Prudenţa, dar!”
Nevermore
Hai, biată inimă, ci hai, bătrân complice,
Boi nou dă arcurilor tale triumfale;
Tămâie grea altarelor de trei parale;
Acoperă cu flori prăpastie şi-aş zice:
Hai, biată inimă, ci hai, bătrân complice!
Înalţă-ţi, dascăle, spre Domnul psalmodia,
Zi-i, orgă răguşită, imnuri sunătoare;
Îmbătrânitule, dă-ţi fard pe urticare;
Ascunde-ţi, zid, sub ţoale brune igrasia;
Înalţă-ţi, dascăle, spre Domnul, psalmodia.
Sunaţi,voi clopoţei, sunaţi şi clopote!
Că visul neînchipuit s-a întrupat,
L-am strâns în braţe: Fericirea, -ntraripat
Rătăcitor ce omului nu-i spune: apropie-te,
Sunaţi,voi clopoţei, sunaţi şi clopote!
Şi remuşcarea-n dragoste: o ştie-oricine.
Fericirea-a păşit la braţ pe lângă mine;
Dar Soarta nu cunoaşte nici un compromis;
În fruct se află viermele, trezire-n vis.
În româneşte de Mihai Rădulescu
Vis
Las baltă toată poezia,
Că mâine o să fiu bogat.
Să vină alţii la-ncercat.
Zău, care îmi va fi Sosia?
E-o treabă bună! Martori sunt
Hoinarele lungi escapade
Când mâzgăleam şontâc balade
Prin nopţi târzii, dus craina-n vânt.
A lunii limpezi străluciri
Loveau în punţi înşelătoare
Şi undele scăldau uşoare
Parisul – vesel cimitir.
Las baltă fericirea toată
Şi tinerilor lira-n dar!
Să-mi moşteniţi delirul-har,
Eu voi doar punga ce desfată.
GASPAR HAUSER CÂNTĂ
Mă-nfăţişez, tăcut orfan,
De înşişi ochii-mi zăpăcit,
Oraşelor; nu m-au găsit
Pe-a lor măsură de viclean.
La douăzeci de ani – curios! –,
Cu dragostea muncesc prin oase
Numai femeile frumoase;
Dar ele n-au spus că-s frumos.
N-am nici o patrie aşternut
Şi nici nu sunt prea îndrăzneţ,
Dar n-am dorit al luptei preţ –
Eu morţii tot nu i-am plăcut.
Născut, îmi pare, în zadar,
Că-i prea devreme sau târziu,
Vă spun cinstit, nici eu nu ştiu;
Rugaţi-vă pentru Gaspard.
TRADUCERE : Mihai Rădulescu
