luni, 29 aprilie 2013

UMANISMUL - RENAȘTEREA





Albrecht Dürer  - Portretul  Barbarei Dürer



Mișcare deosebit de complexă, izvorâtă din istoria specifică a continentului nostru, Renașterea s-a desfășurat cu strălucire pe o durată de peste două secole, pornind din centrul pe care l-a constituit Italia și extinzându-se apoi treptat spre celelalte țări europene. O lungă perioadă a pregătit-o (și este vorba, aici, de întreg secolul al XIV-lea, adică la sfârșitul carierei și operei lui Dante, dar mai ales la poetul și omul de cultură Petrarca, acela care a întreprins întâia oară gesturile și atitudinile viitorului umaniști, cu timiditate și stângace, totuși desprinzându-se evident de evul mediu), prin aluviuni diverse, venite pe căi diferite și schimbând treptat mentalitățile adânc implantate în conștiința omului medieval.

În linii mari, a fost o etapă de laicizare a gândirii, de reevaluare a raporturilor omului cu sine, cu ceilalți oameni, cu natura, cu divinitatea, de despărțire voită față de o perioadă anterioară de cultură, față de un sistem filozofic socotit insuficient și depășit, acela al scolasticii.

Numeroși factori au contribuit la conturarea noului fenomen, începând, desigur, de la cel economic care a deschis ecluzele istoriei în noi direcții, facilitând transformările necesare implacabilei deveniri. Jocul de acțiuni și de reacții a  fost însă foarte întins și greu de atins în toate resorturile lui mai mult sau mai puțin vizibile. Oricum, interacțiunile între răsăritul și apusul bazinului  Mediteranei care au provocat întâlnirile hotărâtoare porniseră cu câteva secole în urmă. Arabii veniseră dinspre răsărit înspre Spania și Franța. Cruciadele purtaseră pe apusenii creștini înspre Siria și Palestina, întru eliberarea locurilor sfinte. Presiunea popoarelor musulmane asupra Europei a provocat în mare măsură reacții  de solidaritate luptătoare pe tărâm religios între popoarele continentului creștin, iar pe tărâm cultural o interesantă aspirație spre sinteză. De altfel, încă de pe la 1250 în Sicilia, la Palermo, la curtea împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen, cărturari creștini, arabi și evrei desfășurau o activitate largă de traducere de texte cu precădere filozofice din greacă în arabă, în latină, pentru a le  răspândi în universitățile care începuseră să apară în Europa, de la Salamanca la  Bologna, la Paris, Oxford și Uppsala.

Legăturile între apus și răsărit s-au intensificat pe măsură ce Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit, a fost mai primejduit de cleștele invaziei otomane. Simțind acest pericol, apusenii și mai cu seamă papii întăreau comunicarea cu Bizanțul în feluri care aduceau în prim-plan al amintirii elementele vechii culturi grecești, patrimoniu atât de prețios al Europei.

Permanenței latine, legate de moștenirea ideii imperiului, a limbii bisericii catolice, a autorilor clasici studiați în școlile medievale oricât de expurgați, i se adăuga treptat prestigiul regăsit al limbii, al literaturii și mai cu seamă al gândirii filozofice grecești. Pe de o parte, privirile se întorc înspre limba și cultura latină cu o prețuire deosebită a lui Cicero și Quintilian, pe de alta se tinde la înlocuirea filozofiei dominante, a scolasticii, la a cărei temelie stătea aristotelismul, cu o filozofie mai liberă, inspirată din surse mai vechi, în măsură să confere minții o mai mare independență.

Primii umaniști regăseau modelele artei antice pentru scrierile lor în limba latină, dorind să-și muleze stilul pe perfecțiunea acelora. Francesco Petrarca se întorcea cel dintâi, programatic, spre studiul insistent al „umanităților”, cărora le subordona toate valorile spiritului. Umanismul exclusiv de limbă latină al lui Petrarca și care cultiva pe Cicero cu fervoare de neofit, îi făcea loc, după părerea sa și a urmașilor, printre cetățenii acelei „Republici a literelor” (Republica litterarum) constituite de restrânsa comunitate a umaniștilor. Și valorile lui predilecte se legau într-o redusă, dar esențială scară, de la acelea ale studiului filologic  în sensul cel mai larg al cuvântului (coroborând adică studiul de text propriu-zis cu cel arheologic, epigrafic, numismatic, etc., întru interpretarea textului în semnificațiile-i de profunzime), la idealul gloriei, al faimei, atât de răspândit în antichitate, înlăturat însă de evul mediu creștin.

După Petrarca și în descendența lui, s-au situat Coluccio Salutati (1331 - 1406), credincios încă modului umanist petrarchist, amplificând metoda critică preluată de la maestru, învățând grecește după 65 de ani și introducând virtuțile civice în peisajul filozofiei morale a umanistului, Leonardo Bruni (1370 - 1444), a cărui convingere că toată știința vine din Grecia antică a marcat o cotitură decisivă în formarea spiritului umanistic, Gianuozzo Manetti, Niccolo Niccoli.




Leonardo Bruni

Treptat, convingerea aceasta se generalizează și studiul limbii eline se alătură cu drept de deplină egalitate celui al limbii latine. Tot mai mulți dascăli de greacă vin de la Bizanț în Italia, aducând cu ei, și pentru a le pune la adăpost de iminenta cucerire otomană, manuscrise și opere de artă. Filologi sau gânditori, Giorgios din Trapezunt, Joannes Argyropulos, Theodor Gaza, Giorgios Gemistos Piethon, cardinalul Bessarion și mulți alții au readus în Italia amintirea începuturilor comune, lărgind considerabil fundalul unei lumi ideale pe care umaniștii doreau s-o reînvie. Și cu pătrunderea gândirii grecești în orizontul umanismului latin, precumpănitor filologic și istoric în austeritatea sa studioasă, elementul estetic din Kalokagathie avea să capete și căutare, și strălucire. Așa încât, cu  firești excepții, frumusețea avea să prevaleze în scara de valori a umaniștilor, asupra binelui, asupra valorilor etice.

O anumită gratuitate se va instaura cu vremea în studiul erudit al limbilor și culturilor clasice, care la început nu se putea despărți din virtute, de practica binelui, fără de care încrederea fundamentală a umaniștilor în perfectibilitate nu și-ar fi avut rostul. Și chiar anumite specializări intervin între cei mai reprezentativi dintre ei în prima jumătate a secolului XV. Poggio Bracciolini (1390 - 1459), care a introdus în patrimoniul umanistic anecdota „burla”, spiritul polemic ascuțit ca instrument de competiție, punea pentru întâia oară în circulație tezaurul arheologic al „Cetății eterne”, explicând ruinele, inscripțiile, orele de artă rămase întregi ori mutilate de vreme. Blondus Flavius (1392 - 1463) face și el operă de istoric și arheolog, afirmând continuitatea culturii latine în cea a Italiei și încercând o vagă sinteză sud-europeană în perspectiva primejdiei otomane (de aceea se referă o dată și la noi, la valahi).

Lorenzo Valla (1407 - 1457) este socotit drept filologul prin excelență al întregului secol XV, acela care a pus temeliile examinării directe a textelor sacre, ce se cer purificate de orice impuritate strecurată în ele în cursul timpului. Din scrierile lui gramaticale mărturisea Erasm mai târziu că ar fi învățat o desăvârșită, plină de eleganță, limbă latină.

În măsura în care umaniștii cultivau pe Cicero și Quintilian cu precădere, era firesc ca elocința să fi constituit un domeniu de predilecție al multora. Și  era atât de prețuită încât un vorbitor desăvârșit precum Enea Silvio Piccolomini (1395 - 1464) a fost ales papă sub numele de Pius al II-lea, datorită artei oratorice stăpânite și teoretic, și practic, într-un mod care satisfăcea rafinatele gusturi ale oamenilor vremii. Autorul operei Artis rhetorica praecepta a fost și un  remarcabil om politic, care a gândit și el, ca mulți alți umaniști, la un fel de unitate europeană pe temeiul tradițiilor antice comune, la care făcea apel în scopul stăvilirii înaintării turcești. Astfel s explică și interesul pe care acest contemporan al lui Ștefan cel Mare l-a acordat valahilor, moldovenilor și transilvanilor, cărora le arăta în scris stirpea italică, „Sono generatione italica”, precum și originea latină a limbii.





Enea Silvio Piccolomini - Papa Pius al II-lea

Tot Enea Silvio are meritul de a fi introdus în conștiința, în sensibilitatea oamenilor Renașterii, peisajul, natura întreagă. Aceasta începe a fi socotită obiect de observație și analiză, laborator de substanțe și puteri secrete, operă desăvârșită a unui artist genial care trebuie luat drept model de către orice creator aspirând spre perfecțiune în arta sa. De aceea un alt umanist celebru, Leon Battista Alberti (1404 -1472), recomanda pictorilor „să studieze cu atenție marele model al naturii”, care devine treptat nu obiect de inspirație, ci model de demiurgie. În încrederea lor nelimitată în puterile omenești, umaniștii secolului XV socotesc că într-adevăr țelul creațiilor perfecte poate fi atins. Și Alberti însuși, doritor de a împlini idealul de toți visat, al omului universal (uomo universale) și-a consacrat toate forțele perfecționării întregii sale ființe. Considerându-se absolut liber de orice jug, mai cu seamă de acela al Fortunei (soartei) schimbătoare de care se temeau medievalii, el vede în voință și virtute instrumentele de realizare integrală a personalității, prin folosirea adecvată a facultăților raționale. De aceea, Alberti a îmbrățișat și ilustrat atâtea domenii de gândire, creație și activitate, crezând că va trece prin ele cu succes neasemuit.A fost un excelent mânuitor de proză italiană și latină, a fost geometru, arhitect și pictor, s-a ocupat de studiul filozofiei platonice, dar numele i s-a păstrat doar ca arhitect de edificii de proporții perfect echilibrate. În fapt, iluziile lui despre  universalitatea care i se părea atât de ușor de atins au fost întreținute (ca și ale multor contemporani) de confuzia frecventă între geniu și facilitate. Căci, așa cum noi, cei de azi, am aflat, universalitatea e departe de a fi o multilateralitate cultivată numai cu voință, și ține de resorturi mult mai adânci și mult mai puțin controlabile. Așa de pildă, lumea aceea atât de bogată în înzestrări ne mai oferă exemplul unui umanist de posibilități extraordinare, plin de râvnă în studiul limbilor nu numai clasice, ci și orientale, în studiul teologiei, filozofiei și istoriei. Cu Pico della Mirandola (1463 - 1494), umanismul italian a dat exemplul cel mai strălucit și mai misterios al noii orientări a spiritului. Dăruit pasiunii filologice, frumosul și savantul tânăr a adâncit studiul textelor sacre, apropiindu-se de sursele grecești - arabe și ebraice -, încercând să descifreze tâlcurile lor ascunse, neaccesibile celor mulți. Depășirea surselor greco-latine marca o nobilă aspirație spre  universalitate, care întrecea zelul celorlalți umaniști claustrați în idolatria lor exclusivă europocentristă, greco-latină. De altfel, capodopera vieții lui, Oratio de hominis dignitate (Discurs despre demnitatea omului), făcea să fuzioneze surse multiple, mituri egiptene, tradiții caldeene, ebraice, arabe, se alătură celor  grecești pentru constituirea acestui adevărat imn ezoteric închinat măreției umane. Era una din mărturiile cele mai convingătoare ale viziunii înnoite despre om într-o vreme de exaltare a virtuților și puterilor sale și care avea să fie continuată în tot cursul desfășurării mișcării umaniste. Căci discursul acesta uluitor ca lărgime de perspectivă asupra evoluției voia să stabilească o libertate aproape absolută, o independență a voinței pe care, în fapt, ființa omenească n-a avut-o niciodată, nici măcar în antichitatea greacă.

 



Leon Battista Alberti



Fațada Palatului Rucellai - arhitect Leon Battista Alberti





San Sebastian - arhitect Leon Battista Alberti


Pico della Mirandola


Pico della Mirandola - Oratio de hominis dignitate


 


Și Alberti și Pico della Mirandola își însușiseră învățătura platonică și neoplatonică de la Academia platonică din Florența, fondată de Cosimo de Medici, bogatul bancher din orașul de pe Arno, pentru savantul bizantin Giorgios Gemistos Plethon. De aici Academia a ridicat în toată Europa doctrinele platonice și neoplatonice, și mai cu seamă în vremea mecenatului lui Lorenzo de Medici, supranumit Magnificul, Ficino fiind învestit cu directoratul Academiei încă din 1459. Desăvârșit elenizant, Marsilio Ficino preda învățătura sa filozofică în vila de la Careggi, în preajma Florenței, în ședințe de neuitat, la care participau umaniști italieni și din toată Europa. El a fost cel care a tradus Banchetul, unul din cele mai semnificative dialoguri din opera lui Platon, și l-a comentat, vorbind  adânc despre iubire, dând Europei umaniste un studiu esențial, carte de căpătâi pentru toți intelectualii vremii (de la el a pornit moda dialogurilor despre iubire, care au plouat pur și simplu în literatura secolului). Gânditorul cel mai  eclectic al Renașterii, Ficino, a încercat o sinteză nouă și originală între filozofia platonică și doctrina creștină, între filozofie și religie, urmărind a da creștinismului o nouă temelie, alta decât cea aristotelică tradițională, pe care se construise  scolastica. Dar efortul său de unificare n-a putut genera decât o înaltă poezie prin miturile reinterpretate, prin câteva idei de o reală noblețe.



Marsilio Ficino (1433-1499), Bust in the Duomo, Florence

Marsilio Ficino - Bust în Domul din Florența



A Latin translation of Plato's "Republic"

Traducerea în latină - Platon - „Republica”


Detail from "Zaccaria in the Temple" by Ghirlandaio

Detaliu din „Zaccaria în templu” de Ghirlandaio

Ficino (stânga) și membrii ai Academiei sale: Cristoforo Landino,
Angelo Poliziano și Demetrios Chalkondyles.


 
Cu Marsilio Ficino și Pico della Mirandola, setea de cunoaștere a umaniștilor a atins două culmi de altitudine înspre eliberarea de dogmatica tot mai insuportabilă a metodei scolastice și amândouă caracteristice pentru direcțiile spiritului umanist.

Așadar, tabla de valori a noului curent se edificase după aceea a antichității greco-latine, model unic, urmat cu o neabătută fervoare de toți apartenenții Republicii literelor din secolele XV și XVI, model filozofic, etic, estetic, de comportament intelectual. Afirmând deplina libertate a omului, se realiza un punct necesar, de abolire a oricărei legături subordonatoare, în scopul construirii teoretice a unui microcosm perfect, care să funcționeze dominat de legi și de o geometrică raționalitate, simetric sau omolog cu macrocosmul, cu creația cea  mare, ca o operă de artă cu legități proprii. Numai așa, făcându-se tabula rasa de normele și dogmele exterioare prin care evul mediu închingase ființa  omenească, se putea reedifica un concept de om integral, în care toate notele constitutive, adică originalitatea, unicitatea, omnivalența, universalitatea și atâtea alte trăsături, să fie trepte conducând spre noi legități.

Dar vremea, viața, împrejurările aveau să dezmintă optimismul uriaș al umaniștilor secolului XV, o dată cu valabilitatea modelului greco-latin, socotit de ei sacrosanct, infailibil și aplicabil fără greș oricând și oriunde. Chiar în Florența, care trăise mai mult decât oricare cetate italiană, sub domnia lui Lorenzo de Medici, visul primăvăratic al reînvierii antichității clasice, sfârșitul secolului văzuse ruina superbului efort intelectual de înviorare și întinerire a gândirii. Verbul violent și plin de putere al fratelui dominican Girolamo Savonarola a pus capăt scurtului timp de frumusețe florentină, incitând spiritele împotriva păgânismului Renașterii, distrugând nenumărate capodopere, aruncându-le pe foc ori sfărâmându-le. Primul asupra căruia și-a exercitat forța fascinantă a fost Pico della Mirandola, care a abdicat de la concepția sa filozofică, redevenind fiu supus al bisericii catolice. Botticelli a abandonat pictura sa inspirată, traducătoare de mituri platonizante, și a reabordat subiecte creștine, tratându-le în viziunea bidimensională a evului mediu, într-o voită simplitate și umilitate. Lorenzo însuși avea să moară întristat, la 43 de ani, recunoscând, probabil, din proprie experiență, inconsistența schemelor filozofice și precaritatea ineluctabilă a condiției umane. Cu atât mai mult cu cât pe patul de moarte, Savonarola a venit să-l viziteze, amenințându-l cu toate chinurile Infernului.








Savonarola


Prietenul nedespărțit al lui Lorenzo Magnificul și preceptorul copiilor săi, Angelo Poliziano (1454 - 1494), poetul care se încumeta să se întreacă în stihuri cu vechii greci, și-a urmat stăpânul în moarte la doi ani (1494). Cel din urmă care a părăsit palatul Medici a fost un adolescent tăcut și reflexiv, pe nume Michelangelo Buonarroti, adus de Lorenzo însuși pentru a se instrui între acele spirite alese.

Este adevărat că secolul următor , al XVI-lea, cunoaște o înflorire aparentă, dar numai cantitativă, numărând figurile celebre ale umanismului italian ca Machiavelli, Castiglione, Bembo, Galilei, Giordano Bruno etc., extinzându-se în întreaga Europă, dând naștere unor personalități ca englezul Thomas Morus, olandezul Erasmus ori germanul Reuchlin, ca să nu-i numesc decât pe cei mai notorii.

Secolul acesta însă a absorbit numai rafinamentele maxime ale studiului umanistic și a ajuns ușor la o maturitate perfectă. Din căutata eleganță a scrierilor, din conversațiile docte și fastidioase purtate între umaniști sau pe lângă curțole ducale (ca la Ferrara ori la Urbino) respiră un fel de manierism, fără dramă, fără zvâcnetul viu al autenticității.

Oricât ar fi fost de savanți, oamenii aceștia nu mai puteau adăuga nimic la tabla de valori definitiv stabilită de secolul anterior. Optimismul exultant făcea  loc îndoielilor filozofice, melancoliei sceptice, convenția searbădă lua locul originalității, prea plinul geniului se convertea în sterilitate sau imitație palidă. Spre sfârșit, din umanism avea să rămână doar umbra, deși, în chip paradoxal, spiritul lui abia atunci începea să permeeze Europa, reamintindu-i nobilele rădăcini greco-latine și întărindu-i, poate pentru prima oară, conștiința unei unități posibile măcar pe planul comunității intelectuale. Curentul umanist a devenit propriu-zis european în secolul al XVI-lea, în anii de amurg ai strălucirii italiene.

Trecerea de la entuziasmul plenitudinii doctrinare și al admirației unanime a modelelor redescoperite (Cicero, Quintilian, Platon) la dubiul sceptic și la alte modele ni se pare a fi fost marcată de Erasmus din Rotterdam, cel dintâi între umaniștii Europei. Cu prudența lui de solitar observator al marilor războaie de idei sociale sau religioase, care se purtau în jurul său și în care erau prinși, angajați mai toți prietenii săi umaniști (în special cei germani), el singur pare să fi simțit limitele spiritului omenesc și ale îndrăznelii umanistice. Cu credința lui rațională căreia i-a căutat izvoarele de autenticitate nepângărită în sursele directe evanghelice și patristice pe care a dorit să le concilieze cu cele clasice, nu și-a îngăduit depășirea condiției sceptice, rămânând departe de orice fanatism, chiar de acela al libertății. Ceea ce îl menținea pe Erasm în mijlocul măsurii (de tip grecesc) era un sentiment acut al relativității tuturor lucrurilor, pe care-l învățase de la Lucian din Samosata, filozoful grec de nuanță sceptică al alexandrinismului latin, autorul său de predilecție, modelul pentru care abolise toate celelalte modele. Înlocuirea elegant construitelor perioade ciceroniene cultivate de Valla ori Alberti, prin efectele stilistice de contrast amar ricanatoare, a însemnat mult mai mult decât o simplă substituire de ordin stilistic, în fapt instaurarea unei noi viziuni. Căci și noul model și noul stil afirmă un scepticism de sfârșit de ev, de  alexandrinism în sensul cel mai general. Momentul acesta are, așadar, semnoficația unui început de criză în umanism și care se va accentua pe măsură ce se înaintează în secolul XVI, tocmai în împrejurările maximei extensii.



Desiderius Erasmus din Rotterdam


Erasm n-a pus niciodată în discuție tabla de valori construită cu atâta sârguință și adesea cu sens al dramei de către umaniștii italieni, pe care i-a iubit și i-a prețuit. Libertatea, virtuțile, studiul, dar mai cu seamă pacea și toleranța au fost valorile la care a subscris integral și pe care le-a răspândit prin scrierile lui. Dar amărăciunea de a le vedea contestate într-o lume filistină, în care genialele construcții umaniste despre lume și om n-au putut schimba nimic, l-a dus la viziunea sceptică din Elogiul nebuniei, ilustrație în manieră lucianescă a lipsei de înțelepciune de care suferea lumea contemporană măcinată de nedreptate, intoleranță, războaie și nebunie. Căci războaiele din Germania cu caracter social și religios, provocate de Reformă, viața de exil și suferință a unor umaniști ca Ulrich von Hutten sau Thomas Morus, prietenul cel mai apropiat de Erasm, ucis de Henric VIII, monarhul pe care-l slujise în calitate de cancelar al Angliei, nu constituiau decât probe mereu acumulate ale enormei discrepanțe dintre ideal și real, dintre visul de aur al umaniștilor și adevărurile dureroase, de netăgăduit ale vieții de toate zilele.

Și amărăciunea erasmică ce transpare din rândurile operei, deplorând apartenența la glorioasa tagmă sau starea de subordonare în care se afla, nu este decât semnul crizei în care umanismul intrase chiar în momentul apogeului său, al maximei răspândiri.

Valoarea curentului umanist stă însă, în primul rând, în realitatea unui început de unitate de conștiință la intelectualii europeni care au dovedit comunitatea apartenenței la sursele culturii antice greco-latine, din Iberia în Anglia, în Scandinavia și până în sud-estul Europei. În această zonă, ecourile au ajuns întotdeauna mai târziu, dar niciodată nu au lipsit de a lega strâns, prin fenomene de cultură, popoarele dunărene cu restul continentului.

Pentru Țările Române, în special, conștiința comunității de surse, de obârșii, a însemnat o suprapunere de mare importanță peste conștiința romanității noastre. Latinitatea noastră a apărut deodată, interesantă, neașteptată, izbitoare, călătorilor, solilor diplomatici, negustorilor străini și mai cu seamă italieni care au trecut pe pământurile acestea, deoarece constituia, pentru acei căutători ai originilor romane, ai continuităților unor surse de limbă comună, un fel de certificat de noblețe. Și lucru foarte semnificativ, recunoașterea de către Europa a acestei mândre origini se produce explicit tocmai în secolul acoperit de figura lui Ștefan cel Mare. Apărând în ochii apusenilor ca o personalitate de mare condottiere (desigur însă cu alt tip de profil spiritual), Ștefan era nimit de aceia „atletul lui Christ” și socotit aliatul lor în respingerea ofensivei turcești împotriva continentului, dar în realitate era elementul de sine stătător care a apărat creștinismul și valorile europene nu numai în Moldova, ci chiar până la Dunăre. Și cei care au început să vorbească despre  noi și obârșia noastră latină au fost, cum am mai spus, Poggio  Bracciolini, Blondus Flavius și în special Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), unul dintre cei mai  tenaci susținători ai unei cruciade antiotomane și care înțelegea mai bine decât oricine valoarea unui popor de origine romanică în calea extensiei unor pericole antieuropene.

În aceste împrejurări este foarte probabil ca un umanism românesc sui-generis să se fi născut și să fi dăinuit înaintea apariției figurilor secolului XVI și XVII, pe fondul acela de veche umanitas latină, retrezită, augmentată sau fecundată de impulsul general care domina în Europa (căci să nu uităm  factorul de primă importanță al proximității Bizanțului). Dar personalitățile marcante, intrate cu oarecare faimă în circuitul european umanistic, au aparținut secolelor următoare, de la Neagoe Basarab la Ioan Iacob Heraclid Despot, la Petru Cercel și Nicolaus Olahus, prieten și corespondent al lui Erasm, la Miron Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino. Și tabla de valori a umanismului  românesc coincide în cea mai mare parte cu cea a umanismului în general. Dar după cum fiecare popor a adus în concertul european câte o nuanță particulară (ca, de pildă, predominanța caracterului științific în umanismul francez, a celui popular ori religios în umanismul german, etc.) așa și permanența unui clasicism folcloric și înflorirea studiilor clasice la noi a dus la câteva accente speciale. Printre altele, toleranța (virtute specific românească tradițională), patriotismul, ca o compensație pentru vicisitudinile condiției noastre istorice, o anumită pietate cumpătată, rațională, care a guvernat istoria noastră morală secole de-a rândul. Acestea n-au fost însă decât duplicarea unor virtuți populare specifice, transmise într-o filozofie de mijloc, clasicizantă, pe calea indiscutabilă a descendenței romane.

Călătorii străini, ambasadorii, medicii, secretarii particulari ai domnilor, neguțătorii veniți din Italia în secolele XV și XVI au ajutat și ei la răspândirea și asimilarea valorilor umaniste mai ales la curțile domnești (ca și în Occident de altfel), unde știința de carte elinească și latină înflorea între diecii de cancelarie și boierii deschiși înspre studiu.

În Transilvania infuzia a fost mai puternică (datorită și mișcării reformate) așa cum nenumărate incunubile adnotate stau până azi mărturie, dar peste tot s-a simțit noul vânt al originilor redescoperite și conștientizate.

Singura oază romanică din răsăritul Europei a reprimit, în acest răstimp, botezul confirmării în valorile continuității. Și din lămurirea adusă de umanism și Renaștere asupra surselor, originilor și modelelor culturii europene, și-au atras țările noastre învățămintele duratei lor ca neam, ca permanență spirituală, ca misiune istorică.




File:Nicolaus olahus.jpg

                                             Nicolaus Olahus  1493 - 1568




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu