OSCAR WILDE (1854 - 1900) - POEME

Oscar Wilde 1854 - 1900

ÎNVĂȚĂTORUL - Poem în prozănvăţătorul

 Acum, când întunericul acoperi pământul, Iosif din Arimathea, aprinzându-şi o
faclă din lemn de pin, coborî din deal la vale. Deoarece avea treabă la el acasă.
 Şi văzu un tânăr gol şi scăldat în lacrimi, îngenunchiind pe stâncile de cremene
din Valea Plângerii. Păru-i era de culoarea mierii, iar trupul său era ca o floare albă, dar
îşi rănise corpul cu spini şi îşi acoperise părul cu cenuşă.
 Iar acela care era foarte bogat îi spuse tânărului care sta gol şi plângea, 'Nu ma
miră că îţi este durerea atât de mare, pentru că neîndoielnic a fost un om drept'.
 Şi tânărul îi răspunse, 'Nu pentru el plâng, ci pentru mine însumi; şi eu am
preschimbat apa în vin şi am tămăduit pe leproşi şi am dat vedere orbilor. Am umblat pe
ape, iar din sălăşluitorii din morminte am izgonit dracii, am hrănit înfometaţii din pustie
unde nu exista hrană, şi i-am trezit pe morţi din casele lor înguste, şi la cererea mea, şi
înaintea unei mari mulţimi de oameni, un smochin nerodnic s-a vestejit. Toate lucrurile
pe care le-a săvârşit acest bărbat le-am săvârşit şi eu. Şi totuşi, pe mine nu m-au
răstignit.

DISCIPOLUL - poem în proză

 Când Narcis a murit, iazul plăcerii sale se preschimbă dintr-un potir de ape dulci
într-un potir de lacrimi sărate, şi Oreadele veniră plângând prin codrii, pentru a-i putea
cânta iazului şi a-l mângâia.
 Şi când văzură că iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci într-un potir de
lacrimi sărate, ele îşi despletiră cozile părului şi se jeliră iazului şi îi ziseră: 'Nu ne miră
că boceşti în felul acesta după Narcis, atât de frumos era.'
 'Chiar a fost Narcis frumos?' spuse iazul.
 'Cine să ştie aceasta mai bine ca tine?' răspunseră Oreadele. 'Pe lângă noi doar
trecea totdeauna, ci pe tine te căuta, şi obişnuia să se întindă pe malurile tale şi să se uite
la tine în jos, şi în oglinda apelor tale îşi reflecta propria-i frumuseþe.'
 Iar iazul a răspuns: 'Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci când se lungea pe
malurile mele şi privea la mine în jos, în oglinda ochilor săi totdeauna mi-am văzut
frumuseţea reflectată.'

DASCĂLUL ÎNȚELEPCIUNII - poem în proză

 Încă din copilărie a fost ca unul umplut cu desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu,
şi chiar de când nu era mai mult decât un băietan, numeroşi dintre sfinţi, ca şi anumite
femei sfinte ce locuiau în cetatea liberă a naşterii sale, au fost aţâţaţi la mare minunare de
înţelepciunea gravă a răspunsurilor sale. 
 Şi când părinţii i-au dat haina de ceremomie şi inelul bărbăţiei, el le-a sărutat, şi
le-a lăsat acolo, şi a plecat în lume, pentru a putea vorbi lumii despre Dumnezeu. Pentru
că existau în acele timpuri mulţi în lume care, fie nu-l cunoşteau pe Dumnezeu deloc, ori
aveau numai o cunoaştere incompletă a sa, sau adorau zeii falşi care sălăşluiau în
crânguri şi cărora nu le păsa de adoratorii lor.
 Şi şi-a întors faţa către soare şi a călătorit, păşind fără sandale, şi a văzut sfinţii
mergând, şi purtând la brâu o pungă de piele tăbăcită şi o ploscuţă din lut ars, pentru apă.
 Şi pe când mergea pe drumul mare era plin de bucuria ce vine din desăvârşita
cunoaştere a lui Dumnezeu, şi-l lăuda în cântări pe Dumnezeu neîncetat; iar după un timp
a ajuns la un ţinut straniu în care se aflau multe cetăţi.
 Şi a trecut prin unsprezece cetăţi. Şi unele dintre aceste cetăţi se găseau în văi, iar
altele pe lângă malurile fluviilor, şi altele erau aşezate pe dealuri. Şi în fiecare cetate a
găsit un discipol care l-a iubit şi care l-a urmat, şi de asemenea o mare mulţime de
oameni l-a urmat din fiece cetate, şi cunoaşterea lui Dumnzeu s-a răspândit în toată ţara,
şi mulţi dintre diriguitori au fost convertiţi, şi preoţii templelor în care se aflau idoli au
descoperit că jumătate din câştigul lor pierise, şi când îşi băteau dobele la amiazi, nimeni,
ori doar câţiva, soseau cu păuni şi cu plocoane de carne, după cum fusese obiceiul ţării
înainte de venirea lui.
 Totuşi, cu cât îl urma lumea mai mult, şi cu cât era mai mare numărul ucenicilor
săi, cu atât mai adâncă îi era mâhnirea. Şi el nu ştia de ce mâhnirea îi era atât de adâncă.
Pentru că întruna vorbea despre Dumnezeu, şi o făcea din deplinătatea acelei desăvârşite
cunoaşteri pe care i-o dăduse Dumnezeu însuşi.
 Şi, într-o seară, trecu şi de a unsprezecea cetate, care era o cetate a Armeniei, iar
ucenicii săi şi o mare mulţime de oameni îl urmau; şi el urcă pe un munte şi se aşeză pe o
stâncă ce se găsea pe munte, şi discipolii săi şedeau în jurul său, şi mulţimea
îngenunchiase în vale.
 Şi şi-a plecat capul pe mâini şi a plâns, şi i-a spus Duhului Său, 'De ce oare sunt
plin de mâhnire şi teamă, şi fiecare dintre ucenicii mei este ca un vrăjmaş care păşeşte în
lumina amiezii?'
 Şi Duhul Său, răspunzându-i a zis: 'Dumnezeu te-a umplut cu desăvârşita
cunoaştere a Lui Însuşi, iar tu ai împrăştiat această cunoaştere, dând-o altora. Perla
nepreţuită ai împărţit-o, şi odăjdiile fără cusătură le-ai despărţit bucăţi. Acela care
dăruieşte înţelepciune se jefuieşte pe sine însuşi. El e ca acela care-şi dă comoara
tâlharului. Nu este Dumnezeu mai înţelept decât eşti tu? Cine eşti tu să dai taina pe care
Dumnezeu ţi-a împărtăşit-o? Am fost cândva bogat, şi tu m-ai sărăcit. L-am văzut
odinioară pe Dumnezeu, iar tu acum l-ai ascuns de mine.'
 Şi plânse iarăşi, pentru că ştia că Duhul său îi grăise adevărul, şi că le dase
celorlalţi desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu, şi că se afla ca unul agăţat de poalele lui
Dumnzeu, şi că îl părăsea credinţa din pricina numărului acelora care credeau în el.
 Şi şi-a spus sie însuşi: 'Nu voi mai vorbi despre Dumnezeu. Acela care dăruieşte
înţelepciunea se jefuieşte singur.'
 Şi după ce se scurseră câteva ceasuri, discipolii săi se apropiară de dânsul, se
înclinară spre pământ şi spuseră: 'Învăţătorule, vorbeşte-ne despre Dumnezeu, fiindcă tu
ai desăvârşita cunoaştere a lui Dumnzeu, şi nici un om în afară de tine nu are această
cunoaştere.'
 Iar el le-a răspuns zicând: 'Vă voi vorbi despre toate celelalte lucruri ce se află în
cer şi pe pământ, dar despre Dumnezeu nu vă voi vorbi. Nici acum, nici la vreun alt ceas
nu vă voi vorbi despre Dumnezeu.'
 Şi s-au mâniat pe el şi i-au grăit lui: 'Ne-ai dus în pustie pentru a te putea asculta.
Ne vei alunga înfometaţi, la fel şi pe numeroasa mulţime pe care ai făcut-o să te urmeze?'
 Iar el le-a răspuns zicând: 'Nu vă voi vorbi despre Dumnezeu.'
 Şi mulţimea cârti împotriva lui şi-i spuse: 'Ne-ai dus în pustie, şi nu ne-ai dat
hrană să mâncăm. Grăieşte-ne despre Dumnezeu şi ne va fi deajuns.'
 Dar el nu le-a răspuns nici un cuvânt. Deoarece ştia că dacă le vorbea despre
Dumnezeu îşi arunca tezaurul.
 Iar ucenicii s-au îndepărtat întristaţi, şi mulţimea oamenilor reveni la casele lor. Şi
mulţi au pierit pe drum.
Şi când a rămas singur, s-a ridicat şi şi-a îndreptat faţa către lună, şi a călătorit
şapte luni, nevorbind nici unui om, nici dând vreun răspuns. Şi când luna a şaptea a pălit,
a ajuns la acel deşert care este pustiul Marelui Fluviu. Şi găsind o peşteră în care
sălăşluise un Centaur, o luă ca loc de aşezare, şi-şi făcu o rogojină din papură, pe care să
se întindă, şi se făcu pustnic. Şi la fiecare ceas, Pustnicul îl lăuda pe Domnul pentru că l-a
îngăduit să păstreze oarece cunoaştere a Sa şi a măreţiei Sale.
 Acum, într-o seară, pe când Pustnicul şedea în faţa peşterii în care îşi făcuse loc
de aşezare, zări un tânăr cu chipul rău şi frumos care trecea prin preajmă în straie
sărăcăcioase şi cu mâinile goale. În fiece seară cu mâinile goale tânărul trecea prin
preajmă, şi în fiece dimineaţă se reîntorcea cu mâinile pline de purpură şi perle. Pentru că
era Tâlhar şi jefuia caravanele neguţătorilor.
 Iar Pustnicul îl privea şi-i era milă de el. Dar nu-i grăia nici un cuvânt. Deoarece
ştia că acela care grăieşte un cuvânt îşi pierde credinţa.
 Şi într-o dimineaţă, cum tânărul se întorcea cu mâinile pline de purpură şi perle,
se opri şi se încruntă şi izbi nisipul cu piciorul, şi-i spuse Pustnicului: 'De ce te uiţi la
mine totdeauna astfel când trec prin preajma ta? Ce văd în ochii tăi? Că nici un om nu 
m-a privit aşa mai înainte. Şi asta îmi stă ca un ghimpe şi mă tulbură.'
 Iar Pustnicul i-a răspuns zicând: 'Ceea ce vezi în ochii mei e milă. Mila este aceea
care iese din privirile mele şi se îndreaptă către tine.'
 Iar tânărul râse zeflemisitor, şi strigă la Pustnic cu un glas amar, şi-i spuse: 'Am
purpură şi perle în mâinile mele, iar tu ai doar o rogojină de papură pe care zaci. Ce milă
poţi avea de mine? Şi pentru care pricină ai mila asta?'
 'Mi-e milă de tine,' spuse Pustnicul, 'pentru că nu ai cunoştinţă de Dumnezeu.'
 'Este această cunoştinţă a lui Dumnzueu un lucru de preţ?' întrebă tânărul, şi se
apropie de gura peşterii.
 'Este mai de preţ decât toată purpura şi toate perlele din lume,' răspunse Pustnicul.
 'Şi tu o ai?' spuse tânărul Tâlhar şi se apropie şi mai tare.
 'Cândva, într-adevăr,' răspunse Pustnicul, 'am stăpânit desăvârşita cunoaştere a lui
Dumnezeu. Însă, în nebunia mea, m-am despărţit de ea, şi am împărţit-o celorlalţi. Totuşi,
chiar şi acum, câtă cunoaştere îmi rămâne este pentru mine mai de preţ decât purpura sau
perlele.’
 Şi când tânărul Tâlhar auzi acestea, aruncă departe purpura şi perlele pe care le
căra cu mâinile, şi scoţând o sabie ascuţită, din oţel curbat, îi spuse Pustnicului: 'Dă-mi,
pe dată, această cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o stăpâneşti, sau neîndoielnic te ucid.
De ce nu l-aş ucide pe acela care are o comoară mai mare decât comoara mea?'
 Iar Pustnicul şi-a întins braţele şi a spus: 'Nu era mai bine pentru mine să mă duc
la cele mai înalte curţi ale lui Dummnezeu şi să-l laud, decât să trăiesc în lume şi să n-am
cunoştinţă de El? Ucide-mă dacă aceasta îţi este dorinţa. Dar nu voi lepăda cunoaşterea
lui Dumnezeu.'
 Iar tânărul Tâlhar îngenunche şi-l rugă stăruitor, dar Pustnicul nu voia să-i
vorbească despre Dumnezeu, nici să-i dea comoara sa, iar tânărul Tâlhar se ridică şi-i
spuse Pustnicului: 'Fie cum vrei tu. În ceea ce mă priveşte, mă voi duce în Cetatea celor
Şapte Păcate, e doar la trei zile de drum din acest loc, iar pentru purpura mea îmi vor
dărui plăcere, şi pentru perlele mele or să-mi vândă bucurie.' Şi-şi ridică purpura şi
perlele şi se îndepărtă degrabă.
 Iar Pustnicul strigă după el şi se ţinu după el şi îl căută. Cât durară cele trei zile, îl
urmă pe tânărul Tâlhar pe drum şi-l imploră să revină, şi să nu intre în Cetatea celor Şapte
Păcate.
 Şi, din când în când, tot la scurtă vreme, tânărul Tâlhar privea înapoi la Pustnic şi
striga la el zicând: 'Ai de gând să-mi dai această cunoaştere a lui Dumnezeu care este mai
de preţ decât purpura şi perlele? Dacă o să mi-o dai, nu voi intra în cetate.'
 Şi întruna răspundea Pustnicul: 'Toate lucrurile câte le am ţi le-aş dărui ţie, în
afară de acest singur lucru. Pentru că acest lucru nu-i legiuit ca să-l îndepărtez de la mine.
 Şi, la apusul celei de a treia zile, au ajuns ambii în apropierea marilor porţi roşii
ale Cetăţii celor Şapte Păcate. Şi din cetate veneau hohote mari de râs.
 Iar tânărul Tâlhar râdea, răspunzându-le, şi se pregătea să bată în porţi. Şi pe când
făcea astfel, Pustnicul alergă înainte şi-l prinse de poalele veşmântului şi zise: 'Întinde-ţi
mâinile şi aruncă-ţi braţele în jurul gâtului meu, şi lipeşte-ţi urechea de buzele mele, şi-ţi
voi da ceea ce mi-a rămas din cunoaşterea lui Dumnezeu.' Şi tânărul Tâlhar se opri.
 Şi când Pustnicul i-a împărtăşit cunoaşterea sa de Dumnezeu, căzu la pământ şi
plânse, şi o mare întunecime îl ascunse de cetate şi de tânărul Tâlhar, astfel încât nu-i mai
văzu.
 Şi cum zăcea acolo plângând, deveni conştient de careva care stătea în picioare
alături de el; iar Acela care stătea în picioare alături de el avea picioarele de aramă şi
părul ca o lână frumoasă. Şi El îl ridică pe Pustnic, şi-i spuse: 'Înainte de această perioadă
de timp, ai avut desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu. De acum înainte vei avea
desăvârşita dragoste de Dumnezeu. De ce, dară, plângi?' Şi El îl sărută.

IMPRESII

II. La fuite de la lune

E-atâta pace împrejur,
Cuprins e totul de visare,
Tăceri adânci în umbra mare,
Adânci tăceri ți-n clar-obscur.

Un țipăt doar a săgetat
Singurătatea: un crâmpei;
Își cheamă soața un cârstei;
Răspunde-n dealu-ncețoșat.

Și iată, luna-și mută-n pripă
Din calea zilei secera
Să se-adâncească-n peștera-i;
Zăbranic galben și aripă.

CASA CU FETE

Am rătăcit cu dansatori
Şi ne-am oprit întrebători
La casa paşilor incerţi.

Prin multă vorbă, zarvă, sfadă,
Se auzea până şi-n stradă
Un Strauss ştiut: "Treues liebes Herz".

Se proiectau pe jaluzele
Uşoare umbre, umbre grele,
Groteşti, mecanice, ciudate.

Nălucitor se depănau,
Corn şi vioara le cântau,
Păreau că-s frunze-n vânt jucate.

Automate marionete,
Siluetatele schelete
Se înlinau într-un cadril.

S-a luat de mâna-ntreaga bandă
Dansând o gravă sarabandă; 
Strident au râs şi infantil.

Un amorez ca o fantomă
Chircit la vreun piept cu goma
Părea să-ncerce a cânta

Ori un automat cumplit
Ieşea s-aprindă un chibrit
Şi c-un om viu chiar semăna.

Şi m-am întors spre-amorul meu:
"Se-nvârte prafu-n praf mereu,
Dansează morţii doar cu morţi."

Dar ea era numai urechi
Pentru vioară. -Ntre perechi
Pătrunse-n casă, pe sub porţi.

Deodată tonul a fost fals,
Se plictisiră toţi de vals
Şi umbrele înţepeniră.

Când zorii, strada poleind 
Cu încălţări din fir de-argint,
Înfricoşati, mi se iviră. 

SILENTIUM AMORIS

Cum văpaiata soarelui cunună
Grăbește palida, învinsa lună
Spre negrul ei abis, mai înainte
De orice cântec de privighetori,
În fața ta, frumoaso, n-am cuvinte;
Tac dulci cântări și mi se-aștern palori.

Și când pe șesul gol, în seara pală,
Pe-aripe aprigi vântul dă năvală
Și frânge trestii mari când le sărută,
Fiind chiar flautele lui de cânt,
Furtuna pasiunilor m-a frânt:
Iubind prea mult, iubirea mea stă mută.

În ochi-mi vezi ca-n slovă tipărită
De ce eu tac, iar lira-i nestrunită.
Ne-om despărți... Plecând, te vei abate
Spre alte buze dulci, spre alte zări: 
Eu voi chema nedate sărutări
Și cântece rămase necântate.

CASA JUDECĂȚII - poem în proză

 Şi era tăcere în Casa Judecăţii, şi bărbatul veni în pielea goală înaintea lui
Dumnezeu.
 Iar Dumnezeu deschise Cartea Vieţii Bărbatului.
 Şi Dumnezeu îi spuse Bărbatului: 'Viaţa ţi-a fost rea, şi ai vădit cruzime faţă de
aceia care aveau nevoie de ajutor, şi faţă de aceia cărora le lipsea ajutorul ai fost amarnic
şi lipsit de inimă. Săracii veneau la tine, iar tu nu luai seama la ei, şi urechile tale erau
închise la plânsul necăjiţilor Mei. Moştenirea celor fără părinte ai făcut-o a ta şi ai trimis
vulpile în via vecinului tău. Ai luat pâinea copiilor şi ai dat-o câinilor s-o mănânce, iar
leproşii mei, care trăiau în mlaştinile tale şi vieţuiau în tihnă şi Mă lăudau, i-ai izgonit la
drumul mare, iar pe pământul Meu, din care te-am făcut, ai vărsat sînge nevinovat.' 
 Iar bărbatul a răspuns zicând: 'Întocmai astfel am făcut.'
 Şi iarăşi Dumnezeu a deschis Cartea Vieţii Bărbatului.
 Şi Dumnezeu i-a zis Bărbatului: 'Viaţa ta a fost rea, iar Frumuseţea pe care am
arătat-o ai căutat-o, iar pe lângă Binele pe care l-am ascuns ai trecut fără să-l vezi. Şi
pereţii odăii tale sunt acoperiţi cu picturi, şi din patul abominărilor tale te-ai ridicat în
sunetul flautelor. Ai clădit şapte altare păcatelor pe care le-am suportat, şi ai mâncat din
ceea ce nu trebuie mâncat, şi purpura veşmântului tău a fost brodată cu cele trei semne
ale ruşinii. Idolii tăi nu au fost nici din aurul, nici din argintul ce durează, ci din carnea ce
moare. Le-ai stropit părul cu parfumuri şi le-ai umplut mâinile cu rodii. Le-ai boit
picioarele cu şofran şi ai întins covoare înaintea paşilor lor. Le-ai vopsit pleoapele cu
antimoniu şi trupurile li le-ai mânjit cu mir. Te-ai înclinat până la pământ înaintea lor, şi
tronurile idolilor tăi erau puse în soare. Îi arătai soarelui ruşinea ta şi lunii nebunia ta.'
 Şi omul a zis: ‘Întocmai astfel am făcut.’
 Şi pentru a treia oară Dumnezeu deschise Cartea Vieţii Bărbatului.
 Şi Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Rea ţi-a fost viaţa, şi cu răul ai răsplătit Binele,
şi cu facerea de rău bunătatea. Ai rănit mâinile ce te-au hrănit, iar pieptul ce ţi-a dat să
sugi l-ai dispreţuit. Acela care ţi-a adus apă a plecat însetat, iar pe răufăcătorii care te-au
ascuns în corturile lor noaptea i-ai trădat înainte de zori. Pe vrăjmaşul tău care te-a cruţat
l-ai prins în laţ întinzându-i o capcană, iar pe prietenul care a umblat cu tine l-ai vândut
pe bani, iar acelora care ţi-au adus Dragoste le-ai înapoiat Desfrânare.'
 Iar Bărbatul a răspuns zicând: 'Într-adevăr astfel am făcut.'
 Şi Dumnezeu a închis Cartea Vieţii Bărbatului, şi a spus: 'Neîndoielnic te voi
trimite în iad. Chiar în iad te voi trimite.'
 Iar Bărbatul a exclamat: 'Nu poţi.'
 Şi Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Din ce pricină nu te pot trimite în iad, şi pentru
care motiv?'
 'Pentru că în iad am trăit întotdeauna,' răspunse Bărbatul.
 Şi în Casa Judecăţii se făcu tăcere.
 Şi, după un răgaz, Dumnezeu a vorbit şi i-a spus Bărbatului: 'Văzând că nu te pot
trimite în iad, e neîndoielnic că te voi trimite în Rai. Chiar în Rai o să te trimit.'
 Şi Bărbatul a exclamat: 'Nu poţi.'
 Şi Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Pentru ce pricină nu te pot trimite în Rai, şi
pentru care motiv?'
 'Pentru că niciodată şi în nici un loc nu am fost în stare să mi-l închipui,' răspunse
Bărbatul.
 Şi se lăsă tăcerea în Casa Judecăţii.

TRADUCERE - Mihai Rădulescu