Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (1533 - 1592)
Michel de Montaigne a fost unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii.
Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic. Colecția sa voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce însemna propriu-zis „Încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale. Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct scriitori variind de la William Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche.
Pe timpul vieții, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale ca om de stat decât pentru cele de scriitor. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre anecdote și meditații personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât o inovație, iar moto-ul său „Eu însumi sunt tema cărții mele” a fost privit de către scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”. Cu timpul, însă, Montaigne va fi recunoscut ca cel care a exprimat, poate mai bine ca oricare alt autor din timpul său, gândurile și îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa. Rămânând, într-o măsură remarcabilă, modern și în ziua de astăzi, încercarea lui Montaigne de a analiza lumea prin intermediul unicului filtru implicit al său, propria judecată, a făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor renascentist. Literatura non-ficțională modernă își datorează în mare parte nașterea lui Montaigne, iar scriitori de toate orientările continuă să se inspire din opera lui Montaigne, datorită îmbinării reușite a culturii și a autobiografiei.
Scrierile sale sintetizează o erudiție impresionantă, ale cărui surse sunt: stoicismul, scepticismul și epicureismul antichității greco-latine. Se remarcă interpretarea personală, care pune în centru observația și meditația morală asupra ființei umane, guvernată de principiul stăpânirii de sine, moderației și căutării înțelepciunii, sublimare a sensului existenței, supusă necontenitei auto-perfecționări.
Eseurile sale reprezintă cea mai importantă creație a umanismului târziu în Franța și prima operă filozofică în franceză.
SCRIERI
1580 (reeditat în 1588, 1595): Essais ("Eseuri");
1774 (postum): Journal de voyage de Montaigne en Italie par la Suisse et l'Allemagne ("Jurnalul de călătorie a lui Montaigne în Italia prin Elveția și Germania"), memorialistică.
ESEURI
(fragmente)
DESPRE ÎNTRISTARE
(b) Eu sunt dintre cei mai scutiți de această patimă și nu-mi place, nici nu o prețuiesc, cu toate că lumea s-a apucat să-i dea anume precădere, ca o cuvenită datorință. Cu ea îmbracă înțelepciunea, virtutea, cugetul; slută și netoată podoabă. Italienii, cu mai mult înțeles, au dat acest nume răutății (n.t. în lb italiană cuvântul tristezza desemnează, în funcție de context, atât întristare cât și răutate), căci totdeauna răufăcătoare însușire este și scrântită și totdeauna nevrednică și înjositoare: la stoici nu se încuviințează acest simțământ înțelepților.
Dar spus este că Psamenit, rege al Egiptului, învins și luat de Cambise, rege al perșilor, vîzând pe fata lui captivă în veșmânt de slujitoare, trecând ca să scoată apă, rămase cu ochii la pământ, mut și nemișcat, în vreme ce toți prietenii din jurul lui se jeleau și se tânguiau; apoi văzând pe fiul său purtat la moarte tot neclintit rămase; când zări însă pe unul din slujitorii săi printre cei luați în robie, se prinse cu mâinile de cap, arătând multă mâhnire.
Fapt asemănător se petrecu de curând cu un principe din ai nostri, la Trenta, unde se afla, când auzi de moartea fratelui său mai vârstnic, frate care era sprijinul și fala întregului neam, iară curând după aceea se prăpădi și cel mai mic, altă speranță a lui; suferi amândouă încercările cu o pilduitoare tărie, dar peste câteva zile veniind a murit unul diin oamenii săi, se lăsă doborât de această din urmă întâmplare, în așa fel încât unii erau ăndreptîțiți a crede, față de atâta jale și mâhnire, cî numai această încercare îl atinsese pe viu. Adevărul însă este că fusese peste fire cuprins de întristare, și o cât de slabă adăugire rupse stavila răbdării. Tot astfel s-ar putea judeca și povestirea noastră din istorie, dacă n-ar fi spus mai departe că Psamenit, întrebat de Cambise ”cum se face că nu s-a cutremurat văzând nenorocirea fiului și a fiicei sale și a fost într-atât de zbuciumat de nenorocirea unuia dintre prietenii săi”: ”Este, răspunse el, că numai acest de pe urmă necaz poate fi dovedid cu lacrimi, dar cele două dintâi întrec cu mult orice putință de dovedire”.
În legătură cu acestea se nimerește închipuirea zugravului din vechime care, având să înfățișeze jalea celor de fațăla jertfirea Ifigeniei, după ce zugrăvi pe fiecare în felul lui, tulburat de moartea acestei frumoase și nevinovate feciiare, când fu să arate pe tatăl fetei, ajuns la capătul putiințelor măiestriei lui, îl zugrăvi cu fața acoperită, ca și cum nu se poate în nici un fel înfățișa această stare a mâhnirii. Iată de ce pe cea mamă mult încercată, Niobe, căreia-i pieriseră șapte fii și curând după tot atâtea fiice, poeții o închipuiesc de pe urma cumplitului prăpăd, schimbată în stâncă,
”Diriguisse malis” (Împietrită de durere - Ovidu, Metamorfozele,VI, 304)
pentru a scoate la iveală acea cruntă, mută și surdă nătângie, care ne înmărmurește atunci când năpasta întâmplărilor întrece puterea noastră.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Nu prea au putere asupră-mi aceste aprige împătimiri. Firea-mi este greoaie și se lasă răzbită anevoie, o căptușesc și-i îngroș scoarța cu ajutorul judecății pe zi ce trece.
CUM SUFLETUL DESCARCĂ PATIMILE SALE PE LUCRURI ÎNȘELĂTOARE CÂND CELE ADEVĂRATE ÎI LIPSESC
(a) Unul din gentilomii noștri, sufe umplit de podagră, răspundea de obicei cu mult haz doctorilor, care stăruiau să se lase de folosirea cărnurilor sărate, că el vrea să știe de ce să se lege când durerea îl împunge și-l chinuie, iar dacă ocărăște și blestemă ba cârnații, ba limba sau șunca; el se simte cu atât mai ușurat. De bună seamă, că brațul ne doare dacă, pornit a lovi, nu nimerește și dă în vânt; de asemenea, pentru a ne bucura de frumusețea unei priveliști, nu trebuie să fie pierdută și scăldată în zări nelămurite, ci ațintirea să aibă prindere pe o depărtare potrivită.
”Ventus ut amittit vires, nisi robore densae
Occurrant silvae, spatio diffusus inami”
(După cum vântul, dacă-i stau în cale desișuri de pădure,
Își pierde tăria și se împrăștie pe întinderi
Lucan, III, 362)
(a) așijderea pare că sufletul zbuciumat și tulburat rătăcește în sinea lui, dacă nu i se dă amânare; trebuie neîncetat să i se puie în vedere o pricină pentru ațintirea și izbutirea lui. Plutarh spune despre cei care îndrăgesc maimuțele și cățeii că dorința de iubire care este în noi, lipsită de prinsoare adevărată, își făurește în acest chip o altă amăgitoare și nesăbuită, mai curând decât să stăruie în deșert.
(b) Astfel, dobitoacele se năpustesc turbate pe piatra și fierul care le-au rănit și se răzbună de durerea ce simt, împlântându-și crunt colții în carne.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
(a) Câte pricini nu scornim noi pentru nenorocirle care ni se întâmplă ? De cîte nu ne agățăm pe dreptul sau pe nedreptul ca să avem ce apuca ? Nu acele cosițe bălaie pe care le smulgi, nici albeața acestui piept pe care de amar îl lovești crunt ți-au răpus cu un nemernic glonț fratele mult iubit; înverșunează-te pe altele.
(c)Livius, vorbind de oastea romană în Spania, după piierderea celor doi frați, mari căpitani, spune: ”Flere omnes repente, et offensare capita” (Fiecare începe a plânge și a se apuca de cap - Titus Livius. XXV, XXXVII).
Este un obicei îndeobște, iar filosoful Bion nu oare cu haz spunea de acel rege care din mâhnire își smulgea părul;”gândește că a cheli mântuie de mâhnire?” (a) Care din noi nu văzut-a pe unii rupând și mestecând cărțile de joc, pe un altul înghițind săculețul cu zaruri ca să se răzbune de pierderea banilor ? Xerxe biciui marea la Helespont, o înfieră și o batjocori și trimise răvaș jignitor muntelui Athos, iar Cirus puse la treabă mai multe zile o întreagă oștire, ca să se răzbune pe râul Gyndes de teama simțită la trecere. Caligula dărâmă o foarte frumoasă casă din pricina desfătării ce maică-sa o avusese acolo.
(c) În tinerețea mea se zvonise în popor că un rege vecin primise de la Dumnezeu o păruială și jurase să se răzbune. El porunci ca timp de zece ani să nu i se închine și nici să nu i se pomenească numele și pe cât aceasta ar fi stat în puterea lui, să nu se mai creadă în el. Astfel vroia să se arate nu atțt prostia, cât îngâmfarea din fire a acelei nații de care era vorba. Trufia și prostia sunt totdeauna păcate gemene, dar asemenea purtări, cu adevărat, mai mult țin de trufie decât de prostie.
(a) August Cezar apucă să înfrunte pe zeul Neptun, fiindcă fusese prins de furtună pe mare și, ca să-l pedepsească, puse să i se scoată chipul din rândul zeilor la serbările în circ. Dar ceea ce i se iartă lui mai puțin decât celorlalți este faptul că, după ce a pierdut bătălia sub Quintilius Varrus în Germania, de mânie și disperare, se izbea cu capul de pereți, strigând:”Varrus, dă-mi înapoi ostașii mei”. Căci întrec orice nebunie, mai ales că se îmbină și cu pângărire, cei care iau în nume de rău dumnezeirea și soarta, parcă ar avea urechile plecate arțagului nostru. (c) Cum fac tracii, care de tună sau fulgeră, se apucă a săgeta cerul ca titanii, ca să vie de hac lui Dumnezeu.
(a)Dar spune acel vechi poet din Plutarh:”Nu face să ne înciudăm pe trebi. Nu le arde de a noastre nădufuri”.
(b) Nu vom avea niciodată cuvânt îndeajuns de batjocoritor pe seama smintelii minții noastre.
