La urmă, Agripina știa că mai erau pe acasă și alte gospodine, care trebuie să fi fugit cum fugise și ea, prin pădure, și câinii de turci negreșit că se luaseră după ele ! Unde să se ascundă, unde să întârzieze, acum când focul arde la tălpile picioarelor ! Mai bine să lupte până când i-o plesni inima în piept ! Dacă ajunge la stână, poate să cadă și să moară; au scăpat copilașii. Sângele lui Păun, rodul dragostei lor, lumina ochilor lui Dănilă ! Dacă o ajung turcii, pe ea o batjocoresc și poate o lasă cu viață, dar pe copii îi strivesc de stânci. Cum să mai dea ochii cu tată-său ? ”Ce mi-ai făcut copiii ? Unde e nădejdea și mângâierea mea ?...”Mai bine să urce, să urce ! Să nu se lase până ce nu s-o vedea măcar în poienița de sun stână și atunci, când o cădea moartă, Măriuca, Vlad și Păunaș au scăpat cu viață. Plânsetul lor se va auzi de la stână. Ciobanii vor veni și-i vor găsi...O, dar până la poieniță mai e mult !...
Măriuca era de șapte ani, Vlad de cinci. Sfîrșiră curând puterile și începură să plângă:
- Mamă, ne e foame !...
Vlad, grăsuț, aprins la față, leoarcă de sudoare, căzu jos ca un bujor frânt de ploaie. Agripina se opri locului. Păunaș se zbătuse în poală până amorțise și adormise cu degetele în gură. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul și pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic. Își muie mâinile în spumele pârâului, își aruncă pe ochi câțiva pumni de apă, cum i-ar fi aruncat pe niște cărbuni aprinși și luă pe Vlad în cârcă. Era voinică Agripina, tânără și vânjoasă, dar povara cu care se lupta era peste puterile unei femei. Pe Vlad îl ducea în cârcă, pe Păunaș în poală, iar Măriuca, sleită de puteri și amețită, se ținea de mamă-sa, ținând-o de căpătâiul brâului. Agripina începu să șovăiască, asemenea vitei lovite între coarne. Copacii dimprejur zvâcneau și ăncepeau să se facă roșii. O sete groaznică îi frigea gâtlejul și măruntaiele. Gândurile i se topeau în cap. S-ar fi trântit întreagă în omătul ce fierbea la nodurile Iablanicioarei și-ar fi secat șuvoiul dintr-o sorbire, dar mai avea atâta minte să cugete că ar fi rămas pe loc trăsnită, copiii s-ar fi prăpădit iar osteneala ei de până atunci ar fi fost de prisos. O perdea de sânge și de nebunie i se lăsa, încet, pe creieri. În pieptul ei ardea toată pădurea și bătăile inimii erau bolovani încinși, care săreau din loc în loc și o izbeau în coaste. Se mai oprea câteodată, cu mâinile încleștate de o rădăcină, ori de o ramură ce atârna, și peptul îi horcăia ca niște foale. Punea jos pe Vlad, mai înnoda cămașa în brâu și cu pumnii își vâra ochii în cap. Îi era sete ! Îi era sete ! Își mai răcorea limba și pleca iar. Dar vinele picioarelor îi tremurau, sânul i se umflase și o înțepa îngrozitor. Păunaș, izbit de colo până colo, începuse iar să plângă. De data aceasta de-abia chișnea. Hurducătura îl amețise, foamea îl leșinase. Și până la poienița de sub stână tot mai era ! Măriuca scăpă din mâini capătul brâului și căzu mototol ăn frunzele umede, scuturate astă-toamnă. Agripina luă pe Măriuca în cârcă și legă pe Vlad, acum odihnit, de capătul brâului. Atunci, prn zborul frunzelor, Agripina zări coasta Brăcibelului, masa de stâncă și cu poale de brazi pe care era stâna lui moș Dănilă. ”Slavă ție, Sfântă Născătoare !...”
Dedesubtul Brăcinelului era o poiană unde baciul aduna fânul cosit de pe culmi și unde ăn fiecare vară mai rămâneau câteva căpiți din celălalt an. Agripina își stoarse puterile cu oarbă înverșunare și ieși din pădure și din coastă în poiana cu căpiți. Poiana era pustie, dar turcii, dacă au luat-o pe drumul oilor, erau să ajungă și ei tot acum ! Vijelitul Iablanicioarei de-abia se mai auzea. Pacea locului era adâncă. Sus, în nesfârșire albastră, vulturii se roteau cu neobosită măreție.
Agripina căzu la umbra unui stog și ascultă, cât o mai puteau lăsa să asculte răzvrătirea sângelui și ciocănitul inimii. Nu se auzea nimic, nimic. Atunci ea cugetă; ”Tata n-a simțit primejdia. Ciobanii sunt risipiți și turcii o să-i ia fără de veste. Trebuie să merg până la stână !”
Păunaș dormea suspinând; ”Dormi, dragul mamei ! Laptele meu acum e foc și otravă. O să te pun la ugerul unei capre...”
Agripina voi să se scoale. O mie de junghiuri o străpunseră în tot trupul, dar mai ales ăn sân. S-au isprăvit puterile ! De-abia dacă va mai putea să se târască. Ce face cu copiii ?...Măriuca și Vlad își mai veniseră în fire.
- Ne e foame, mamă ! Să mergem mai curând la bunicu, la stână !...
Drumul până la stână era de acum aproape lin, căci ocolea și se încolăcea pe Brăcinel, pînă sus.
- Nu vă mai poate duce mama, că nu mai are putere.
- Mergem noi singuri, mamă !
Agripina se simți rău de tot. Munții și pădurile se învârtiră cu ea și toată greutatea trupului i se răsturnă în cap, ca apa dintr-o sticlă, în gâtul sticlei, când o întorci cu fundul în sus. Mai putu să gândească limpede; ”Mi se urcă laptele la cap...” Apucă pe Păunaș adormit, îl învălătuci în scutece și în șorț și, scobind sub căpiță, făcu o ascunzătoare. Vârî copilul și ticsi fânul la loc, apoi porni, nebună, cu Măriuca și cu Vlad, fără să le vorbească, fără ca să-i mai știe.
Ăn vremea aceasta moș Dănilă aștepta la stână să coboare ciobanii cu oile, ca să le adape. Pistoalele slobozite la amiază le luase drept vreo glumă ciobănească și nu se mai gândea la ele. Cu privirile risipite peste culmile din răsărit, moș Dănilă se gândea departe, se gândea la Tudor, la Păun Ozun și la Bucureștii, unde viteazul oltean pare că intrase într-un mormânt. ”Încotro să fie Tudor și ai lui ? Tot în București, ori aiurea ? Ce a făcut el de atâta vreme ?” Nelniștea moșneagului creștea cu cât privea mai mult cerul fără nori și boltirile lui din ce în ce mai joase și mai pierite deasupra plaiului sporit în depărtări, și cu cât bătrânețele nu-l mai iertau să sară în șa și să ia lumea în piept.
În gândurile acestea, auzi în dosul stânei un plânset de copil. Se ridică din locu-i și se uită peste țarcuri cu mâna streașină la ochi. Dar asta ce să fie ! Era Măriuca. Mai încolo era Vlad și tocmai în fund era o femeie care nu putea să fie decât Agripina, dar care avea umbletul și schimele unei nebune.
Măriuca îi căzu moșneagului pe piept și-i spuse, înecându-se în plâns amar:
- Au venit turcii în sat, bunicule !...Mama ne-a luat de mână și ne-a târât până sus în poieniță...Acolo a ascuns pe Păunaș în fân și s-a mâniat pe noi !...Nu vrea să ne vadă, nu vrea să ne audă !
Agripina, roșie-vânătă la față și cu cămașa sfâșiată pe pieptul umflat ca un cimpoi, venea tot blagoslovind cu capul și cu mâinile. Dănilă înțelese într-o clipă. Ciobanii se lăsau de pretutindeni, în fruntea oilor. Dănilă apucă buciumul și sună în el podobia: ”Alergați, ciobani !”. Între cei dintâi sosiți fu Dragomir Ozun, fratele cel mare al lui Păun, care era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sânge. Agripina căzuse în stână, molcomă ca o capră sfâșiată de lupi. Dănilă o lăsă în seama lui Dragomir Ozun, iar el, fără zăbavă, pornii cu ciobanii tineri, toți înarmați cu flinte, devale, spre poiană. Pe Măriuca o luă cu el pe cal.
Era liniște împărătească. Nu se auzeau decât tălăngile, din ce în ce mai depărtate, ale turmelor de deasupra. Gânduri-gânduri - nori și corbi - treceau prin cugetul lui Dănilă. Ce au căutat turcii până aici ? Când au venit, ce vijelie i-a adus ?...În sfârșit, dacă o fi să ne ceară pielea, o să le-o vindem cât vom putea mai scump ! Dar calea cobora pustie și din adâncuri nu izbea nici un zgomot.
Când ajunseră în poiană, Măriuca arătă cu degetul: Uite căpița unde e ascuns Păunaș !
- ...L-o fi ascuns în altă parte, fata bunicului ?
Fânul cu care astupase Agripina copca scobită sub căpiță era răvășit de jur împrejur și Păunaș nicăieri. Ochii ciobanilor căzură pe niște cârpe înșirate în poiană. Alergară la ele. Era șorțul Agripinii și scutecele copilului, acum pline de sânge, iar de jur ămprejur sta, în iarbă, o largă spulberătură de fulgi cenușii, ca după o încăierare între vulturi.
Păsările cerului coborâseră în poiană și smulseră pe Păunaș din zbuciumul plânsului, din durerile foamei și din tot vaietul și chinul unei vieți omenești, în mijlocul unui popor nenorocit și rob încă de multă vreme !
Dănilă plânse a doua oară în viața lui. Fiorii unor presimțiri năprasnice îl înjunghiară în inimă. Privind spre răsărit (și într-acolo era Târgoviștea), privind spre miazăzi (și într-acolo erau Drăgășanii,) bătrânul, cu cușma în mână, plânse în fața cerului:
- Pune un hotar, stăpâne, nenorocirii noastre ! Ajungă sfinției tale atâta jertfă ! Ajungă atâta risipă, atâta jaf la vulturi ! din mana bietei țări și din carnea noastră !
