Ion Gorun (n. Alexandru I. Hodoș, 30 decembrie 1863, Roșia, comitatul Sibiu - 30 martie 1929, București) a fost un poet, prozator, traducător și gazetar român.
A fost fiul lui Iosif Hodoș, vicecomite al Zarandului, membru al Academiei Române, și al Anei, fiica lui Simion Balint, unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost fratele scriitorului Enea Hodoș și al bibliografului Nerva Hodoș.
Urmeză liceul la Brașov și Sibiu în perioada 1876 - 1880, apoi urmează doi ani de zile cursurile Facultății de Medicină, după care se retrage și merge la Litere, unde obține licența în 1888. Se înscrie și la Facultatea de Drept, dar o abandonează.
Lucrează în redacția revistei liberale Națiunea. În anii 1893 - 1894 a fost secretar de redacție la Vieața și la Povestea vorbei în 1896 - 1897. Conduce revista Viața nouă și a fost redactor la Românul din Arad.
Editează revistele Pagini literare cu Artur Stavri, în 1899 - 1900, Viața literară și artistică cu George Coșbuc, între 1906 și 1908, Revista noastră cu Constanța Hodoș, Războiul popoarelor între 1914 - 1916, Astra între anii 1915 - 1918. Mai colaborează la Sămănătorul, Vatra, Fântâna Blanduziei etc.
A debutat cu versuri în Convorbiri literare sub pseudonimul Castor în anul 1889. Debutul editorial a avut loc în anul 1901 cu volumul Câteva versuri.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gorun
ALTĂ DOINĂ
…Și-n vîjiitul ce-mi rămîne în urechi din vălmășagul acestei vieți de toate zilele, cu zgomotul mare ce face, deodată, ca o sfîntă și pioasă amintire, se amestecă armonii ce parcă vin de departe, de departe - și în mintea mea se confundă noțiunea spațiului și a timpului: nu mai sînt aci, nu mai sînt astăzi… Accentele ce aud mă răpesc oare cu dînsele, sau străbat ele pînă la mine prin timp și loc, așa de vii și pline de întreaga și proaspăta emoțiune a vremurilor trecute?…
E doina… Dar nu doina cernută prin înțelegerea și simțirea subțiată și zbîrnîitoare a delicaților chirciți, cari la cea mai mică adiere de dor sau durere leșină și țipă că mor! Nu doina în care cineva și-ar cînta durerile de care moare - n-o cunosc pe asta, n-o știu, n-am auzit-o niciodată. E o altă doină… E glasul unui neam ce-și cîntă dorul de viață, al unui neam pentru care nu s-au născut încă durerile de care s-ar putea teme că o să moară…
Muri-vom noi ăștia care ne-am corcit, ne-am artificializat și ne credem minunați; muri-vor ce-i ce-și în- chipuie că țin în mîna lor pîinea și cuțitul și că prin ei și prin aceasta se manifestă puterea lui Dumnezeu; muri-vor micii și răii cari se cred mari și puternici, strîmții la inimă care se socot providențiali, înguștii la minte care se zic dibaci și ageri, flecarii care își închi- puie că ei sînt trîmbițele lumii - muri-va toată puz- deria de neizbutiți, din treptele de sus pînă la cele de jos, peri-va și se va stinge tot ce e nereușit în opera firii - căci merge, vai! și ea adesea pe dibuite și nu le nimerește pe toate și întotdeauna cum ar trebui să fie. Dar iarăși, întotdeauna ea singură se îndreptează.
Neamul însă va trăi și-și va cînta înainte și vecinic doina; pe cei cari îl știu și-l înțeleg nu-i va speria nicio- dată și nu-i va ispiti la căinări de prisos tînguioasele ei accente: nu durerea vreunei răni de moarte o tălmăcesc accentele acestea; e visul și dorul de bine și de drag și de frumos, e visul și dorul fericirii; nu e disperarea - sperarea este; sau și mai mult: e așteptarea, e chemarea duioasă a celor ce se văd venind, a celor ce vor veni, fără teamă și fără îndoială…
În vîjiitul ce-mi rămîne în urechi din vălmășagul acestei vieți de toate zilele, astfel se amestecă aduce- rea-aminte a cîntecului, așa cum l-am înțeles odinioară și cum mi-a rămas în suflet; acestea mi le spune el de departe, dar tot mai de aproape. Și dulce mi-e să mă pierd în armonia aceasta…
