CAPITOLUL IV - Un suflet crescuse răsucit și strîmb
Toamna era anotimpul incendiilor, al sinuciderilor și nenorocirilor.
Firește că și scandalurile erau mai numeroase acum și mai crâncene.
Mădălina lucra mai mult acasă, când era timp urât, cârpind și spălând rufele hamalilor și ale lucrătorilor din împrejurimi, iar Tinca se neurasteniza, singură în adăpostul pustiu. Erau necesare mai dese destinderi de nervi. Bătrâna sta la pândă, ca o veveriță și cum o vedea pe Mădălina picior-de-lemn ieșind în curte, o lua la ocări. Unguroaica o blestema să-i sece ochii și s-o mănânce viermii de vie, în cărucior. Lenora aduna noroi în pumni și arunca spre pălimarul oloagei. Fana alerga după ea și cu o singură palmă, după ceafă, o da tumba prin băltoacă. Fata se ridica urlând, plină de noroi pe burtă, pe figură și pe mâini. Mădălina încerca să se răzbune, înfigând degetele în părul frumos al Fanei, dar surorile două o prindeau de piciorul zdravăn și o trânteau cu capul de pietre.
Se făceau grămadă pe jos, urlau și se zgâriau, scrâșnind.
Când nu era Ivan acasă, să le frigă pulpele și spinările cu lovituri, Tănăsică umplea găleata cu apă, din butoiul birtului și le scălda. Dușmancele se astâmpărau ca prin farmec. Uneori încercau să protesteze că le udă, în așa hal, o scârbă de slugă și-l amenințau, Mădălina alături de cele trei surori, că-i scot ochii dacă se mai amestecă unde nu-i fierbe oala.
Dar prăvăliașul nu se intimida și nu știa de rușine.
Se jura pe papucii de atlas cu cari se plimbase Eva prin rai că, dacă nu se cumințesc, le înșfacă de păr, le culcă pe spate în mijlocul curții și le face, una după alta și fără alegere, miresele lui.
Băiatul era convins, în capul lui prost de flăcău cu buzele groase, cu ochii glumici și urechile clăpăuge, că în câteva ore ar stârpi certurile cumetrelor din casa cu nebuni — dacă l-ar lăsa jupânu’...
Femeile se speriau fără spaimă, scuipau și intrau în casă.
Tănăsică era o figură pitorească, un amestec ciudat de animalitate păroasă și de candoare. Nu știam când mănâncă sau când doarme. Om de încredere al birtașului, asuda — slugă fără odihnă și fără folos anume. Ca orice om de încredere, Tănăsică da în brânci muncind, nu avea leafă sau parte la câștig și se învățase să suporte, cu stoicism, toate ponoasele.
Varlam și Criste erau boieri, lucrau numai la ora prânzului și seara. Comandau bucătarului țigan ciorbe și iahnii de cartofi, așteptau porțiile egale, să le ducă la mese, stau de vorbă cu lucrătorii și se înjurau cu hamalii ori îl chemau pe ofticosul cu catastiv, la plată. Când nu aveau mușterii, se răsturnau pe scaun sub șopron, picior peste picior, și se scobeau în nas, prindeau muște ori strigau glume porcoase în urma lucrătoarelor tinere de la manufactura de tutun. Pentru osteneala asta aveau leafă, mâncare cu grăsime și carne, casă, un rînd de haine pe an și ceasuri atâtea de somn pe noapte.
Tănăsică era hamal și spălătoreasă de șervete și vase, tăietor de lemne și măturător, bucătar și chelner, contabil și spoitor de tingiri, fată în casă la Varlam și Criste și stăpân la pierdere, când se spărgeau farfurii ori se furau lingurile de lemn - cioacă a bătăilor și păgubaș din sărăcia lui de slugă la dârloagă...
- Mă, prostule - îl certa deseori Safta țiganca - de ce rabzi, la ce bun îți rupi bojocii-n tine muncind? Tu nu vezi că ofticosu ăla de jupân își bate joc de tine? Dă-l dracului și caută alt stăpân.
Tănăsică o asculta, ridica din umeri și se scutura tot, ca de un vis rău. Gândul de ducă îl încerca o clipă. Toate necazurile se adunau în el și-i încleștau pumnii, dar revolta lăuntrică era o flacără repede stinsă. Sluga se înviora, i se lumina figura. Se uita prudent în toate părțile, să fie sigur că nu-l mai aude nimeni și se apropia de Safta să-i șoptească:
- Știu eu ce știu, coană!
Lipea un deget pe buze, ca o rugă, să nu mai spună la nimeni taina ce i-o dezvăluia și se transfigura, cu râsul gâlgâit în glasul limpede acum.
- Tănăsică crede c-o să iasă bine peste un an!
Se jura, s-o convingă și pe Safta de adevăr, pe ochii boului din staulul lui Cristos. Flăcăul era un fantezist. Nu înjura ca Gore, nu striga ocări ca Mădălina și nu blestema ca Tinca. Vorbea în imagini. El singur știa că Eva purtase papuci de atlas în rai, că în staulul de la Betlehem a fost un bou cu ochi de copil, că Aprodul Purice băuse vin din cană de lemn, că sfintele mucenice aveau o icoană de aramă în sân, iar îngerașii purtau clopoței în vârful aripilor...
- La urma urmei, cucoană - se resemna Tănăsică - să zicem că n-o să iasă bine până la anu! Că jupânu e un câine, iar eu un prost că rabd să mă bată ! Mor că muncesc ? Nu ! Să plec ? Unde ? Pe matale nu te bate nenea Gore ? Ba bine că nu! Pleci ? Nu pleci. Păi vezi, cucoană ? Rabzi - că așa ți-a fost scris...
Întreba din prag, cu glasul umed.
- Unde să plec ? Pe cine am în lume ?
Și cum țiganca nu știa să răspundă unor întrebări de cari atârna existența lui Tănăsică fantezist și clăpăug, sluga își apleca ușor, cu un gest de renunțare, capul pe un umăr și-și despica gura într-un surâs ca o rană:
- Păi vezi...?
- Văd, mă Tănăsică - ofta Safta - cum să nu văd ?
- Te bate ? Ba bine eă nu ! Pleci ? Vezi să nu pleci...
Lovea cu pumnul în zid, ca o răzbunare împotriva adevărului ce-i lega, pe amândoi, de viața cu umilințe:
- Aia e... mărul pe care l-a mușcat șarpele! Așa ne-a fost nouă scris: să îndurăm și să tăcem, ca morții în paraclisu de la poarta raiului...
Untul înserărilor cu ploi monotone, nopțile lungi și necazurile, îl înrăiau pe Gore. Hamalul venea acasă beat și târziu, de câteva ori pe săptămână, să spargă vasele cu piciorul, să se certe cu Paler și s-o tragă de păr pe Safta, că doarme cu lampa stinsă. Nu uita să bată cu pumnii în ușa meșterului ungur și să-l poftească afară, dacă se crede tare și e ceva de capul lui, la trântă și la palme.
Bela încărca pușca de vânătoare și scotea țeava pe fereastră, ca un avertisment pentru vecinul rău. Chiriașii, adunați în jurul lui Gore să vadă ce-o să se în- tâmple, se călcau în picioare, fugind de frica armei cu două focuri.
Taină de nepătruns pentru mine, însă, rămăseseră scandalurile din casa simigiului și cântecul epilogal și sfâșietor al rusului.
Când se întâmpla să treacă un miez de noapte fără nici un tămbăiău, eram siguri că vom fi smulși din somn de un semnal de incendiu. Mă înfioram, cu ochii mari în întunericul din sală, ascultând. Fluiera mai întâi la fabrica aprinsă, când departe, când apropiat, în voia vântului. Sirena sfâșia tăcerea umedă de afară, ca o chemare, ca un strigăt întretăiat de spaimă și prelungit, în ultim efort, ca o rugă și ca o deznădejde.
Știam unde arde fără să mai ies în curte, să văd în ce parte e cerul roșu. Dacă fluiera ca o lunecare de arcuș pe o coardă de contrabas, focul era la atelierul pentru industria lemnului, de alături. Dacă șuierul era limpede, subțire, aflam că flăcările au cuprins stivele de scânduri de la „Lessel”. Când, dimpotrivă, dau locomotivele alarma, pârjolul mistuia depoul de mașini sau magaziile de mărfuri ale gării.
După câteva clipe, toate fabricile din împrejurimi dau semnale la fel. Era un concert asurzitor, un urlet de disperare ce te smulgea din casă fără voie și te precipita spre locul sinistrului.
Mama umbla, cu mâna speriată, pe masă, pe scrin, pe dulapuri, după chibrituri. Tata își căuta pantalonii pe întuneric, se apleca lângă pat și orbecăia după ghete, înjurând că Puica nu mai aprinde lampa, zăpăcit, tremurând ca mine și ca mine îmbrăcat, la întâmplare, cu haina pe dos sau pantalonii cu nasturii la spate. Obișnuit, încălțam ghetele schimbat și ne împiedicam în șireturi.
Tata pleca la fabrică în fugă, orbește. Făcea parte din echipa de salvare și era dator să fie prezent la birou, la orice oră din zi sau din noapte. Oriunde ar fi fost pârjolul, înhămau caii la pompă, se echipau cu topoare, cu căști și frânghii, luau scările pe umăr și porneau spre foc, strigând și agitând uneltele, ca să-și poată face drum prin gloata curioșilor ce se adunau pe străzi, somnoroși, zăpăciți, buimaci, în panica generală.
Goana în noapte, sirenele ce nu mai conteneau, ale fabricilor, ideea că ne ducem la un incendiu, toate mă tulburau și îmi precipitau zvâcniturile inimii.
În urma noastră veneau și pompierii. Se auzeau, de departe, semnalele gornistului. Țipetele de alarmă, tropotul cailor, uruitul roților de la sacale pe caldarâm, scara impresionantă, cu manivele și sârme întinse, pompa cu aburi, coifurile cu luciri galbene, metalice și topoarele în bandulieră, gândul că ei sunt pompieri adevărați - mă exaltau...
Deasupra fabricii, cerul era o vâlvătaie. La poartă mișuna o mulțime imensă - umbre profilate pe fondul roșu al luminii cu care flăcările inundau curtea și strada. Intram, cu pompa și cu tovarășii din echipa tatei până în apropierea atelierului aprins. Era un zgomot infernal, o întretăiere de glasuri ce nu știau ce spun și de comenzi pe cari nu le mai asculta nimeni. Pompierii încercau să intre pe coridoare și uși, lucrătorii luptau să iasă, cu brațele pline de scule și de materiale. Se împingeau unii în alții, orbește, se călcau, se bruscau - se înjurau.
O forfotă eroică și ridicolă în același timp, fără folos, fără înțeles și totuși logică, fără îndoială în logica acelor momente de panică, de încordare nervoasă și de anihilare a oricărui efort de reculegere și de justă apreciere a pericolului.
În acest timp, flăcările se încolăceau pe sub streșini prăbușeau grinzile în atelier cu zgomot surd, în risipă de scântei și spărgeau acoperișul, se ridicau spre cer, alături și sprintene, se aplecau în voia vântului, dispăreau o clipă, supte parcă de întuneric și iar se smulgeau în sus, mai înalte, mai groase, mai sprintene și mai cotropitoare. Printre ele, zburau porumbeii. Îi vedeam trecând, zăpăciți, orbi, nevinovați. Flacăra, ca o limbă de reptilă gângăniile, îi prindea din zbor și-i precipita, cu aripile strânse, în jarul ce mistuia acoperișul.
Plângeam cu pumnii la gură de mila lor.
Nu mă mai interesau pompierii urcând cu agilitate scările ori spărgând cu topoarele tabla de pe atelier, nici poruncile date de ofițer, prin gornistul de lângă el, pompelor cu aburi și sacalelor. Știam că, la fiecare comandă prin goarnă, sergentul mecanic va răspunde trăgând o dată, de două sau de mai multe ori, de mânerul fluierului ascuțit, strident. Nu mă mai impresiona, deocamdată, nici strigătul celor de la tulumbe, cari cereau în răstimpuri, cu glasul prelung, speriat, când se vedeau înconjurați de vâlvătăi: apă, apă, măăă...
Mă obsedau porumbeii, cu zborul frânt în flăcări.
Moartea lor era, pentru mine, cel mai tragic moment, din tot acel haotic și covârșitor spectacol al distrugerii.
Plângeam pentru sufletele albe, trecute prin purgatoriul incendiului și din nou întraripate pentru zborul din urmă și cel mai frumos, în limpezimile văzduhului cu drum fără întoarceri...
Târziu, în zorile tulburi, lăptoase, murdare de toată oboseala ce ni se lăsa pe pleoape ca un văl, din atelierul incendiat rămâneau numai zidurile afumate, cu geamurile sparte și ferestrele smulse din loc, cu acoperișul tot prăbușit peste mașinile inundate, răsucind în jurul lor curele arse. Mai stăruiau, sub grinzi și tablă, cuiburi mici de jar, să coloreze vag pustiul dintre ruini. Vedeam, prin golul de ochi orb al ferestrelor, crescând și scăzând pale de lumină roșie.
Parcă obosea și focul de atâta zburdălnicie de flăcări spre cer, de atâta mistuire și de luptă cu valurile de apă ale tulumbelor alimentate de pompa cu aburi și de pompele de mână, pe cari le manipulaseră, neobosit, mahalagii și lucrătorii, sub comanda celor de la echipele particulare de salvare.
Era o delăsare, o destrămare de gânduri, o istovire generală, în pasul rar, mare și greu - în cizma cu carâmbii peste genunchi - al pompierului, în încovoierea oamenilor ce târau după ei tulumbele inutile acum și în lenea cu care se rostogoleau, din când în când, ultimele bârne rămase prinse în ziduri.
Nu mai impresiona nimic.
Plecam spre casă. Pe drum, mă împiedicam și lunecam în toate noroaiele, istovit, cu somnul sub pleoape ca o beție amară și leșinătoare.
Mă deșteptam după prânz, cu capul greu, fără foame și fără gust de joacă. Fana mă lăuda că am avut curaj să plec la foc, în rând cu oamenii mari și mă întreba cum a fost. Ridicam din umeri, mut, cu privirile usturate de lumină. Tresăream, arar, cu ochii mari în gol și nu știam de ce tresar. Fata mă sâcâia cu întrebări la cari nu era nimic de răspuns. Uitasem tot ce fusese peste noapte. Îmi rămăsese o uruială de motor în urechi și un gust leșios, de apă murdară și curele arse, în gură.
Dacă ploua afară, îmi lipeam fruntea fierbinte de geamul rece și mă uitam, fără să văd, pe maidanul cu basculă, spre bariera cu brațul de lemn, vopsit în roșu și alb, ridicat ca o amenințare pentru căruțele ce treceau, mici și încărcate, pe sub el...
Repetam, deseori: bariera - sonorizând cuvântul și căutându-i un înțeles pe care îl ascultam în mine, nelămurit încă în gând dar clocotit și crescut în suflet, ca un neastâmpăr și ca o presimțire.
Mă obseda și mă speria uneori, în vis, brațul acela de lemn, ridicat spre cer, imperativ, ca un deget de stăpân uriaș, stropit cu sânge. Când se lăsa în jos, greu, parcă despărțea două lumi, cu o poruncă mută: până aici ! Porunca era, deopotrivă, pentru noi, orășenii din mahalaua cu nume rușinos și pentru cei de dincolo de barieră, poporul fără țară și fără sărbătoare al țigăniilor și al maidanelor fără hotar...
Fata eu nume băiețesc, însă, continua să mă supere cu întrebări.
- Lasă-l în pace - o sfătuia mama - că acum nu mai e bun de nimic, câteva zile. De ce s-o fi ducând la foc, dacă-i face rău !
- De ce să-i facă rău - se mira Fana.
- Știu eu? Nu-l vezi în ce hal e? Parcă-i scos din coșciug... Acu’ nu-i nimic. Stai să-l vezi când s-o însera!
Zidurile cenușii ale atelierelor de la manufactura de tutun Belvedere aveau patru rânduri de ferestre, la depărtare și în mărime egală. În toate geamurile se aprindeau becuri, ca un joc în sărituri, de la un etaj la altul și de la o latură la altă latură - patru brâuri cu străluciri mici și galbene. Globurile mari de la barieră își legănau lumina peste linii. La canton suna un clopot, semnalul de închidere a drumului. În necuprinsul triajului agonizau felinarele de la macaze, cu sticle verzi și roșii sau cu săgeți albe pe matul vopsit ai uneia din cele patru suprafețe semnalizatoare.
Uram becurile aprinse ca la o comandă diabolică. Ele chemau noaptea și vărsau întunericul pe stradă, ca o apă sau ca o pulbere curgând pe acoperișuri și picurând de sub streșini.
Plecam de la geam, prins neașteptat de un neastâmpăr curios. Mă plimbam prin casă. Îmi venea să fug afară și-mi era frică să deschid ușa. Când mă uitam, atent, la bătrânul din cadră, mi se părea că mișcă buzele. Închideam ochii, să nu-l mai văd, dar monstrul cu capul țugui și gura strânsă îmi rămânea, întreg și viu, sub pleoape. Țipam: „lasă-mă-n pace!” Încercam să cânt, ca Ivan sau ca Gore și mi se încleștau fălcile. Tremuram, cu sudoare pe frunte. Amețeam umblând repede printre scaune și în jurul mesei. Deși bătrânul din fotografie nu mai mă obseda cu clefăitul lui de gură fără dinți, strigam nu știam cui și de ce: „lasă-mă-n pace!” Firește că, afară, lunecau prin băltoace pași de vedenii, că umbrele se adunau la geamuri, mă priveau prin spărtura perdelelor și se sfătuiau, în șoapte pe cari numai eu și vântul le ascultam.
Mama încerca să mă smulgă din neastâmpăr, să mă ocupe cu ceva, să mă lege de un gând senin. Știa întâmplări cu haz și povești, reînvia - pentru a nu știu câta oară - isprăvile, în adevăr de basm, ale uneia din bunice, haiducă odinioară și frumusețe legendară.
Ascultam fără să aud și întrebam, fără rost, nimicuri cărora, în acele momente de tulburare, le acordam importanță. Mă pasiona îndeosebi păstorul cu oile și câinele lui, pe care mi-l arătase Ivan cizmarul, într-o noapte, în globul luminos al lunii. Dar nu ascultam răspunsul, nu eram în stare să mă concentrez. Nu mai umblam prin casă, acum, și puțin îmi păsa de umbrele cu șoapte și de pașii vântului. Era o liniște aparentă. Mă înviora gândul că, în lună, e un ciobănaș cu fluier de soc și câine mițos, între oi năzdrăvane.
O rugam pe mama să-mi spună povestea cu trei turme de miei și trei ciobănei, pe care o cânta, în fiecare duminică după masă, tata - ca pe un colind sau ca un descântec de dragoste și moarte.
Mă înveseleam brusc - o veselie stridentă, mărturisită în gesturi nestăpânite, dezechilibrate, simptomatice, sub care creștea un sentiment de gol și de îndepărtare, de apăsare pe umeri, de lunecare și de pierdere a pământului de sub picioare.
Mă întristam tot așa de repede și fără rost.
Așteptam să se întâmple ceva, să năvălească un ins pe ușe cu o veste rea. Mă nelinișteam că tata n-a venit încă de la fabrică. Fluierase pentru încetarea lucrului sau nu? Întrebam, tresăream cu fiecare pas din curte și fugeam să dau perdeaua la o parte și să văd cine vine, iar întrebam, ca apoi să tresar din nou și să fug la fereastră. Mă obseda ideea că s-a întâmplat ceva cu tata - cu el sau cu altcineva, cu un om, cu mai mulți, într-un atelier sau în toate sălile de mașini industriale.
Dar Puișor apărea în prag, vesel cum nu-mi aduc aminte să fi fost de multe ori, în anii lui puțini și aspri. Strigam, fericit până la lacrămi și-i săream în brațe, să-l cuprind cu mâinile pe după gât, strâns, topit tot în îmbrățișare, să-l mângâi, să-l sărut, să-l trag de păr și iar să-l sărut. Mă bucuram ca de-o comoară pierdută de mult și regăsită, pentru că eram sigur că, la fabrică se întâmplase ceva, că tata trecuse - în momentele mele de neastâmpăr și presimțire - pe lângă o mare primejdie.
Aveam impresia precisă a morții ce sta la pândă, în apropiere...
Văzusem atîția inși spânzurând de copaci sau înecați la Ciurel, mutilați de tren sau rupți în bucăți de curele și transmisiuni, prin ateliere, că - fără s-o înțeleg sau să încerc s-o cuprind cu gândul crud - începusem să simt moartea în mine și în aer, ca o aripă a cărei fâlfâire numai eu o vedeam, când îmi apăsam palmele de pleoape - gest instinctiv de concentrare pe care nu știam de la cine îl moștenisem...
Toți oamenii de la noi din mahala - fie că lucrau la fabrică, fie că erau căruțași sau hamali la magaziile imense ale gării ori în triajul plin cu vagoane de marfă - erau la fiecare pas pândiți de moarte cruntă, sălbatică, înfricoșătoare: prinși de vârtejul mașinilor și frânți în bucăți de cuțite, de nu cumva aruncați răsucit și făcuți fărâme de plafon, ca de acolo să se prăbușească, un mototol de cârpe și de carne tremurând încă în ultimul licăr al ființei, pe stivele de scânduri ori în mormanele de talaș, atunci când nu erau despicați de tenderul și de roțile unei locomotive, ca să rămână deseori alături de linie, o singură mână, vânătă, țipându-și revolta în pumnul strâns, cu toată groaza momentului și cu toată foamea, pe un codru de pâine - foamea lor, postum protestatară, de câini ai vieții.
Alergam să văd un mutilat cu inconștiența fanatică, robitoare, ce mă smulgea din casă, când ardea undeva.
Dar înnoptările, după ce priveam bucățile de carne împrăștiate pe traverse, erau tot așa de chinuitoare ca și înserările ce urmau după un incendiu.
Prima noapte îmi era imposibil să dorm. După fiecare foc, trăiam și mistuiam în mine spectacolul halucinant al flăcărilor, iar toți porumbeii arși înviau și mi se adunau pe frunte, gîngurind și fîlfîind aripile. Mă sculam țipând și fugeam să mă fac mic lângă tata, tremurând, vorbind fără șir, cu ochii mari în întunericul din casă, populat și el de șerpii vâlvătăilor și de aripi albe. Dacă, dimpotrivă, se întâmplase în ziua aceea o nenorocire, visam noaptea, fără să dorm, că toate bucățile de carne se adună laolaltă, că învie mutilatul și mă strigă pe nume. Plecam alături de el, sărind din traversă în traversă și glumind. Dar, între o glumă și alta, la un moment dat, fluiera o locomotivă. Venea spre noi, vijelios, un tren. Fugeam, să nu ne ajungă, dar pământul, la rîndu-i, ne fugea de sub picioare și ne apropia de bestia cu trei ochi aprinși: unul verde, altul roșu, celălalt alb - de un alb spălăcit, mortuar.
Alergam îngrozit, până mă deșteptam, urlând de spaimă, în brațele tatei - speriat și el, alături de mama, dar liniștiți numaidecât, când înțelegeau că totul nu a fost decât un vis rău, ducă-se pe pustii locuri.
Mama îmi închina perna și se culca din nou, fără grije.
Era convinsă că o să mă apere sfânta cruce...
Dar sufletul acela crud, tăvălit prin toată mocirla vieții, fărâmițat de toate emoțiile tari, desfigurat de toate măscăriile unui trai comun în mascara unică a casei cu nebuni și străpezit de aceste nopți de coșmar și de sfîșiere, nimeni n-ar mai fi fost în stare să-l apere.
Prea curând apropiat de adevărul brutal al vieții, prea devreme prins de aripă, lovit de toate tainele și sângerat în toți mărăcinii necazurilor, sufletul acesta crescuse răsucit și strâmb, ca un copac cu fruct pădureț la gust și otrăvitor.
