luni, 25 martie 2013

ADAM MICKIEWICZ (1798 - 1855) - POEZII - În traducerea poetului Miron Radu Paraschivescu






    





GÂNDURI DE ZIUA PLECĂRII


29 octombrie 1825, Odesa

M-a şi cuprins regretul! Ce-i oare? Sunt în prag,
Mă-ntorc iar în lăcaşul pustiu şi-atât de drag,
Parc-am uitat ceva; iar ochii-mi rătăciţi
Tot vor să mai salute aceşti păreţi iubiţi
Ce-atâtea dimineţi şi nopţi atât de multe
Suspinele-mi deşarte ştiură să le-asculte.
În geamul ăsta, seara, adeseori am stat
Privind, făr’ să ştiu bine la ce m-oi fi uitat,
Apoi plecam, sătul de-acelaşi peisaj.
Trezind din nou ecouri cu solitarii-mi paşi,
Eu, fără rost, din uşă în uşă trec pe rând,
Ai ornicului paşi metalici numărând
Sau ale unei gâze opriri, când lin îşi poartă
Încetul mers, de parcă stă la iubita-n poartă.
Vin zorii. Cărăuşii nesuferiţi au tras.
Luaţi aste cărţi şi lucruri puţine, ce-au rămas.
Să mergem! Cum sosit-am, ne’ntâmpinat de nime,
La fel plec: nici drum bun să-mi spună, n-are cine.

Ce-i dacă plec, ce-i dacă dispar din ochii mei
Localnicii, ce-n suflet nu m-au simţit cu ei?...
Plecarea-mi nimănuia nu va stârni amar
Şi-o lacrimă în urmă nu vreau să las măcar.
Ca-n pajiştea-nflorită-n culori, pe care zboară
O floare ca şi firul paingului, uşoară,
De pe-o uscată creangă, suflată ca un strai –
Şi care dând de-o roză, o-mbrăţişează-n mai,
Prinzându-se de dânsa-n popas, cu fire moarte, 
Iar vântul o desprinde, gonind-o mai departe –
La fel şi eu, un nume şi-o faţă, lor străine,
Purtai prin aste pieţe şi străzi de lume pline,
Unde femei frumoase în roiuri întâlneam.
De ce să mă cunoască? Doar un străin eream!
Fug ţâncii după-un flutur doar cât sclipeşte-n soare,
De-l prind, privesc la dânsul şi-l zvârle iar, să zboare !
Să zbori ! Din fericire, aripi ne-au mai rămas...
Să zbori ! Nicicând în zboru-mi prea jos n-am să mă las !
Îmi amintesc când, tânăr, din locuri dragi plecam,
De lânga buni prietini şi fata ce-o iubeam;
Atuncea, printre arbori, în urmă am privit:
Strigând şi fluturându-şi batiste i-am zărit;
Am plâns. Duioase lacrimi din ani de patimi, dor!
De ce-aş mai plânge astăzi, bătrân, nepăsător ?
Uşor e să mori tânăr. Nimic necunoscând,
Crezi că soţie, frate, amici te poartă-n gând;
Dar când, bătrân, smulgi vieţii făţarnicul veşmânt,
Lumeşti sau nelumeşti minuni nemaisperând,
Ştii bine că vecia te-nchide în mormânt...

Oraş străin, de-aceea plec trist din tine-acum!
Pornim ! Nu poate nimeni opri sicriu-n drum,
Nici chiar cu o privire un om nu-l va conduce
Şi-o lacrimă-ntorcându-se-acasă nu-i va curge
Când la poştalionul ce trece pe şosea,
Suna-vor clopoţeii, vestind plecarea mea.








RESEMNARE


Nefericit cel ce zadarnic iubit să fie tot aşteaptă;
Mai neferice când, de golul din suflet, a iubi nu poţi;
Dar mai nefericit pe lume acela-mi pare dintre toţi
Ce nu iubeşte, căci nu poate uita că a iubit odată.

Când ochi ce-ndeamnă ori vreo frunte nesfiitoare o să vadă,
Amăgitoarea voluptate i-or otrăvi-o amintiri;
Iar dacă graţia, virtutea au să trezească-n el simţiri,
Cu veşted suflet, la picioare el îngerului n-o să-i cadă.

Când semenii dispreţuindu-şi, când acuzându-se pe sine,
De-o pământeană nu se-atinge, fuge de cele ce-i par zâne.
Privind spre una şi spre alta, nădejdea-n el nu mai veghează.

Inima lui parcă-i un templu străvechi ce cade în ruine,
Pe care vifore şi veacuri l-au pustiit şi stă să cază,
În care nu vrea să stea zeul, şi-n care omul nu cutează.







ÎNDOIALA


Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire ?


De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire ?


Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten ? Sau venii din iubire ?


Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie ? Este dragoste oare ?


Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie ? Este dragoste oare ?


Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire ?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire ?





CĂTRE M...


Versuri scrise în anul 1822


De-mi spui: «Să-mi pieri din faţă!... » eu te ascult îndată,
«Din inimă să-mi pieri!...» te-ascult, dacă-mi vei spune:
«Să pieri din gândul meu!... » Aceasta niciodată!
Memoria, nici eu, nici tu, n-o vom supune.


Cu cât mai lungă-i umbra când de departe vine,
Şi tot mai larg e cerul îndoliat ce-l lasă.
La fel, cu cât făptura mi-o-ndepărtez de tine
Ea-ţi prinde amintirea-ntr-o pânză şi mai deasă.


De-ar fi oricare locul, şi-n orişice moment,
Pe unde împreună am plâns şi ne-am jucat,
Mereu şi pretutindeni voi fi şi eu prezent
Căci peste tot o urmă din suflet mi-am lăsat.


Când stând îngândurată-n iatacul solitar,
Întâmplător, pe harfă-ţi laşi mâna străvezie,
Ai să-ţi aduci aminte: «La ceasul ăsta, chiar,
Eu îi cântasem lui aceeaşi melodie».


Când într-un joc de şah, pe micile pătrate
Ai să observi că regele tău e-aproape mat,
Vei spune: «Tot aşa stau piesele-nşirate
Când ultima partidă cu el am terminat».


Sau când, la bal, în clipe de-odihnă ai să şezi
Pe scaun, până-ncepe cadrilul anunţat,
Când, gol, în preajma sobei un loc tu ai să vezi,
Vei spune-n gând: «Acolo, cu mine, el a stat».


Sau când vei lua o carte în care-un trist destin
Şi ultima speranţă amanţilor răpune,
Romanul închizându-l cu un adânc suspin,
«Povestea noastră-i asta!»... în gândul tău vei spune.

Şi dacă autorul, prin grele încercări,
Îi va uni, în fine, pe cei ce s-au iubit,
În gândul tău vei spune, suflând în lumânări:
«De ce romanul nostru la fel nu s-a sfârşit?»...


Atunci, un iute fulger va străluci prin noapte,
Uscatul măr din fundul grădinii va foşni
Şi din aripă buhna, gemând, în geam va bate...
Că-i sufletu-mi ce trece, atuncea vei gândi.


Astfel, oricare-i locul şi-n orişice moment
Pe unde împreună am plâns şi ne-am jucat,
Mereu şi pretutindeni voi fi şi eu prezent
Căci peste tot o urmă din suflet mi-am lăsat.





VIS


Când ai să fii silită să mă abandonezi,
Chiar de-ai să simţi în suflet, neîncetat, iubire,
Nici când mă vei lăsa, să nu mă întristezi
Şi nici să nu-mi vorbeşti de-a noastră despărţire!


Aş vrea chiar din ajun, când soarele-o apune,
Să sorb minutul ultim în dezmierdări prelungi,
Iar ceasul despărţirii, fatal, când va să sune,
O cupă cu otravă tu să-mi întinzi atunci.


Te-oi săruta pe gură cu buze-nfiorate;
Nu-mi voi închide ochii când ceţuri îi cuprind;
Ci vreau să-adorm de-a pururi în dulce voluptate,
Obrazul sărutându-ţi şi-n ochii tăi privind.


Iar după lungi decenii ce-n şir s-or fi-mplinit,
Când voi primi poruncă să ies de sub morminte,
Îţi va veni în minte prietenu-adormit.
Şi spre-a-l trezi, din ceruri la dânsul vei descinde;


La pieptul tău iubit tu mă vei strânge iară,
Din nou voi simţi braţele dragi cum mă cuprind;
Mi s-o părea o clipă că aţipisem doară,
Obrazul sărutându-ţi şi-n ochii tăi privind.

Odesa, 1825





LAUREI


Doar te-am văzut şi-ndată m-am şi aprins la faţă
Cătând o cunoştinţă-n privirile-ţi străine;
Împuprurarea ta s-a şi răsfrânt în mine
Ca roza care pieptu-şi deschide-n dimineaţă.

Doar ai cântat – şi plânsul un văl mi-a pus privirii
Căci inima-mi fusese de glasul tău mişcată;
Mi se părea că îngerii l-au chemat, să bată
Pe-al cerului cadran, secunda mântuirii.

Iubito! Ochii tăi, deschis să recunoscă
De-am să te mişc vreodată cu vorba sau privirea;
Nu-mi pasă: oameni, sortă, de-au să se-mpotrivească,

Nici de-mi va fi iubirea doar un himeric vis
Şi dacă mâna-ţi altuia au s-o dăruiască,
Să recunoşti că mie mi-e sufletul tău scris.





tubes livres / parchemins




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu