luni, 11 martie 2013

ANTONIO MACHADO 1875 - 1939









Antonio Cipriano José María y Francisco de Santa Ana Machado Ruiz, cunoscut ca Antonio Machado s-a născut la 26 iulie 1875 la Sevilla, Spania.


Ajunge profesor de franceză  la Soria, Baeza și Segovia.


În 1927 devine membru al Academiei Regale Spaniole.



Susținător al guvernului republican, în momentul începerii Războiului Civil din 1936  se retrage la Valencia și apoi la Collioure, Franța unde va muri în 22 februarie 1939.

 Opera sa reprezintă o sinteză a modernismului spaniol prin asimilarea experiențelor oferite de poezia spaniolă veche și nouă, lirica hispano-americană modernă, simbolismul și parnasianismul francez precum și a inspirației din cântecele folclorului andaluz. De asemenea, scrierile sale reprezintă rezultatul transfigurării solitare a motivelor lirice: neîndurătoarea trecere a timpului, amintirea elegiacă a iubirii pentru soția dispărută prematur.

De remarcat la Antonio Machado, refugiul în universul visului, spiritualizarea peisajului auster castilian sau andaluz. Cu toate aceste refugieri în universului visului, creația lui rămâne totuși ancorată în realitățile unei Spanii republicane, o realitate  politică și soacială.




În arta sa de matură simplitate și rafinament, se reliefează stăpânirea desăvârșită a cuvântului, bogăției coloristice a imaginilor și a cadențării ritmurilor, tinzând către esențializare.


SCRIERI

  • Soledades (Singurătăți, 1903)
  • Soledades y otras poemas (Singurătăți și alte poeme, 1907)
  • Galerías. Otros poemas (1907)
  • Campos de Castilla (Câmpiile Castiliei, 1912)
  • Poesías completas (Poezii complete, 1917)
  • Nuevas canciones (Cântece noi, 1924)
  • Cancionero apócrifo (Canțonier apocrif, 1926)
  • Poesías completas (Poezii complete, 1936)
  • Juan de Mairena (1936)
  • Abel Martín (1943)
  • Los complementarios (Complementare, 1957)


Lucrări împreună cu fratele său, Manuel Machado, a creat o operă dramatică  variată:
  • Desdichas de la fortuna (Nefericirile soartei, 1926)
  • Julianillo Valcárcel (1927)
  • Don Juan de Mañara (1927)
  • La Lola se va a los puertos (Lola se duce în port, 1929)








Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale
drumul şi nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.
Mergând doar croieşti cărare,
iar de te uiţi înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbaţi, mergând.
Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.
 
În româneşte de Darie Novăceanu




Sketch for Madame X



Preludiu
 

Acum că umbra unei iubiri curate trece,
un psalm aş vrea pupitru-mi bătrân să înfăşoare.
Severă, orga-n fluier acordul să-şi aplece,
aprilie doar murmur, suspin să dea. Şi floare.

Arome distila-vor merele-n lumina
de toamnă şi-ţi va spune smirna psalmodierea.
Şi va pluti parfumul de roze prin grădina
cu umbra împăcată, cu tihna şi tăcerea.

Nobilă şi bătrână, singură ruga mea,
sub armonia gravă de cântec şi miresme,
se va-nălţa ca zborul de porumbel; cu ea,
cuvântul alb pluti-va peste catapetesme.








Plictiseală

Bătea ceasul ora unu
în odaia mea. Chip straniu
avea noaptea. Ca un craniu
sclipitor pornise luna

din zenit să se pogoare
printre cipreşi, în grădină,
îmbrăcându-i în lumină
rece şi strălucitoare.

Prin fereastra-ntunecată
ajungeau până la mine
urlete ca de jivine
de muzică-ndepărtată.

Cântec trist de altădată,
o mazurcă săltăreaţă,
inocentă şi glumeaţă,
proastă ea şi prost cântată.

De plictis, simţeam în mine
sufletul atunci cum cască.
Inimă şi cap... de iască.
Şi... să mori e mult mai bine.









Prolog


XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!
Vrăjit e parcă aerul
şi barza albă
adoarme zburând,
iar rândunicile cu aripi ascuţite
se întretaie peste vântul de aur
şi se îndepărtează în pacea zilei,
zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,
prin aerul cu multă umbră,
să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.
Şi barza albă,
tăcută şi bizară,
atât de-absurdă şi de familiară,
ca un cârlig, pe clopotniţă.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade
şi sufletul urlă sub zarea veştedă,
ca un lup flămând. Ce cauţi,
poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă
şi vine noaptea şi amărăciunea
departării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;
în munţii îndepărtaţi,
aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,
poete, în amurg ?





Orizont


În după-amiaza clară şi amplă, cât plictisul,
când lănciile verii toride-s sfărâmate,
fantasmă-nchipuită de umbre-mi era visul,
cu miile pe şesul întins aridicate.

Amurgul plin de glorii, oglindă purpurie
era, cristal de flăcări, aruncând visarea
gravă-n nemărginirea antică din câmpie...

Iar eu, sonoră graba pasului uşure
simţeam, şi mai departe simţeam, răsfrânt în zarea
însângerată, vesel cântecul zorilor pure.









Portret

Copilăria mea-i doar amintirea unei curţi din Sevilia
şi o grădină unde rodeşte lămâiul sub lumină fierbinte.
Tinereţea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia,
viaţa mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.


Nici un Maniara seducător şi nici un Bradomin, vreodată
n-am fost – voi îmi cunoaşteţi îmbrăcămintea deloc arătoasă.
Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată
şi am iubit atâta cât să iubim ne lasă.


Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,
dar versul meu îşi are izvorul clar din pământ;
şi, mai mult ca oricare supus sub obicei şi doctrină,
sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.


Ador frumuseţea şi, după cum cere moderna estetică,
am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;
dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică
şi nu-s, precum sunt alţii, o pasăre-cobzar.


Dispreţuiesc romanţele tenorilor goi ca nişte cavouri,
şi corul cel de greieri pe când răsare luna.
Stau nemişcat să pot desluşi vocile de ecouri,
şi dintre voci o voce, atât ascult, doar una.


Sunt clasic sau romantic? Nu ştiu; să las aş vrea
versul cum căpitanul sabia, vestită
numai prin mâna celui ce a ţinut-o-n ea,
şi nu prin măiestria cu care-a fost călită.


Vorbesc cu cel ce drumul şi-l împarte cu mine mereu.
Cine vorbeşte singur, cu Cel de Sus să vorbească aşteaptă.
Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu
azi ştiu ce-i bunătatea şi taina-i înţeleaptă.


Dator, în fine, nu vi-s; îmi datoraţi ce-am scris, şi e puţin.
Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac
hainele de pe mine, din ei casa mi-o ţin,
şi pâinea de pe masă şi patu-n care zac.


Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,
şi gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,
mă veţi vedea într-însa fără nimic la mine,
aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.




Женственность в абстрактных портретах от Паскаль Пратт (Pascale Pratte)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu