Personalitatea lirică a lui Aron Cotruș este de o nebănuită complexitate și
profunzime. Versurile sale izvorăsc din sufletul poporului nostru și mărturisesc
concepția lui despre istorie și viața. Originalitatea lor nu mai trebuie
demonstrată, pentru că ea decurge firesc și inconfundabil din volumele sale
apărute de-a lungul vremii, până în 1940.
Apoi, timp de aproape patru decenii,
poezia sa a încetat să mai apară, până în 1978, când i se tipărește volumul de
Versuri - o antologie de Ovidiu Cotruș (nepotul poetului) și prefațată de Ion
Dodu Bălan.
Caracteristica principală a versului cotrusian, pe lângă
originalitate, este nuanța sa social națională.
Aron Cotruș a fost o voce
lirică distinsă și puternică. El a scris o poezie de-o mare vigurozitate,
umanistă și militantă, care -și păstrează legătura cu pământul străbun:
"strămoșesc pământ
aici m-am născut, aici vreau sa lupt
neîntrerupt
și cu
neînfrânt
avânt
să-ți cânt..."
(Strămoșesc pământ).
Există voci
care compară poezia lui Aron Cotruș cu cea a lui Walt Whitman, Verhaeren sau
Esenin, avându-se în vedere caracterul ei militant și mesianic. În
"Rapsodia valahă" - o adevărată ars poetica - poetul se prezintă
ca un adevărat tribun al neamului său:
"mă zbucium, ard, și cad, și scapăt
și
ca dintre ruinele de potop,
din măruntaiele-mi de flăcări mă dezgrop,
rapsod
să-ți fiu în lupta pân'la capăt...
acum
acum
și peste-acum,
peste pasu-mi ars de
praf și scrum,
peste numele-mi de negură și fum,
să-mi spintec sprinten
drum
tot mai departe
tot mai departe,
peste mine, peste viață, peste
moarte..."
Aron Cotrus a devenit o personalitate controversata, el
nemaifiind în țară din 1940, iar la începutul 1ui 1916, îl găsim în armata
austro-ungară și trimis pe frontul italian. El reușește să treacă în tabăra
noastră și se va înrola în Legiunea Română, ce reprezenta armata română.
Izvorâte din realitățile războiului, versurile sale, din Sărbătoarea morții (1915), sunt de factură expresionistă, exprimând o tărie eroică, un avânt, într-o manieră dură - obârșiile acestea găsindu-le în baladele și cântecele noastre haiducești, ori în cele de vitejie:
"Iobagi viteji, voinici
de fier, eroi,
În șanțuri, prin zăpezi ori prin noroi,
Pe ger și ploi,
În
marșuri, la atacuri zdrobitoare,
Mi-e sufletul cu voi..."
(In țara
morții).
La Arad, unde se va stabili în 1920, va conduce Biblioteca "Sămănătorul". După trei ani, el se va căsători cu Elisabeta Szanto, o pianistă remarcabilă.
Evenimentul va fi marcat în poezia Ne-am întâlnit;
"Ne-am întâlnit ? Peste potrivnicia dintre două neamuri,
Ca
peste-abis,
Din doi copaci străvechi, din două stinghere ramuri
Și ne-am
iubit".
În 1928, este ales președinte al Sindicatului Presei din Ardeal și Banat. Un an mai târziu, îl găsim atașat de presă la Milano. In 1930, Aron Cotruș era secretar de presă pe lângă Legația României de la Varșovia, unde desfășoară o bogată activitate pentru cunoașterea literaturii române în lume. Atașamentul față de oamenii din popor este ilustrat prin volumul său de versuri Printre oameni în mers (1931), din care se reține vocea năpraznică a poetului, autoritatea sa atât de răsunătoare:
Io
Pătru Opincă,
țăran fără țarina,
plugar fără plug,
ciurdar fără o vită,
îmi duc viața necăjită
fără
strâmbătăți și vicleșug,
și brusur de mucedă pită
mi-l plătesc cu sânge din
belșug...
" (Pătru Opincă).
In 1935, apare la Varșovia poemul
Horia (compus din 26 de poezii), care ne întărește convingerea despre
patriotismul și militantismul liricii lui Aron Cotruș:
"de jos
te-ai ridicat,
pietros, viforos,
pentru moți,
pentru cei săraci și goi, pentru toți...
și-ai
despicat în două istoria,
țăran de cremene
cum n-a mai fost altul să-ți
semene/
Horia !"
Revenind în țară, în 1937, Aron Cotruș avea pregătit
poemul Eminescu, pe care îl tipărește în 1939, la o jumătate de veac de la
dispariția marelui nostru poet:
"tot sufletul neamului,
cu-adâncul
adâncului,
cu freamătul codrului,
cu mireasma ierbilor,
cu fugile cerbilor,
cu
fiorii piscului,
cu legile sângelui,
iată-l viu, cum altul nu-i,
inmiit peste
măsură
In lunatica-i făptură
sub Ceahlaul frunții lui."
Din
1940, Aron
Cotrus va fi consilier de presă la Madrid și în Portugalia. N-a mai
revenit în țară, decât pentru câteva zile, în 1942. La Madrid a tipărit
Rapsodia
valahă, în care proiectează în versuri sumbre timpul eroic al istoriei
noastre:
"drept inima napraznica, grea,
datu-ne-ai Dunarea...
si văzui la
pândă,
prin bezna flămândă,
pe hotare de- osândă...
și veri fără modru,
în
văzduh furtunos,
sub cer albastru
aicea jos
din codru în codru
din castru în
castru
din vatră în vatră
pe-ntinderea humilor,
Roma de piatră,
Roma
străveche,
împărăteasă făr' de pereche
a lumilor"
In 1957, Aron Cotruș va
părăsi Spania, în schimbul Americii, unde va muri în 1961.
Versurile sale
formează opera unui temperament puternic, vulcanic și dur. Ele exprimă sufletul
unui tribun, ivindu-se în descendența poeziei sociale a lui Andrei Mureșanu,
Octavian Goga și se înscriu în rândul liricii prestigioase din perioada
interbelică a literaturii noastre, alături de versurile lui Tudor Arghezii,
Lucian Blaga, Vasile Voiculescu sau Adrian Maniu - toți deschizători de noi
orizonturi în poezia nouă ce se afirma.
Prof.univ.dr. Iulian Negrila - Astra
Aradeana
AM ÎNFLORIT ÎNTOCMAI CA UN MĂRAm înflorit întocmai ca un măr în vântul aspru şifugarnic,am înflorit cum totul înfloreşte –M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,zadarnic...n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut...şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut,ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni,Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,în tăcerile de vecinicii,frate vierme !...
GEAMURILE SÂNGERIIArd case, şuri, jirezi de fân şi paie,În groaznicul incendiului vezuviu.Şi-un biet popor de-avuturi îl despoaie.Aleargă flacările ca un fluviuAleargă flacările-ngrozitor,Fug flacările-ntruna, fără frâu,Aleargă,Peste câmpia roşie şi largă...Şi limbi de foc se-ntind peste clădiri,Şi ard hambare aurii de grâu,Şi-n pocnete, porumbu-n poduri arde.Se-ncolăcesc pe plopii albi, subţiri,În zăpuşala grea, care omoară,Şi ca nişte siniştri şerpi de pară,Şi peste cele-nsângerate unde,Iar şurile, schimbate-n stâlpi de jar,În salturi, ca nişte pisici bizare,S-aruncă sprinten, cine ştie unde,Schelete de-animale-ngrozitoare,În noaptea sângerie parSe văd făpturi purtate brusc de spaimă,Din lumi unde nu-i pace, nici visare.În sat, în case, prin ferestre sparte,Prin geamurile roşii, de departe,Şi apele murdare le-au aprins...Cum vorbe nenţelese, rupte-ngaimă, Cum uşile le cată în zadar,Cum păru-şi smulg, cum plâng şi ţipă-amar,Cum leşină şi pe podele cad, Ca-n fundul unui iad...Cât vezi, întinsu-i roşu, schimbător ocean,În râu parc-au căzut macabri sori, În râu parc-au căzut macabri soriŞi-acum plutesc pe apele murdare...Pe apele aprinse şi murdare. Şi focul creşte-ntruna-n faţa lor...Pe unde cad şi-n flăcări se îneacă...Pe care-aleargă focul călător Şi-n care parc-armate crunt învinseOri turme mari de oi şi capre-aprinseAleargă-n spaimă, fug din loc în loc, Purtând cu ele baia lor de foc,Şi vânturile-n drumul lor nomad.Prin fum şi prin funingine opacă,Şi-mproaşcă tunurile astă-seară,Cu flacări din plămânii lor de pară...Împroaşcă-ntruna, cu putere grea,Sinistru ard pădurile bătrâneDin depărtări adânci de undeva...Sinistru ard pădurile bătrâneAduc mirosuri grele, tari, de brad, Aduc un suflu aspru, violent,Şi boale din bolnavul Orient...Sinistru ard pădurile bătrâne Şi doar cenuşă fi-vor ele mâne,Imensele armii de ucigaşi...Pe-aicea când vor trece-n roşii paşi Iar brazii cu coroanele macabre,Iar colo-n codrii-acum, e noapte grea.Par uriaşe, roşii candelabre,Cu mii şi mii de braţe arzătoare,Ce ard la astă groaznică serbare,Şi creşte-ntruna roşa învălmăşeală,La agonia unei lumi de fiare...Stă, poate, ca Nerone, cineva,Mai groaznică, ca-n Roma, când ardea,A tunurilor grele ce s-aud,Privind cu o privire infernală,La astă monstruoasă-nvălmăşeală...Iar tunurile groaznice s-aud,Întruna creşte-ngrozitoarea larmă,Aproape-aproape, -ntruna mai aproapeŞi larma vine de pe roşii ape, Pornită din plămâna infernală,Copiii trişti sunt tot ce le rămâne,Venind în marşul lor de sânge ud......Ţărani îmbătrâniţi fără de vreme,Cu ochi ca nişte plăci de întuneric,Ei vin şi trec cu feţele de ceară,Aleargă cu obrazul cadaveric... Zdrobiţi de nedreptatea milenară...Fug oamenii – o turmă de strigoi –,Ei vin, şi trec, îşi duc copiii lor, Tot ce le lasă focu-ucigător...Copiii lor zdrenţoşi, dar drăgălaşi,Ce-odat’ şi-odat’, în vremile de mâne,Vor fi, poate, asemeni ucigaşi...Iar flacările ce se zbat spre cerŞi vântu-nalţă-ntruna limbi de foc,Pentru-a renaşte mai grozavi apoi...Par roşii munţi ce nasc şi-n urmă pier,Ce şi-or căta – când vor sosi – culcuşeTreziţi din somn de focu-ngrozitorŞi fugăriţi din paturile lor...Iar tunurile durduie din greu,Şi creşte focul aţâţat mereu,Un biet popor, zdrenţos, murdar, flămând...Lăsând pe cele drumuri lăcrimând,Şi-oştenii unui împărat păgân,Doar morţii-n urma lor de mai rămânDecât doar geamuri lucii, sângerii,Aici, în munţii-aceştia de cenuşe...De spaimă va-ngheţa atunci oricareCând şi-or vedea făpturile scârboase,Şi nebunia le-o pătrunde-n oase, În geamurile roşii, -ngrozitoare.Cu flăcări infernale se îmbată...Incendiul ăsta groaznic se îmbată, Nu vezi nimic pe străzile pustii...Îţi va trezi dorinţe şi viziuni...Şi-n satul ăsta mândru, care moare,Ele-s podoabe-atotstăpânitoare...Tu n-ai să vezi nimic în calea taÎn satul ars, străine, de-i veni,Nici râde n-ai să poţi atunci, nici plânge,Decât doar geamuri lucii sângerii, Stropite-ngrozitor de cineva...În dosul celor geamuri sângerii.Iar nebunia-n creieri şi în sânge Şi roşii fi-vor ochii tăi nebuni,Când vor priviCum spectri fac satanice orgii,
CUVINTE CĂTRE ȚĂRANAcest petec de pământ, bun rău,e-al tău!...ară-l, samănă-l, seceră-l spornic,fi-i slugă şi stăpân statorniccu toată vânjoşia ta:şi apără-l, de-o trebui cândva,cu puşca, cu coasa, cu sapa,să curgă pe-ntinsu-i ca apa!...sângele vrăjmaşilor ce-or vreasă ţi-l ia,tu l-ai udat cu lacrimi şi sudori,te-ai încovoiat pe el arându-l şi săpându-lşi l-ai muncit sub sori dogorâtori...veacuri de-a rândul,pentru grofiţele albe, pentru grofi semeţi, sătui,s-au scurs spre depărtări ca apele râului...pentru ciocoii desfătarnici ai pământului...de pe el grămezile de aur ale grâuluitu singur ai rămas aci, legat de sapă şi de plug:pe vecie,piatra grea, neclintită, sub ape ce fug...din întâii vremurilor zori,petecul acesta de glie,e-al tău de mii şi milioane de-ori şi-al tău să fiedacă-l vei şti munci şi răscoli,cu toată truda, şi răbdarea, şi dârjenia ta !...şi apăra
DE-AI IEȘI DIN MORMÂNTde-ai ieşi din mormânt între noişi-ai vedea atâţia moţi zdrenţuroşi pe munţii goişi neamul întreg flămând ca acu,te-ai jelui, ai doini din fluier,ce-ai zice, Horia, tu?!...munţii toţi să se cutremure,ori ai da un nou, şi lung, şi roşu şuier,să le vezi îngrozite, de pe culmea-ţi săracă,liftele câmpiei să tremure,ce-ai face, Horia, cu mişeii ce vânddin ale belşugului târguri cum pleacă?!...de-ai trăi tu acu,de gâturi să-i scoţi,norodul flămând?!...nu ţi-ar veni să-i cauţi pe toţi,ca pe cei mai mişei tâlhari,din paturi, de la cini, de la prânzuri,şi-n mijlocul pieţelor celor mai mari,de limbă să-i spânzuri ?!...
HORIAde joste-ai ridicat, pietros, viforos,pentru moţi,pentru cei săraci şi goi, pentru toţi...şi-ai despicat în două istoria,ţăran de cremene,te-ai desprins aspru din gloată,cum n-a fost altul să-ţi semene,Horia! cu-obraji supţi,cu ochi crunţi, să lupţi,vrut-ai să spinteci pe munţi, pe văi,să-nfrunţidin sălbatecii-ţi munţi:oştile craiului, temniţă, roată...de biruri, de zbiri,largi, netede, slobode căi,pentru ai tăi,cei mâncaţi de străini, despuiaţide rele-orânduiri... şi uitaţiţi-a bătut neschimbat, sub ţundra săracă,de regi şi-mpăraţi...pân’la Bălgrad pe roată,uimind călăi, nemeşi, gloată,aceeaşi mare, neînfricată inimă romano-dacă..pe-al adâncurilor noastre sfâşiat somn,duhul tău trăieşte încă treaz în munţişi va trăi dârz cât vor domni peste moţizbiri crunţi şi mişelnici despoţi...uriaş domn, pe-al răzmeriţelor roşu praznic, –Horia ?!...mai roşi-vei oare vreodat’, năpraznic,acestui neam, viaţa şi istoria –, tu, munte,al vrerilor nostre celor mai crunte,
ION
Groful întinde mâna ciocoiului celui nouîn castele cu uşi şi trepte multe...stau la pândă gândul să-ţi asculte.jandarmi cu puşti şi vine de bouIoane, eşti unul,nici temniţa, nici tunul...poţi fi milioane, –vrerile tale ne-nfrântesă nu le-nspăimântepoţi fi milioane,Ciocoiul şi groful din totdeaunasunt una... Ioane eşti unul,să nu-ţi poată smulge nici tunul ogorul de puţine pogoane !...se uită cu ură şi grofi şi ciocoi...Spre caii tăi, spre voinicii tăi boiIoane, tu eşti uriaşulce poţi osândi la pierzare oraşulpoţi tu să mai cruţide trântori semeţi şi mişei, –numai să vrei...ţara aceasta se razimă pe tine –Ioane, ia seama bine !cu pumnii tăi iuţi ciocoii bulgari, grecotei, arnăuţi,curajul tău să-nfrunte, temniţa, tunul;ce-au venit cândva, goleţi, de peste Dunăresă-ţi smulgă muncă şi supunere?! Eşti unul, poţi fi milioane,Ioane !să crească voiniceşte, să crească,vrerea ta românească, –
MĂ RĂSUCESC, MĂ ZBATMă răsucesc, mă zbat în gol, în glod...gândul – fir nevăzut – mi-l înnod,patimi flămânde mă muşcă, mă rod...mi-l deznod,pentru foamea-mi de cer,Doamne, găsi-voi spre Tine vrun pod,pentru trăirea-mi fără flori şi fără rod ?!pentru paşii-mi ce-n gloduri se-afundă şi pier,Ca un haiducşi-mi înfrân pornirile ce spre abis mă duc...zdrenţuit de plumbi, olog, năuc,la răscruci sudorile de foc mi le usucDoamne, Doamne, încotro s-apuc ?!
O, PLECĂRILE, PLECĂRILE...O plecările, plecările, plecăriledin toate porturile şi din toate gările,pe toate mările, spre toate depărtările,spre marginile lumilor şi ale gânduluispre toate ţintele şi aşteptările,M-or înghiţi în murmure-necate valurile?spre marginile sufletului meu – flămândului...m-or înălţa pe creste încă nevisate visurile?m-or aştepta în depărtări sărbătoreşte malurile?Ieie-şi, încotro le place, zborurilece-mi pasă mie unde mă vor duce trenurile, navele?şi dorinţele-mi de foc, bolnavele?...cruţe-şi ceasurile cine-o vrea şi de primejdii scape-le,ca un stol neobosit de paseri albe dorurile...ale mele-s drumurile lumii toate, munţii, apele...suflete, deschideţi pentru-nalturi, pentru depărtări şi vecinii, aripele!...moartea umbrele-i în preajma-mi înfiripe-le
PĂTRU OPINCĂIo,Pătru Opincă,ţăran fără ţarină,plugar fără plug,ciurdar fără-o vită,îmi duc viaţa necăjităşi bruşul de mucedă pităfără strâmbătăţi şi vicleşugO vorbă a mea-i ca o mie...mi-l plătesc cu sânge din belşug...de sărac ce-s, toţi câinii mă latră,am slujit cu cinste şi-omeniesatului şi împăratului...nu mă aşteaptă pe nici un podmolşi noapea, când pe uliţi trec domol,fete mari cu ţâţe ca de piatră...nime nu se ia cu mine la-ntrecere...sapa mea muşcă, rupe adânc,dar nu-mi aduce nici doară cât mânc...la secere,rânza mi-e goală, blidul la fel,coasă ca a mea în ţara toată nu e...sprintenă trece prin ierburi ca de cuie...dar grâul creşte drept ca de oţel,înfrunt strâmbele legi şi năpasta,să se-mbuibe din elgroful putred, ciocoiul mişel...Io, Pătru Opincă,ce-ntre-atâtea moşii n-am doar o şirincă.şi scuip pe toată rânduiala asta !...şi-n răzmeriţa ce-n mine creştesudui vârtos, mocăneşte,
PRIN VÂNTURI CE LATRĂPrin vânturi ce latră,sui cu paşi de piatră,ce şchioapă şi-ngheaţă,poteca răsleaţă:umbra-mi: greu cojoc,către stâni de ceaţă...Arşiţe mă coc,pe cărarea grea,parc-ar fi de foc,parc-aş duce aşaveacurile-n ea...mă izbeşte, şui:Şi aşa cum sui,pieptul muntelui,un gând ca un cuipeste munţii toţi !uite turma!... Nu-i !...Caut-o, de poţi,peste munţii toţi,ruga şi sudalma...Cum mă întărâtdupă-atât urât,sângerând, în gât,se-ntâlnesc de-a valma:Paşii, smulşi domol,Prin brazi, prin brădui,pe poteci haihui,calcă parcă-n gol,ochii-mi văd ce nu-i...glas vrea să înjghebe,peste munţi sălhui:paşi ai nimănui,Fluieru-n şerpar,paşi ai nimănui...În şerpar de jar, munţii să-i întrebe...Pârâul: alb ţap,Printre crengi de sânger,când diavol, când înger,cu soarele sânger...se dă peste cap, vântul: orb dulău,ca nişte năluci,codru-mbătrânitse prăvale-n hău,Şi-ori pe unde-apuci,pleacă spre-asfinţit...tufe, stânci tresar, parcă-s oi de jar,Parcă mii de câni,parcă-s oi de jar...Ochii văd, nu văd...Ori munţii se mută ?...E-ajun de prăpăd ? Furtună-ncepută ?mă înjunghie, şui:de câni de la stâni,ca ieşiţi din piatră,din hăuri mă latră...unde ochii-mi pui,Cum sui, cum nu sui,un gând ca un cui uite turma!... Nu-i !...peste munţii toţi !...printre anii hoţi,Caut-o de poţipeste munţii toţi,
ÎN URMA ARMATELOR GROZAVE
Prin inima cetăţii străvechi, pline de slavă,Unde trecuse Moartea, cu noaptea ei grozavă,Şi tristele patrule adorm pe străzi pustii...Se plimbă mândru Satan cu negrele-i stafii,Se plimbă mândru Satan şi râsu-i se revarsă,Iar corbii trec în stoluri cu sânge să se-adepe,Printre ruine moarte, peste cetatea arsă!Armatele grozave se afundară-n stepe,Şi peste tot cuprinsul, în urma lor acuma,Căci în cetatea moartă nu sunt decât cadavre...Sunt regi atotputernici: dihăniile şi ciuma.Azi, nime nu mai merge-n biserici şi în lavre,Iar mutele patrule, adese-n furii grele,Învie toţi oştenii căzuţi în bătăliiNebune schimbă focuri, luptându-se-ntre ele...Pe străzi lugubre, pustii, însângerate,Se-ntinde ca o apă şi-n nopţile pustii,Se-ntinde ca o apă o grea pustietate,În care stăpâneşte o nenţeleasă spaimă.Şi urcă în palate şi-n teatrele cu faimă,Unde stafii în coruri, macabre arii-ngaimă,Când miezul nopţii bateŞi trec, şi trec în noapte, pe străzi pustii,Şi umple de ecouri satanica cetateÎn haite, trec alene câni bolnavi de sătui...Sărmane vieţi schimbate de moarte în stafii,Şi trece mândru Satan, şi-ursuzi în urma lui,
