sâmbătă, 23 martie 2013

CARLO GOLDONI (1707 - 1793 ) - MEMORIILE DOMNULUI GOLDONI







La optzeci de ani, cu mintea și memoria limpezi și cu seninătatea vârstei patriarhilor, Carlo goldoni și-a povestit viața și geneza operei. Cele trei volume de memorii au apărut în 1787 la Paris, unde trăia Goldoni de aproape treizeci de ani, continuând să scrie piese, fiind și profesor de italiană la curtea regală.

”Toată osteneala pe care mi-am dat-o în alcătuirea comediilor mele - scrie el în  < Cuvântul autorului > care încheie al treilea volum al  MEMORIILOR - a fost să nu trădez natura; și toată grija ce am avut-o în memorii a fost să spun adevărul ”.

Veridicitatea, tonul onest și puțin plat cu care Goldoni  își povestește viața caracterizează cele o sută douăzeci de capitole în care scriitorul își fragmentează amintirile.

Această împărțire pe momente și întâmplări numeroase este, de altfel, singura urmă din vivacitatea comediografului. Povestirea se scurge liniștit, alternând evenimentele  biografice cu trecerea în revistă a principalelor piese.

Prima parte cu prinde anii copilăriei la Veneția și studiile de filozofie făcute de fiul medicului Giulio Goldoni, până ce atracția scenei l-a îndepărtat și de filozofie și de  medicina spre care tatăl său încerca să-l îndrepte. Fiu respectuos, a acceptat totuși să studieze dreptul și a slujit în administrația din Chioggia și Feltre, apoi și-a trecut și doctoratul. Începuse însă să scrie piese și, curând după moartea tatălui său, a cunoscut succesul cu BELIZARIU. Existența lui s-a legat de atunci încolo de  câteva trupe venețiene (Imer, Bedebar, Vendramin) pentru care, abandonând stilul comediei dell'arte, și-a scris principalele comedii.

Cu toate că MEMORIILE lui Goldoni nu omit aventurile sentimentale din tinerețe, tonul și conținutul lor le deosebesc întrutotul de paginile memorialistice ale aventurierilor italieni din secolul al XVIII-lea, ale lui Lorenzo da Ponte sau Casanova. După cum Veneția descrisă de Goldoni se deosebește de cea casanoviană. Pentru istoria spectacolului și pentru cea a literaturii, aceste relatări calme și amănunțite sunt de cert interes.








MEMORIILE DOMNULUI GOLDONI

( MEMORIE DEL SIGNOR GOLDONI )

CAPITOLUL XXVIII

Sosirea mea la Milano. Prima mea vizită la Rezidentul (rezidentul se numeau fiecare din ambasadorii republicii Venețiene). Lectura piesei mele AMALASSUNTA.

Iată-mă la Milano, în acea metropolă a Lombardicii, veche posesiune a coroanei spaniole și unde ar fi trebuit să mă înfățișez în mantie și cu guler după moda castiliană, dacă muza satirei nu m-ar fi îndepărtat de locul ce mi se hărăzise. Și acum, viclean, vin să cuceresc coturnul; dar de onoarea triumfului n-o să am parte decât încălțând gheata.

Am tras la Osteria del Pozzo, unul dintre hanurile cele mai vestite din Milano, pentru că, dacă nu ești bogat, dar vrei să te înfățișezi totuși cât mai bine, trebuie cel puțin să te faci că ești; și-a doua  zi i-am dus rezidentului Veneției scrisoarea de recomandare din partea soției guvernatorului. (Amiralul flotei din Adriatica se numea Guvernator al Golfului).

Rezident era pe-atunci domnul Bartolini, secretar al Senatului și fost vice-consul la Costantinopol, om foarte bogat, plin de strălucire și care se bucura de stimă atât la Milano cât și la Veneția. Peste câțiva ani a fost numit, prin vot, mare cancelar al Republicii, și s-a bucurat de această slujbă, care dă dreptul la titlul de ”excelență” celui care o exercită și care după nobilimea de rang domnesc e socotită cea mai de vază, vreme îndelungată, până la moarte.

Rezidentul Veneției fiind singurul ministru străin cu reședința la Milano din pricina  problemelor de fiecare zi care există între cele două state vecine, acest trimis al Veneției se bucură de cea  mai înaltă considerație, aflându-se pe aceeași treaptă cu cei dintâi seniori ai ducatului de Milano.

Ministrul mă primi cu mare bunăvoință nedisimulată și încurajatoare. Avea o înaltă stimă pentru doamna care era protectoarea mea și îmi oferi tot ce putea atârna de persoana și de trecerea de care se bucura; totuși mă întrebă, cu o înfățișare gravă și ministerială, ce pricină mă aducea la Milano și care erau întâmplările la care se referea doamna Bonfadini în scrisoarea ei.

Întrebarea era îndreptățită și răspunsul meu a fost simplu. I-am povestit de-a fir-a-păr ce se întâmplase cu mătușa și cu nepoata. Domnul rezident le cunoștea și povestirea mea îl făcu să râdă cu poftă. Îmi dădu asigurări că la Milano nu aveam a mă teme de nimic, atunci când auzi că-mi era frică să nu fiu urmărit pentru cele întâmplate.

Felul naiv în care îi descrisei cum s-au întâmplat lucrurile cât și amănuntele întâmplărilor mele, îi dădură ministrului să înțeleagă că nu eram prea bogat și el, cu cea mai mare delicatețe, mă întrebă dacă n-am cumva nevoie de ceva. I-am mulțumit, căci mai aveam câțiva țechini de la Bergamo, pe urmă mai aveam și piesa și de altceva nu aveam nevoie. Domnul Bartolini mă pofti să iau masa cu el a doua zi și eu acceptând invitația mi-am luat rămas bun de la el și am plecat.

Eram nerăbdător să-mi prezint piesa și s-o citesc și altora. Ne aflam tocmai în timpul carnavalului și la Milano exista o operă. Eu îl cunoșteam pe Caffariello, prim tenor la operă și-l cunoșteam și pe director, care era și compozitor de balete, domnul Grossatesta, a cărui soție era primă balerină.

Am socotit că e mai potrivit și mai nimerit pentru mine să fiu prezentat directorilor de spectacole din Milano de oameni care-i cunoșteau. Se nimerise să fie tocmai într-o vineri, zi în care nu se joacă aproape în toată Italia, când m-am dus seara la doamna Grossatesta, în apartamentul căreia se întâlneau cântăreții și cei din baletul operei.

Această excelentă balerină, concetățeană de-a mea, pe care o cunoscusem la Veneția, mă primi cât se poate de bine; iar soțul ei, de fel din Modena, un om de spirit și foarte instruit, începu o dispută cu soția lui pe seama originii mele, susținând foarte curtenitor că și eu aș fi de fel din Modena.

Fiind încă devreme și aproape singuri, am profitat de împrejurare spre a-i pune la curent cu intențiile mele. Se arătară încântați, făgăduindu-mi să mă prezinte directorului, și mă felicitară dinainte pentru acceptarea operei mele.

Începea să sosească tot mai multă lume și iată că apare și Caffariello. Mă vede, mă salută printr-o arie și se așează pe locul lui obișnuit, lângă stăpâna casei.

Nu trecu mult timp și este anunțat contele Prata, unul dintre directorii spectacolelor și cel mai bun cunoscător de arte dramatice. Doamna Grossatesta mă prezintă domnului conte și-i vorbește de libretul meu. Acesta făgăduiește să mă prezinte comitetului de direcție; dar ar fi fost foarte încântat dacă i-aș da prilejul să-mi cunoască cât de cât drama; concetățeana mea se arată și ea foarte doritoare s-o  cunoască, iar eu nu așteptam decât prilejul de a o citi. Este adusă o măsuță și o lumânare, toată lumea ia loc și încep să citesc. Anunț titlul: AMALASSUNTA. Caffariello începu numaidecât să-l fredoneze și i se pare lung și caraghios. Râd cu toții în afară de mine: doamna intervine și privighetoarea tace. Citesc numele personajelr, în număr de nouă, și se aude glasul subțire al unui bătrân castrat miorlăind ca un motan în coruri:”Prea multe, prea multe, sunt cel puțin două în plus.”. Mă simțeam încurcat din pricina unor asemenea oameni și voiam să renunț la lectură, dar domnul conte Prata îi închise  gura acelui neobrăzat, care nu era de talia lui Caffariello, și întorcându-se către mine îmi spuse:

- Este adevărat, domnule, că o dramă nu are, de obicei, decât șase sau șapte personaje; dar când merită, se cheltuiește cu plăcere pentru încă doi; aveți, vă rog, bunăvoința, adăugă el, și continuați lectura, dacă vă face plăcere.

Îmi reiau așadar lectura: actul încâi, scena întâia; Cloderilo și Arpagone. Aici intervine domnul Caffariello și mă întreabă care e numele primului tenor.

- E Cloderilo, domnule, îi spun eu.

- Cum așa, adăugă el, dumneata deschizi scena cu primul actor și-l faci să apară în timp ce lumea vine, se așează și face zgomot ? Pe legea mea, domnule, să știi că nu sunt omul dumitale !

Câtă răbdare trebuie să ai ! Domnul Prata ia atunci cuvântul și spune:

- Să vedem dacă scena e interesantă.

Citesc prima scenă și, în timp ce-mi declam versurile, iată că un muzicant pirpiriu și neputincios scoate din buzunar niște hârtii făcute sul și se îndreaptă spre clavecin pentru a repeta o arie dintr-un rol al său. Stăpâna casei îmi cere mii de scuze, iar contele Prata, luându-mă de mână, mă conduce într-o încăpere foarte îndepărtată de mulțimea aceea zgomotoasă.

Acolo, poftindu-mă să iau loc și așezându-se și el alături de mine, îmi spuse să nu țin seama de proasta creștere a unei adunări de imbecili și mă rugă să-i citesc numai lui drama, spre a putea să-și facă o părere și să-mi spună sincer ce crede. M-am bucurat foarte mult de această amabilitate, i-am  mulțumit și am pornit să-i citesc piesa de la primul până la ultimul vers, nesărind nici măcar o virgulă. M-a urmărit cu mare atenție și cu răbdare; și după ce-am isprăvit de citit iată, în mare, rezumatul atenției și al răbdării cu care m-a urmărit:

- Mi se pare că ați studiat binișor arta poetică a lui Aristotel și Horațiu și v-ați scris piesa conform principiilor tragediei, și nu știți, așadar, că drama muzicală este o operă imperfectă, supusă unor legi și conveniențe care, la drept vorbind, nu au sensul obișnuit, dar care trebuie urmate întocmai. Dacă ați fi în Franța, v-ați da osteneala spre a fi pe placul publicului; dar aici trebuie să începeți prin a fi pe placul actorilor și actrițelor; trebuie să-l mulțumești pe compozitor; trebuie să te consulți cu pictorul scenograf; pentru toate există legi; și ar fi o crimă de lez- dramaturgie să îndrăznești să le încalci și să nu ții seama de ele. Ascultați, continuă el, am să vă împărtășesc câteva din aceste legi imuabile, pe care nu le cunoașteți. Cele trei personaje principale ale dramei trebuie să cânte fiecare câte cinci arii, două în primul act, două în al doilea și una în al treilea. Soprana și tenorul secund nu pot avea decât trei; iar ultimele personaje trebuie să se mulțumească cu una, cel mult două. Autorul textului trebuie să-i pună la dispoziție compozitorului feluritele  gradațiuni ce formează clarobscurul muzicii și să aibă grijă ca două arii patetice să nu vină una după alta; în afară de aceasta, trebuie să distribuie bu aceeași băgare de seamă ariile de bravură, recitativele, ariile obișnuite, menuetele și rondourile. Trebuie, mai ales, să ai grijă să nu distribui arii de  dragoste sau de bravură sau rondouri personajelor secundare. Aceste biete creaturi trebuie să fie mulțumite cu ce li se dă și s-au voie să aibă succes.

Domnul Prata voia să mai continue încă; îl rugai însă să nu-și mai dea osteneala, îi mulțumii încă o dată și îmi luai rămas bun de la el.

Mi-am dat seama atunci că cei care mă judecaseră la Brescia aveau dreptate, că domnul conte Trissino de Vicenza avea și mai multă și că numai eu greșisem.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu