Pe numele adevărat Iacob B. Bull, poetul norvegian s-a născut într-o familie de scriitori.
In 1902 a absolvit colegiul, după care a călătorit în Italia, apoi s-a întors la Oslo, pentru a studia istoria și literele.
A trăit la Roma, Copenhaga, Paris și Oslo.
Puternic influentat de simbolismul francez, Olaf Bull a fost supranumit „romanticul poeziei de idei”.
A publicat volumele:
Poeme (1909), Poeme noi (1913), Poeme si scurte povestiri (1916), Stelele (1924), Metopa (1927), O suta de ani (1928), Oinos si Eros (1930) si Ignis ardens (1932) - postum i-a aparut volumul Opere (1942).
METOPĂ Pe tine vreau în vers să te închid, pe tine-adânc să te păstrez, de-a pururi. În tânăr alabastru de neşters rămâi acum în ritmice contururi. Tu, însorito, feciorelnic chip ce schimbi un cer pe altul, îmblânzind lumina, duioşia, timpul, taina! Aş da şi cântul meu, să pot în schimb ciopli doar o metopă-a amintirii ce-apoi, uşor, pe suflet să ţi-o las, tu, suflet sfâşiat şi în impas ! Vagabondăm pe plajă. Pleci urechea la valurile care cad, dispar – şi sună spuma-n spaţiile serii ce-şi mută veşnic veştedul hotar. Şi clopotele tot mai palid sună din turnuri de biserică-n amurg. Rostogolite valuri de lumină, solarele torente curg şi curg... Pădurile-s albastre; ceru-n preajmă: spre casă-aleargă turmele de nori. Se reculege câmpul. Sus, răsare Arcturus. Vântul, nemaidând fiori, doar îndărătul gardului de piatră respiră în secară, liniştit. Tragi aerul în piept. Ce răsuflare adânc-fierbinte! Ochii tăi sclipesc. La ce gândeşti, tu, fată visătoare? „Gândesc la seri ce-or trece fără mine. La câmpuri coapte în absenţa mea, La mişcătoare fleacuri, ca sămânţa ce-o spargi în dinţi; la vale, valuri, ca acestea ce se sparg în faţa noastră. La săptămâni şi luni care vor curge şi fără mine, când voi fi-n mormânt, cu înserări la fel de-adânci şi-albastre, când nu voi fi cu tine pe pământ. Şi-n ochii mei o lacrimă se suie sfios alunecându-mi pe obraz. Aceste toate azi sunt ale noastre. Sunt ele-ntr-adevăr ? Şi ca şi azi vor fi şi peste ani când ceaţa însăşi s-o risipi Ce straniu străluceşte, după reflux, nisipul ? Totul ca o lacrimă în ochii tăi sclipeşte. Oricum, e-un dulce, fericit miracol şi grâu, şi arbori, şi atâtea flori, şi munţii-n fund, ce-s umezi de aceste mărunte clipe-adânci, cum uneori privirea ce ţi-o văd acum, iubite... Mesteacănul, priveşte cât de-al nostru-i ! Şi acest gard de lemn şi, pe tăpşan, căruţa cu uneltele dintr-însa, şi valea verde-n fiecare an. De-aş porunci mormântului, aş vrea să cresc ca un mesteacăn nalt, subţire, cu stele printre crengi, ori să mă schimb în pajişte ori munte – doar aşa mi-aş apăra grădina de pieire. Tu, ţine-mă în braţe şi mă strânge să simt aproape clipa asta când un licăr de speranţă radiază o altă veşnicie pe pământ!” Iar eu, un om din carne şi din sânge, din creştet până-n tălpi un pământean, presimt că am văzut – dar ce anume ? Acel ceva înalt şi diafan ce-i numai gând, privire, numai glas. Însingurata mea! Ce pot să fac decât să-ţi mângâi părul, să aspir parfumul, să-ţi văd ochii... Pan şi Psyhe în grâu. Deasupra, veşnice sclipiri.CHOPIN ÎNDĂRĂTUL UȘII
Blestematul se-apucă din nou de Chopin...
Eu vreau să-mi închei mai repede versul.
În fine-am găsit – am găsit un refren !
În sunet se schimbă întreg universul,
Şi muzica într-un cuvânt s-a deschis.
Ca orga se zguduie masa de scris.
Aleargă peniţa în tact muzical.
Chopin îmi e frate de drum ideal.
Rozalba, o floare cu mugur ciudat
pe hârtie sonor s-a-ntrupat.
Dar – ce-am să mă fac dacă tace Chopin ?
Dumnezeule, toate se vor fi uitat ?
În alb se vor stinge şi cânt şi refren ?
CÂNTEC DE PAHAR ÎNTR-O NOAPTE
DE PRIMĂVARĂ
Suflete-al meu, deschide-o fereastră !
E o noapte frumoasă, albastră !
Şi luna picură singură stropi
în cupa aceasta a noastră !
Slăvit, vinul roşu, albastra tărie!
Ce-i lumea? Câmpie pustie –
în nectar şi în nemărginire-i
esenţa lui vie.
Ca mii de insule, stelele-n cer
plutesc pe mări de eter.
În clipa aceasta, prieteni, să pier !
CÂNTEC DE TOAMNĂ
Iarna e afară;-n ochi,
toamnă-i încă, ruginie.
Lunecă o stea... Şi ninge...
S-a-ntâmplat ce-a fost să fie.
Totu-nfruntă moartea, totul
va da floare-n preajma noastră.
Trandafirii din săruturi
trec în vers prin iarna aspră.
POEZIA
Ea care nu cântă vreodată, cântă azi,
Cu pruncu-n braţe, - obraz lângă obraz.
Tril fericit şi glas tremurător
Ce sună, ca şi cum zvâcneşte-o dată
Cu laptele, o binecuvântată
Cântare, din acelaşi sfânt izvor.
Şuvoi e Vocea ei – tulburătoare,
Împrăştiată-n cer pustiu, pe mare,
Până la stele de dincolo de nor.
Apoi, o umbră mare deodată:
UANA, zeea muzicii, plecată
Pe leagănul din peşteră, uşor.
Curând se linişteşte cântu-n noapte
Şi visele. Iar sânul gol de lapte
Din gura delicată a căzut.
Adoarme pruncul. Şi ea însăşi pare
Fragilă, o fetiţă temătoare,
Când scurtul timp de cântec a trecut.
