SĂ DĂM CU-AL VORBEI ZAR...
Mă-ntrebi a cui poruncă-anume
Limba smintitului aprinde ?
Să dăm cu-al vorbei zar
Precum grădina mea
Cu mirt şi chihlimbar
Abia, abia, abia.
Să trăncănim, de vrei,
Cu ce ceremonie
Sunt frunzele de tei
Stropite cu lămâie.
Acele lunii, cine
Le lăcrimă-n vergele,
Printre ecluze pline
De geam cu jaluzele ?
Şi flori îmi presără
Pe preşul de la uşă ?
Scoruşul scutură:
Cursivă jucăuşă ?
Ai să mă-ntrebi: dar cine
Dă lunilor lungime ?
Şi cui mărunt nu-i pare
Nimicul şi îl doare ?
Şi cine-n arţar, prostul,
A pus atâta fast,
Şi nu-şi părăsi postul
De la Ecleziast ?
Şi buzelor de dalii
Ai să mă-ntrebi – din humă -
Cine le suflă: „Gata,
Căzu şi-ntâia brumă!”
Iar frunzele răchitei
Pe-alei, pe la spitale,
Le vântură pe dale?
Zici: cine porunceşte ?
Păi, zeii cu firi crunte,
Puternici peste fleacuri,
Stăpâni peste-amănunte.
Ghicită-i bezna morţii ?
Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,
I-atât de-amănunţită,
Ca liniştea de toamnă.
GREA CRUCE SĂ IUBEȘTI PE UNII...
Grea cruce să iubeşti pe unii.
Dar tu – ce simplă! De-nţeleg
Secretul frumuseţii tale,
Enigma vieţii o dezleg.
S-aude, primăvara, foşnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îţi e-nţelesul,
Ca el de dezinteresat.
Freamătul viselor s-aude
Atunci – şi parcă le şi vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-aşezi.
Uşor e: te trezeşti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjeşti de-a pururi.
1931
ALARMĂ FALSĂ
În zori harababură,
Ciubere şi covete,
Şi jilave apusuri,
Seri ude ciuciulete.
Şi lacrimi înghiţite-n
Suspine de-nnoptare.
Locomotiva cheamă
La versta nu ştiu care.
Şi iar amurguri sparte,
În curtea cu minuni
Septembrie împarte
Ştiute stricăciuni.
Şi-n liniştea tomnoasă,
Aşa ca un delir,
De peste râu se lasă,
Un glas de cimitir.
Cu văduva ce plânge
Mă simt de un temei,
De parcă-ntregu-mi sânge
Ar trece-n glasul ei.
Din tindă văd, prin umbră
De geam, an nou s-arată
Cu clipa cea din urmă
Într-una amânată.
Croindu-şi drum din partea
De sus, dinspre coline,
Prin groaza frunzei, moartea
Se uită fix la mine.
1941
BASM
Prin tărâm de basm,
De mult, hăt, tare,
Iată-un călăreţ
Îşi croia cărare.
Se grăbea la trântă,
Poate chiar spre moarte,
Codru, noapte-adâncă
Se lăţeau departe.
Inima-i cobeşte:
„Ţine-te-o cureaua?
Sări adăpătoarea,
Strânge bine şeaua.”
El să-şi plece-urechea?
O ţâşni săgeata.
Un gorgan în faţă-i
Numai ce s-arată.
Suie şi dă cotul,
Intră-n valea seacă,
Iar se opinteşte,
Muntele să-l treacă.
Dincolo-i vâlceaua.
Na, c-a rătăcit!
La adăpătoare
Chiar a nimerit.
Neluând în seamă
Inima ce-i spuse,
Îşi abate calul,
Spre pârâu îl duse.
***
Peşteră-i în faţă,
Şi la gură, vad.
Flăcări de pucioasă
Fulgeră ca-n iad.
Şi prin fumul acru
Care l-a cuprins
Răzbătu un ţipăt
Depărtat şi stins.
Numai ce voinicul
Murgu-şi luă de frâu;
Tot prin văgăună,
Tot pe lângă râu.
Ce-mi văzu viteazul?
Iaca un balaur,
Numai solzi pe coadă,
Solzii numai aur.
Împroşca lumină,
Flăcări din gâtlej,
Şi ţinea fecioara
Strânsă ca-n vârtej.
Pielea-i rece-atinge
Ca un sfârc de bici
Gâtul, luminatul,
Umerii cei mici.
Obiceiul ţării,
- Poţi să te opui ? -
Să s-arunce-o fată-n
Gura monstrului.
Oamenii de-acolo,
Cum erau săraci,
Îşi lungeau nevoia
Cu acest haraci.
'Ncolăcit pe braţu-i,
Şi pe beregată,
Să-şi înghită birul
Şarpele se gată.
Cată-n sus voinicul
A milostivire.
Suliţa de luptă
Pune-n cumpănire.
***
Pleoapele lăsate,
Înălţimi. Stihii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.
Coiful e-n ţărână.
Şarpele sughiţă.
Calul cu copita-l
Face chisăliţă
Cal şi hoit alături,
Totuna-n nisip.
Leşinat voinicul.
Albă-i ea la chip.
Se deschide bolta
Sus, pe nesimţite.
Cine-o fi ? Domniţă?
Cine pasămite ?
Plâng că li-i prea bine.
Pieptul le tresaltă.
Ba leşin i-apucă,
Pe-amândoi deodată.
Ba se întremează,
Ba dorm de-a-n picioare,
Că pierdură sănge,
Vlagă, fiecare.
Inimile însă
Bat. Ba el, ba ea.
Dau să-şi vină-n fire,
Somnul iar îi ia.
Pleoapele lăsate.
Înălţimi. Stihii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.
Versuri din romanul „Doctorul Jivago” (1946 – 1953)
GRĂDINA GHETSEMANI
Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos – un râu care Kedron se cheamă.
Şi dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar şi-a tras.
Măslinii-ncărunţiţi şi argintii
În aer dau să facă primul pas.
Era grădina nu ştiu cui aici.
Le spuse El, deodată: Nu plecaţi.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneţi pe aproape, mă vegheaţi.
El renunţase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Şi-acum era ca noi, un om, şi-atât.
Păreau îndepărtările, în noapte,
Ţinutul nefiinţei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.
Şi tot privind în hăurile negre,
Ce nu încep şi nu sfârşesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.
Abia sfârşi, aşa, de nu ştiu unde,
O şleahtă de golani – oşteni, popor,
Făclii şi săbii – iar în faţă Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător !
Dar Petru-atunci sări la cuţitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă ?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ţi-o bagă-n teacă !
Şi El le zice: V-a fost dar anume
Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!
Bătu şi ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiţi.
Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtară oleacă de ceilalţi.
Discipolii, cuprinşi de toropeală,
Tot moţăiau pe margine de şanţ.
Socoţi că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete ?
Şi nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Şi toţi ar fi în praful Palestinii.
Ci cartea vieţii tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Şi trebuie acum să se îmtâmple
Aşa cum este scris în ea. Amin.
Vezi, secolele merg şi merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoşată
Pogor în chinul groapei voluntar.
Şi mă înalţ apoi după trei zile,
Şi, tot aşa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieşind din întuneric,
Vin veacurile-n şir la judeacată.
Versuri din romanul „Doctorul Jivago” (1946 – 1953)
DUPĂ VISCOL
După viscol o linişte mare
De jur împrejur se coboară.
Odihnindu-mă, trag cu urechea
La glasul puştimii de-afară.
N-am dreptate, orbirea m-a prins,
Am greşit, fără minte cum sunt!
Ca o albă femeie de gips
Cade iarna cu faţa-n pământ.
Se admiră din cer lucrătura
Pleoapelor moarte, lipite strâns.
Sub zăpadă-i acum bătătura,
Pe lăstari e podoabă de-ajuns.
Gheaţa, gara şi vechea platformă,
Şanţul, şinele, pădurea uitată,
Ce ireproşabilă formă,
Fără colţuri, au prins dintr-o dată!
De acum, pân'ce somnul mă fură,
Lumea toată mutând pe sofa,
În hotare de strofă obscură,
Într-o filă o voi îndesa.
Pe hârtie sculpta-voi exact
Buturugi şi buştenii grămadă,
Malul apei, tufişul intact,
Lumea-ntreagă, oraşu-n zăpadă.
NINGE
Ninge, ce mai ninge!
Floarea de muşcată
Şade-n drum mirată,
Gerul o atinge.
Ninge. Totul zboară,
Strada, cotitura.
Treptele pe scară
Au pornit de-a dura.
Ninge. Spre pământ
Bolta nesfârşită:
Cu sumanul rupt,
Bolta peticită.
Cerul coborî,
Stă ca un nerod,
Sus în capul scării,
Doborât din pod.
Abia fu Crăcinul,
Anul nou s-arată,
La o depărtare
Numai de o şchioapă.
Ninge. Flori de gheaţă
Cu zăpada-n pas,
Treci la fel tu, viaţă,
Ce ne-ai mai rămas?
Poate că şi anii
Se succed grămadă
Ca aceste vorbe
Scrise pe zăpadă...
Plantele-s mirate,
Drumu-i buimăcit.
Omu-a-ncărunţit.
Ninge peste toate.
TOȚI ȘI-OR PUNE AZI PARDESIE...
Toţi şi-or pune azi pardesie,
De lăstarii ploii agăţându-le, mut,
Dar nici unul n-o să observe, nici unul,
Că de vreme rea iar m-am luat de băut.
Argintate, frunze de zmeură, toate
S-or întoarce cu josul în sus.
Soarele trist e acum, ca şi tine,
Nordică făptură, astru apus.
Toţi şi-or pune azi pardesie,
Dar şi noi vom face-o, azi, lată.
Căci nimic nu ne va-nlocui
Băutura cea înceţoşată.
O, DE ȘTIAM DE LA DEBUT...
O, de ştiam de la debut
Că versul scris cu sânge-omoară,
Că flecuşteţele de rânduri
Te-nfundă-n gât şi te doboară,
Lăsam isprăvile acestea
C-un dedesubt primejdios.
Abia se-nfiripa povestea
Şi interesul – ce sfios!
Ca Roma, bătrâneţea-i dură,
N-o-ndupleci cu braşoave doară.
Nu scapă-actorul c-o lectură:
Cere de-a binelea să moară.
Când inima-ţi dictează versul,
Ea scoate-n scenă-un rob, târându-l.
Aici se isprăveşte arta!
Respiră soarta şi pământul.
