Pasiunea analitică și ”egotismul” îl îndreptau în egală măsură pe Stendhal (Henry Beyle) către memorialistică. Ne-a lăsat un jurnal de tinerețe și două volume de amintiri: Amintiri egoiste și Viața lui Henry Brulard.
Jurnalul acoperă perioada 1801 - 1819, cu întreruperi explicabile în timpul campaniei din Rusia și a prăbușirii lui Napoleon. Sunt anii petrecuți la paris de tânărul Stendhal, visurile de succese literare și teatrale, dragostea pentru actița Melanie Loyson, dragoste care l-a împins pe viitorul romancier la o destul de comică experiență negustorească la Marsilia; apoi anii de serviciu ca intendent militar în Germania. Ultima parte a jurnalului, apărută mai târziu, cuprinde al doilea și îndelungatul pelerinaj italian și pasiunea neîmpărtășită pentru Matilda Dembrovski.
Spre deosebire de volumele de memorii, jurnalul nu a fost gândit pentru publicare. O însemnare cere chiar găsitorului să-l distrugă. Sinceritatea lui Stendhal e totală și precauțiile împotriva indiscreției duc, ca la Samuel Pepys, la folosirea altor limbi - italiana și o engleză aproximativă (Tânărul Stendhal era începător în această limbă).
E jurnalul unui om inteligent și ambițios care își caută drumul și se caută, se sforțează să-și înfrângă sfiala. Pentru istoria literară și pentru psihologia artei interesul acestor pagini e prodigios. Interesul lor literar e inegal. Stendhal nu a fost artistic precoce, s-a format cu greutate. Expresia celui care avea să devină maestrul stilului precis e încă împiedicată. Dar multe pasaje din jurnalul tânărului Beyle îl prevestesc pe Stendhal. Se pot descifra și materialele viitoarelor romane.
Apărute postum, cele două volume de amintiri sunt scrise în ultimul deceniu de viață. Amintiri egoiste e din 1832, din vremea consulatului la Civita Vecchia. Scrierea aceasta, întreruptă brusc și nerevăzută, este un examen critic al anilor petrecuți la Paris după 1821, începând deci cu perioada de convalescență afectivă în care îl lăsase despărțirea de Matilda. Scriitorul își cercetează trecutul cu o sinceritate aproape brutală.
Viața lui Henry Brulard e scrisă câțiva ani mai târziu, în 1835 - 1836. Concepută mai ambițios, ca o autobiografie completă, este și nerevăzută și neterminată. Se oprește la amintirile tulburătoare ale primei călătorii în Italia, făcută de sublocotenentul Beyle împreună cu armata lui Napoleon. Autoanaliza funcționează și aici minuțios și lucid, mai ales în nararea primei copilării în casa notarului Cherubin Beyle și a conflictelor cu mătușa Seraphie și cu educatorul, abatele Raillane, conflicte care au făcut din copilul de zece ani un răzvrătit. Farmecul particular al acestei scrieri memorialistice constă în existența examenului critic cu nostalgiile nemărturisite și fără dulcegării ale omului de cincizeci de ani, în acel moment scriitor prolific și total ignorat.
AMINTIRI EGOISTE
(SOUVENIRS D'EGOTISME)
CAPITOLUL 44
Muream de frică, dar sacrificiul fusese hotărât, nici cele mai mari primejdii nu m-ar fi putut opri. Mă uitam la greabănul calului, și distanța de trei picioare care mă despărțea de pământ mi se părea o prăpastie fără fund. Culmea caraghioslâcului, cred că aveam și pinteni.
Așadar, căluțul meu sprinten galopa razna printre sălcii, când mă auzii chemat: era servitorul înțelept și prevăzător al căpitanului Burelviller. Strigându-mi să trag de dârlogi și apropiindu-se, el reuși să oprească în fine calul după o galopadă de cel puțin un sfert de ceas în toate direcțiile. Mi se pare că printre multele mele spaime era și aceea de-a nu fi târât în lac.
- Ce vrei ? îi spusei servitorului, când reuși, în fine, să-mi astâmpere calul.
- Stăpânul meu dorește să vă spună ceva.
Primul meu gând fu să pun mâna pe pistoale: precis că vor să mă aresteze. Drumul era plin de oameni, dar toată viața n-am văzut decât propriilemele idei, și nu realitatea (ca un cal nărăvaș, mi-a spus cu șaptesprezece ani mai târziu domnul conte de Tracy).
Mă întorsei semeț la căpitan, pe care l-am găsit așteptându-mă plin de bunăvoință pe șosea.
”Ce doriți de la mine, domnule ?” îi spusei, gata să pun mâna pe pistol și să trag.
Căpitanul era un bărbat înalt și blond, între două vârste, slab, cu o înfățișare batjocoritoare și șireată; n-avea nimic atrăgător, dimpotrivă. Mă lămuri că tocmai ieșea pe poartă, când D...i-a spus: ”Vezi că e un tinerel care merge la armată pe calul acela, încalecă pentru prima dată și habar n-are ce-i aia armată. Fie-ți milă și ai grijă de el măcar în primele zile.”
Așteptând mereu să mă supăr și gândindu-mă la pistoalele mele, examinam sabia dreaptă și teribil de lungă a căpitanului Burelviller, care, așa mi se pare, făcea parte din cavaleria grea: uniformă albastră, butoni și epoleți de argint.
Culmea ridicolului, cred că și eu aveam sabie, ba chiar, dacă stau și mă gândesc, sunt sigur că da.
În măsura în care pot judeca cele întâmplate, se pare că i-am plăcut acestui domn de Burelviller, care avea aerul unui mare șnapan și care probabil că fusese dat afară din regimentul său și căuta acum să se lipească de altul. Dar asta e o presupunere, ca și fizionomia persoanelor cunoscute la Grenoble înainte de 1800. Parcă eram în stare să judec ?
Domnul de Burelviller răspundea la întrebările mele și mă învăța să călăresc. Făceam etapele împreună, mergeam împreună să ne luăm foaia de încartiruire, și asta a ținut până la casa Adda, Porta Nova la Milano, pe stânga cum mergi spre poartă.
Eram absolut beat, nebun de fericire și nebun de bucurie. Aici începe o epocă de entuziasm și de fericire desăvârșită. Bucuria mea, încântarea mea nu scăzură decât atunci când am devenit dragon în Regimentul 6, dar asta a fost doar o eclipsă.
Pe-atunci nu-mi dădeam seama că mă aflu în culmea fericirii pe care o poate atinge pe lumea asta o ființă omenească.
Și totuși așa este. Și aceasta cu numai patru luni după ce fusesem atât de nefericit la Paris, când mi-am dat seama sau am crezut că îmi dau seama că Parisul nu este, prin el însuși, o culme a fericirii.
Cum să vă descriu încântarea trăită la Rolle ?
Va trebui probabil să recitesc și să corectez acest pasaj, împotriva intenției mele, de frică să nu mint din afectare, ca J.J. Rousseau.
Cu sacrificiul vieții și al avutului meu era fapt împlinit și desăvârșit, eram excesiv de îndrăzneț pe cal, dar îndrăzneț întrebându-l întruna pe căpitanul Burelviller:”N-o să-mi frâng gâtul ?”
Din fericire, calul meu era elvețian - și pașnic, și rezonabil ca un elvețian; dac-ar fi fost roman și hain, m-ar fi ucis de o sută de ori.
Se pare că i-am plăcut domnului Burelviller, care se apucă să mă formeze în toate privințele; și-a fost pentru mine de la Geneva la Milano, în cursul unei călătorii de patru sau cinci leghe pe zi, ceea ce trebuie să fie un excelent educator pentru un tânăr prinț. Viața noastră era o conversație plăcută, presărată cu evenimente neobișnuite și nu lipsite de mici primejdii; prin urmare, nici cea mai slabă urmă de plictiseală. Eu nu îndrăzneam să vorbesc despre himerele mele și nici să discut literatură cu acest pișicher uscat de 28 sau 30 de ani, ce părea incapabil de orice emoție.
De îndată ce făceam o haltă, îl părăseam, îi dădeam un bacșiș bun servitorului său, ca să aibă grijă de cal - puteam pleca, așadar, să visez în pace.
La Rolle, așa mi se pare, sosit devreme, beat de fericirea de-a fi citit La Nouvelle Heloise și de ideea de a trece prin Vevey, confundând probabil Rolle cu Vevey, auzii dintr-o dată, sunând din toate puterile, clopotul majestuos al unei biserici așezate pe o colină, la un sfert de leghe mai sus de Rolle sau Nyon; urcai acolo. Vedeam un lac frumos întinzându-se sub ochii mei, sunetul clopotului era o muzică fermecătoare care acompania ideile mele și le dădea o fizionomie sublimă. Acolo, așa mi se pare, am fost cel mai aproape de fericirea desăvârșită.
Pentru astfel de clipe merită osteneala să trăiești.
Mai târziu voi vorbi de alte momente asemănătoare, când temeiul fericirii poate că era mai real dar senzația era oare tot atât de vie ? Exaltarea fericirii, tot atât de desăvârșită ?
Ce poți spune despre astfel de momente fără să minți, fără să cazi în romanesc ?
La Rolle sau Nyon, nu știu unde (de verificat, e ușor de văzut biserica aceea, înconjurată de opt sau zece arbori înalți), chiar la Rolle începură timpurile fericite ale vieții mele, să fi fost 8 sau 10 mai 1800.
Inima mea tresare încă scriind acestea după treizeci și șase de ani. Las baltă foile mele, mă plimb prn cameră și apoi mă întorc să scriu. Prefer să omit un amănunt adevărat decât să cad în păcatul dezgustător al declamației, așa cum e obiceiul.
