vineri, 29 martie 2013

MONTESQUIEU 1689 - 1755 - CAIETE (Partea I)




Montesquieu




Caietele de însemnări ale lui Charles Louis de Secondat, baron de la Brede și de Montesquieu sunt mai aproape de moralism decât de memorialistica propriu-zisă, în sensul că nu cuprind narațiuni de fapte, ci reflexiuni exprimate uneori aforistic, cu o finețe ironică ce caracterizează și secolul și pe autorul Scrisorilor persane. Titlurile date de autor acestor caiete (Câteva cugetări....Cugetările mele) subliniază și ele dominanta moralistă. Totuși, însemnările acestea atât de caracteristice pentru rezerva, pentru oroarea clasicismului față de intervenția indiscretă a subiectivității, consemnează în trecere preferințe sau repulsii. Din ele și din conținutul cugetărilor se trasează autoportretul indirect al lui Montesquieu.

Figura care se detașează are anvergura și noblețea confirmate de alte fapte de istorie literară. Inteligența, lărgimea de vederi, fermitatea convingerilor, bonomia care temperează incisivitatea unor aprecieri aparțin unui iluminist mai mult ironic decât pasionat. Caietele scot la lumină și alte colțuri ale existenței lui Montesquieu,  dragostea de familie și sagacitatea cu care a știut să-și trateze copiii ca pe niște egali intelectuali.

Unele însemnări aparțin aforisticii, înscriindu-se pe linia de gândire a unui La Rochefoucauld mai puțin mizantrop, altele interesează istoria literară și culturală, constituie schițe pentru câteva  dintre principalele scrieri ale lui Montesquieu (Scrisorile persane, discursul de recepție la Academie, Spiritul legilor). Sunt de notat și observații critice pline de interes față de scriitorii contemporani.

Cugetările au fost cunoscute foarte târziu, în 1939. O ediție anterioară, din 1899, se adresase bibliotecilor într-un tiraj foarte restrâns.  Spiritul de proprietate și discreția rău înțeleasă a ascendenților scriitorului au lipsit aproape două secole pe cercetători și cititori de pagini importante pentru cunoașterea lui Montesquieu.                   






CAIETE

(Cahiers)

DESPRE EL ÎNSUȘI

...Nu mi-a plăcut să-mi fac o situație cu ajutorul Curții; m-am gândit să mi-o fac punându-mi în valoare pământul și s-o dețin de-a dreptul din mâinile zeilor.




Am fost totdeauna de-o timiditate care a făcut adeseori să apară stinghereală în răspunsurile mele. Am simțit totuși că nu eram niciodată atât de stingherit cu oamenii deștepți, pe cât eram cu cei proști. Mă simțeam stingherit deoarece mă credeam stingherit și deoarece mi-era rușine că aceștia ar putea să mă întreacă.





Nu mi-a plăcut niciodată să mă bucur de ridicolul altora.
N-am fost prea năzuros în ceea ce  privește mintea altora; am fost prietenul aproape al tuturor minților și dușmanul aproape al tuturor inimilor.
Timiditatea a fost flagelul întregii mele vieți; ea părea că-mi întunecă până și simțurile, că-mi leagă limba, că-mi pune un nor peste gânduri, că-mi stânjenește expresiile. Eram mai puțin supus acestor scăderi în fața unor oameni deștepți, decât în fața unor proști. Explicația este că nădăjduiam să mă înțeleagă; asta îmi inspira încredere.







Nu-mi amintesc să fi cheltuit până acum patru galbeni fără rost, nici să fi făcut vreo vizită din interes.



Ceea ce mă împiedică să spun că am dus o viață nenorocită este faptul că mintea mea are o anumită activitate care-o face să execute un fel de  salt ca să treacă de la o stare de supărare la alta  și să execute un alt salt de la o stare de fericire la altă stare de fericire.




Dacă aș cunoaște un lucu folositor națiunii mele, care să fie păgubitor alteia, n-aș propune-o guvernului meu, pentru că sunt om înainte de a fi francez (sau) pentru că sunt în mod necesar om, dar francez nu sunt decât din întâmplare.






Dacă aș cunoaște un lucru care să-mi fie de folos mie și care ar fi păgubitor pentru familia mea, l-aș izgoni din minte. Dacă aș cunoaște un lucru folositor familiei mele și care n-ar fi de folos patriei mele, aș căuta să-l uit. Dacă aș cunoaște un lucru folositor patriei mele și care  ar fi păgubitor Europei, sau care ar fi de folos Europei și păgubitor neamului omenesc, l-aș socoti crimă.





Am săvârșit în viața mea multe prostii dar niciodată răutăți.





Când văd un om de merit, nu-l analizez niciodată; pe unul mediocru, care are câteva însușiri bune, îl analizez totdeauna.




INVIDIA. Pretutindeni unde o găsesc, îmi face plăcere s-o scot din sărite. Îi laud totdeauna în fața unui invidios pe cei care îl fac să pălească...Ce lașitate să te simți descurajat de fericirea altora și să fii zdrobit de norocul lor !






Nu îmbrățișa păreri, cu excepția celor din cărțile lui Euclid.






Spuneam: ” Nu mă număr printre cele douăzeci de persoane din Paris care cunosc aceste științe, nici printre cele cincizeci de mii care își închipuie că le cunosc”




Aș fi practicat bine religia păgână: n-ar fi fost vorba decât să-mi îndoi genunchiul în fața vreunei statui.





Ce înseamnă să ai principii moderate ! În Franța sunt socotit că sunt prea puțin religios, iar în Anglia că sunt prea mult.




Aspuneam : ” Îmi plac casele în care pot să mă descurc cu mintea mea de toate zilele ”.






Dacă aș avea cinstea să fiu papă, i-aș trimite la plimbare pe toți maeștrii de ceremonii și mi-ar plăcea să fiu mai degrabă om, decât Dumnezeu.



DESPRE „ SPIRITUL LEGILOR ”


Materialele care n-au putut intra in „Spiritul legilor”


...Avusesem de gând să dau mai multă întindere și mai multă adâncime câtorva pasaje ale acestei lucrări; nu mai sunt în stare să fac ce mi-am propus. Cititul mi-a slăbit ochii și mi se pare că puțina lumină ce-mi mai rămâne nu este altceva decât zorii zilei în care se vor închide pentru totdeauna.
Am ajuns, aproape, la clipa în care trebuie să încep să sfârșesc, la clipa care dezvăluie și ascunde tot, la clipa în care se amestecă amărăciunea cu bucuria, la clipa în care îmi voi pierde până și slăbiciunile.
La ce bun să mă mai ocup de câteva scrieri ușuratice ? Caut nemurirea și ea e în mine însumi. Suflete al meu, înalță-te ! Năpustește-te în nemărginire ! Înapoiază-te la marea Ființă !
În starea de plâns în care mă găsesc, nu mi-a fost cu putință să termin această lucrare și i-aș fi dat foc de o mie de ori, dacă nu m-aș fi gândit că e frumos să fii de folos oamenilor până la ultima ta suflare...




PAGINI DE JURNAL


Se spune despre contele de Boulainvilliers că nu cunoaște nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul: era istoric, avea nevastă tânără și era astrolog.



Spuneam despre B...că nu trebuie să-l ai prieten, nici dușman; că nu-l ascultă nimeni, dar că totuși îl ascultă toată lumea.



Spuneam despre doamna de Bonneval că nimeni nu se pricepe ca ea la ceremonialul dragostei și prieteniei.



Un om, care nu era mult mai puțin sublim ca domnul de La Rochefoucauld, făcea această reflexie : „ Nu știu de ce domnul....îmi face atâtea complimente când vrea să-și pună pălăria pe patul nevesti-mi și-mi face atât de puține când vrea să se culce cu ea”.




Adulterele zeilor nu erau câtuși de puțin un semn al imperfecțiunii lor; era un semn al puterii lor și oamenii îi cinsteau vorbind despre adulterele lor.



”Trebuie căutată aprobarea; niciodată aplauzele.”




Nu discut niciodată în contradictoriu cu fermierii generali când este vorba de bani, nici când este vorba de spirit. (fermier general - în timpul monarhiei dinaintea Revoluției franceze, se numea fermier general un financiar care lua în concesiune încasarea impozitelor.)



Spuneam despre abatele Laporte, care scrisese împotriva ”Spiritului legilor” ca să încaseze câteva monede de douăzeci și patru de gologani de la un librar: ” Un om care discută în contradictoriu ca să se lumineze nu se compromite cu un om care discută în contradictoriu ca să trăiască”.



Oricât de bun lucru aș spune, îl las cu totul pradă mândriei tuturor celor care ar vrea să-l critice.


Se va constata că, dându-mi părerea despre diferiți autori, mai mult laud decât critic. Nu mi-am dat părerea decât despre autorii pe care îi prețuiam, deoarece nu i-am citit, pe cât mi-a fost cu putință, decât pe cei pe care i-am socotit a fi cei mai buni.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu