miercuri, 15 mai 2013

LITERATURA BURLESCĂ













Podoabă a Curților, ca și a mediilor umaniste, BURLA, gluma, înflorește în Renaștere cu o putere extraordinară, în formele cele mai variate.

Umaniștii nu încetau de a-și cita predecesorii, de la Socrate la Lucian din Samosata, care au folosit-o ca pe o modalitate a spiritului filozofic, ca pe un instrument de  gimnastică al minții, pregătind drumul spre virtute și filozofie.

Și evul mediu cunoscuse gluma, cuprinsă în farse și fabliaux-uri, dar învestită doar cu o funcțiune critică și laicizantă. În acele specii mult gustate de masele populare se afirma un spirit nou, care anunța, pe una din laturi, Renașterea.

Semnificațiile burlei în Renaștere erau multiple. Spirit critic, duh licențios, spirit parodic se ramificau din burla, care devenea semnul laicizării viziunii despre lume, semnul superiorității sigure a omului asupra vieții pe care vrea s-o domine ca un stăpân. Spiritul burlesc este element constitutiv al noii personalități, al acestui uomo piacevole  care trebuie să dețină și talentul improvizației în  materia vorbei de duh. Nu e deci de mirare că Baldasare Castiglione, în „Curtezanul” acorda acestei activități intelectuale un loc de seamă, enumerând și exemplificând modalitățile principale ale burlei.



Baldassare Castiglione

Baldasare Castiglione - portret de Rafael





Din clasificările operate de el, din înșiruirea de exemple, se alcătuiește un fel de catalog raționat al burlei rinascimentale și o poetică in nuce a stilului burlesc, predominant în epocă, modalitate esențială a noului spirit laic, exprimând amestecul de popilar și umanistic.

Că lucrurile stau într-adevăr așa o dovedesc operele literare ale Renașterii, tributare în mare măsură acestui spirit, în care filonul popular venind dinspre evul mediu capătă fundamentare filozofică, parțial platonică, parțial epicureică.

Prima specie în care s-a manifestat noua literatură a fost nuvela, specie cu proces lung de formație, caracteristic, în primul rând, pentru Italia. Din secolul XIII până în secolul XVI, nuvela a exprimat în literatură curiozitatea crescândă a oamenilor și aspirația tot mai evidentă spre perfecțiune a artiștilor care le lucrau ca pe niște mici capodopere.

Și Giovanni Boccaccio (1313 - 1375) a fost acela care a reluat toate tipurile de povestire medievală, regândindu-le, restructurându-le în feluri noi, respirând înnoirea vremii. În narațiunile despre aventuri trăite de negustori umblați,  aventuri cavalerești, despre tâlcuri orientale, în istoriile de dragoste, el afirma un început de ideal de viață naturală, liberă, pe care-l întregește sub raport artistic cu celelalte povestiri licențioase, glumețe, inspirate din fabliaux-urile populare franceze, cu păcălelile și vorbele de duh presărate atât de des în DECAMERON.







Și artistul rotunjea cu pricepere povestirea, ca pe o minusculă comedie, un univers de sine stătător, finisat ca de un bijutier până la ultimele detalii.

În următoarele două secole, nuvela se bucură în Italia de o mare răspândire, datorită popularității speciei și persistenței geniului jocular al lui Boccaccio. Dar, în linii mari, nuveliștii nu se ridică deasupra unui epigonat cu destul lustru de altfel. Ei se numesc Luigi da Porto (sursă de inspirație pentru dramaturgia shakespeare-iană, el scriind o povestire, o istorioară despre Romeo și Julieta ),Girolamo Parabosco, Straparola, Matteo Bandello.


Luigi da Porto




Girolamo Parabosco





Matteo Bandello


E de amintit și stilul burlesc al lui Machiavelli, a cărui povestire BELFAGOR ARHIDIAVOLUL CARE ȘI-A LUAT NEVASTĂ, pe o temă venită din Orient, dar aflată și în fabliaux-uri franceze și germane, a înrâurit mulți scriitori de mai târziu, printre care pe La Fontaine și I.L. Caragiale.

De altfel, nuvelistica italiană a cunoscut o răspândire rapidă și întinsă chiar în secolele acelea. Ajunge să ne amintim de Geoffrey Chaucer (1340 - 1400) și Marguerite de Navarre, celebri autori de povestiri în engleză și franceză, ca să ne dăm seama de prestigiul nuveliștilor italieni și de influența noului spirit burlesc, chiar dacă, la autoarea HEPTAMERONULUI, nuvela licențioasă își schimbă sensul și devine purtătoarea unei idei platonizante.

La Chaucer, scriitor de tranziție între evul mediu și Renaștere, reminiscențele fabliaux-urilor se aliază cu cele ale burlei, într-un produs original, îndrăzneț, foarte englezesc. Așa încât, didactic și moralizator (uneori plicticos cu intenție) în povestirile grave, el mânuiește stilul burlesc cu o mare dezinvoltură, în scopul realizării unei narații care să satisfacă nevoia de culoare îngroșată și contraste puternice a lumii nou ieșite la lumină spre sfârșitul veacului de mijloc, a poporului englez. Cu poveștile morarului, bucătarului, aprodului, negustorului și mai ales al cumetrei din Bath, Chaucer și-a fixat profilul printre alți scriitori joviali și talentați ca Boccaccio și Rabelais, Shakespeare ori Sterne.


Chaucer - povestiri din Canterbury

Altă ipostază a nuvelei în Renaștere este oferită de nuvela spaniolă, târzie apariție, ilustrată de Cervantes (1547 - 1616), care publică, în 1613, NOVELAS EJEMPLARES (Nuvele exemplare). A trebuit să treacă o bucată bună de timp până ce ibericii au dat o literatură spaniolă realistă și burlescă, în  romanul picaresc, cu celebrul LAZARILO de TORMES (1554), haimanaua famelică, slugă la șapte stăpâni, cel dintâi picaro care va trece prin nenumărate aventuri.



Cervantes, târziu venit în Renaștere, avea să dea picarescului o configurație mai aparte în câteva din cele 12 nuvele, mai ales în „Slujnica ilustră” (La illustre fregona), în „Căsătoria înșelătoare” (El casaniento enganoso), unde e introdus un  „Dialog al câinilor” (Dialogo de los perras), pretext amuzant de critică socială și caracterologică din partea lui Scipio și Berganza, cățeii filozofi. „Rinconete și Cartadillo” însă, cu doi trișori și hoți, explorează în autentică manieră picarescă viața vagabonzilor, hoților, prostituatelor, cu un remarcabil simț spaniol al comicului, adică amar, ricanator, goyesc.





Miguel de Cervantes Saavedra

Astfel, substanța psihologică și estetică a picaro-ului iberic se găsește departe de imaginea omului piacevole al prozei italiene de la care totuși a pornit. E deosebirea dintre stoicismul picaresc (cum îl numea Menendez Pelayo) al Spaniei în final de Renaștere și senzualismul estetizant al nuveliștilor italieni din trecento și quatrocento.

Pornită dintr-un singur izvor, nuvela cristalizează în țările în care cunoaște înflorirea, timpurie ori târzie, după tiparele mereu rotite însă ale aceleiași mătci stilistice, dobândind mereu alte virtuți în structură și influență. În Anglia va deveni tale, povestire, prefigurând nuvela modernă, dar în secolele XVII și XVIII va mai primi un rând de influențe de la picarescul spaniol, născând romanul de aventuri (novel). Iar picarescul înrâurind lumea germanică va contribui la nașterea superbei nuvele romantice la începutul secolului XIX. Și toate au pornit din burla florentină.




Cervantes - ilustrație la „La illustre fregona”

pour ecriture a la plume




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu