joi, 30 mai 2013

LUCIAN DIN SAMOSATA - SCRIERI


Lucian din Samosata 125 - 181



 ”Lucian din Samosata aparține întru totul epocii sale, al cărei reprezentant strălucit a fost; și dacă îl considerăm pe Plutarh ultimul mare scriitor antic, Lucian este primul dintre moderni. Unul dintre rarii literați care, în ciuda timpului ce s-a scurs, a rămas tânăr creând un stil - mai mult un gen - ce și-a păstrat toată prospețimea, rămânând la fel de convingător astăzi, cum fusese la sfârșitul imperiului roman. Cu toate că puțini scriitori au fost, ca el, atât de legați de epoca lor, totuși Lucian a  reușit să creeze o nouă modalitate literară, inspirată de talentul său și - dacă deseori a fost copiat - cu greu a putut fi depășit”. - Sanda Diamantescu - ”Repere culturale ale lumii antice.”

Mulți dintre cei ce i-au studiat opera l-au considerat a fi ÎNTÂIUL GAZETAR AL LUMII - și mă număr și eu printre ei - și veți vedea, din selecția fragmentelor pe care am făcut-o pentru voi, dacă avem dreptate sau nu.

Totul în literatura sa este ancorat în contemporaneitate. Dar scrierile lui trec dincolo de faptul banal și chiar extraordinar. El ilustrează concepții, militează pentru dreptate și logica vieții, adoptând PAMFLETUL, ironia, și, mai ales - calitate rară și veșnic contemporană ! - oferind soluții.

Dacă Lucian, prin stilul său ales și o variată fantezie, este un literat, prin înverșunarea și prin simțul actualității devine un gazetar; și, chiar dacă a scris îndeosebi despre problemele  arzătoare ale epocii, a izbutit prin sinteză să fie universal. Tarele  pe care le-a surprins fac parte din eternul omenesc. Dacă ne par mai subliniate, într-o vreme când totul dobândise un contur supradimensionat, personajele lui se regăsesc mereu de-a lungul  tuturor timpurilor. Fac parte din galeria de tipuri umane creionate de mulți, dar creionate și de Lucian mai subtil, mai elegant și mai virulent.

Este adevărat că a trăit într-un moment crucial al istoriei lumii contemporane, când imperiul roman intra în dezagregare din  pricina nenumăratelor sale probleme interne, dintre care cele mai grave erau corupția și abuzurile.

Mulți au încercat să descrie decadența romană, puțini însă au reușit. Scriitorii creștini de mai târziu au osândit peste măsură acest sfârșit, dureros, al unei civilizații: dar nu este mai puțin adevărat că Roma luneca încet și precis spre o lume ce devenea acaparatoare de bunuri și penibil arivistă. Idealurile morale aproape că muriseră. Singura valoare neîndoielnică era banul, indiferent prin ce mijloace fusese dobândit. (pare cunoscut nu-i așa ? așadar nu suntem singurii și nici timpul nu este unic....este universalitatea omului și a...metehnelor lui). Posesorul devenise astfel posedat de bunurile sale.

Omul, care în civilizația greacă era așezat în mijlocul universului - cauză și finalitate - ajunsese un mijloc supus altor  mijloace. Postură penibilă și vrednică de toate ironiile: „ Plăcerile curg fără întrerupere și, amestecându-se cu noroi, lărgesc ulițele. Plăcerile întovărășite de adultere, de sete de arginți, de  jurăminte strâmbe și de toate slăbiciunile omenești !” protestează Lucian,care este sirian de origină, elen spiritualmente și roman prin adopție.

Grecul din Lucian însă respinge o lume în care nu primează Binele îmbinat cu Frumosul, adică etică și estetică. De aceea protestează energic și caută să salveze Roma de la dezastru, impunând Morala prin demascarea viciilor.

Nu trebuie să insistăm prea mult pentru a ști că niciodată Morala n-a îndreptat o națiune coruptă. Umanismul lui Lucian (vă amintiți că am vorbit despre asta) - și nu putem contesta ideile lui generoase, chiar dacă el întrebuințează uneori pamfletul cu prea multă violență - n-a izbutit să dezrădăcineze racile adânc înfipte în concepția imperiului roman. Capitala devenise, de pe urma nenumăratelor cuceriri, un oraș suprapopulat, numărând mai bine de un milion de locuitori - ceea ce, pentru acele vremi, constituia un monstruos conglomerat de popoare diferite.

Jumătate din populație venea de pe coastele Mediteranei sau din îndepărtatele provincii orientale și toți munceau exclusiv pentru imperiu, supuși unor legi nedrepte până la arbitrar !

La Roma totul era să pari și nu să fii, să ajungi și nu să realizezi, să profiți de ocazii fără să urci drumul întortocheat și dureros al cunoașterii, pe care îl visaseră grecii și îl regreta Lucian. Dar ce mai putea fi autentic, atunci când era așa de restrânsă libertatea ? Scrisul și elocvența erau sortite sofisticii, de vreme ce  subiectele erau născociri superficiale, vrednice doar de un public nepregătit și destul de blazat, ce căuta curiozități sau amuzamente - era marea modă - asupra cărora artistul își exercita virtuozitatea. Improvizând - deoarece improvizația era considerată un „summum” al elocvenței, bucăți lipsite de fond și rupte de realități, care aparțineau artei - dacă aparțineau ! - dar prin cadențe și imagini îndrăznețe, figuri de stil, confuzii hazlii sau pamflete răutăcioase, interesante prin intenția lor distrugătoare.

Aceasta este lumea culturii pe care o va găsi Lucian la Roma, proaspăt sosit din îndepărtata Ionie.

Să revenim puțin la Lucian - care s-a născut în Samosata (Samosata era capitala districtului Commagene, situat în nord-estul Syriei). Data nașterii (ca și cea a morții) este incertă dar după unele conjecturi, scriitorul ar fi văzut lumina zilei pe la 125. Prima limbă pe care a vorbit-o a fost siriana și mediul asupra căruia și-a deschis ochii nu era din cele mai alese, tatăl său fiind un om simplu și lipsit de mijloace; iar Samosata nu reprezenta un loc prea civilizat și nici cu o mare tradiție intelectuală - Lucian însuși se califică în scrierile sale ca fiind un ”barbar”. Nu știm nimic despre primele sale studii dar el ne povestește într-una din celebrele lui bucăți, VISUL, cum tatăl său l-a trimis ucenic la un cioplitor în piatră, dar tânărul avea alte preocupări care-l urmăreau cu insistență și, din nebăgare de seamă, a spart o placă de marmură. Spre norocul lui (și-al nostru), maestrul s-a înfuriat cumplit și l-a bătut, așa încât Lucian s-a văzut nevoit să părăsească o meserie care nu-i plăcea și să plece din Samosata pentru a ajunge în Ionia, unde avea să urmeze studiile spre care năzuia.

În vremea aceea, Ionia era ca un adevărat muzeu. De la venirea la cârmă a Antoninilor, pacea și prosperitatea adusese o nouă înflorire a culturii, prețuită fiind îndeosebi istoria și filosofia. Dar arta preferată de contemporani era elocvența, care în Ionia avea o lungă și fertilă tradiție. Nenumărate școli ființau pentru elevii veniți din toate colțurile imperiului și maeștrii retoricii, ca Scopelianos, Polemon și alții, stârneau entuziasmul unui tineret dornic de-a se impune cât mai repede. Ionia redevenise ceea ce, de fapt, fusese în trecut, încă de pe vremea lui Homer, un centru de cultură.

Nu se cunosc date despre maestrul lui Lucian căci el n-a povestit nimic în scrierile sale despre cel ce l-a călăuzit în lumea spiritului; dar în orice caz, a fost admirabil îndrumat. A absorbit repede și până la esențe cultura greacă, devenind spiritualmente grec. Cunoaște pe Homer pe dinafară, i-a citit și memorat pe Hesiod, Teognis, Pindar și Simonide. Tragicii vor însemna pentru el o culme a artei. Îndeosebi comicii îi vor da de gândit. Se va regăsi mai cu seamă în ei decât în ceilalți autori pe care i-a studiat, folosindu-se de sarcasmul lui Aristofan pentru a contura ridicolul unor personaje.


Dar scriitorul cel mai admirat de Lucian a este Demostene. Marele orator, vocea de aur a Greciei, neîntrecut niciodată de nimeni prin eleganța și armoniile supreme ale cuvântului, este idealul său.

Astfel, înzestrat cu un voluminos bagaj de cunoștințe, Lucian debutează, în fine, în carieră. Pledează mai întâi ca avocat în Antiohia, dar este repede dezgustat de barou și de clienții săi. Se hotărește să părăsească orașul, pentru a porni prin diferite țări, îmbrățișând meseria de sofist și conferențiind pe gustul vremii.

Grecii, pe lângă sensibilitatea lor artistică și simțul măsurii, au fost înzestrați și cu darul vorbei și al persuasiunii. Începând cu poemele homerice, unde cel puțin o treime din versuri sunt  consacrate discursurilor și unde majoritatea personajelor au știut să-și impună ideile într-o formă artistică, grecii nu numai că au profesat elocvența într-o agora, pentru cauze polotice, dar au inventat și două meserii admirabile care au onorat puterea cuvântului: avocatura și teatrul. Demostene a mers și mai departe: a încercat să salveze civilizația greacă prin strălucirea argumentării, împotriva forței brutale care o amenința.

Dar pe vremea lui Lucian, elocvența coborâse, din păcate, la simple focuri de artificii.

În secolul al II-lea după Hr. se dezvoltase în lumea mediteraneană o nouă modalitate de a gândi și, mai cu seamă de a se exprima, căreia i s-a spus -a doua sofistică.

Prima sofistică (sec. V î.Hr) ajunsese, în materie de Morală - la scepticism dar, ea urmărea totuși, țeluri mai onorabile. Sofiștii înființaseră școli unde se instruiau tinerii ca să pledeze în fața tribunalului și, dacă dacă se considera pe atunci (!) că multe idei pot fi relative, sofiștii păstraseră un oarecare respect pentru dreptate și adevăr.

Cea de-a doua sofistică nu avea însă aproape nimic comun cu prima sofistică. Ea se întemeia pe principiul că nu există nici o idee  adevărată și că se pot invoca, despre orice subiect, argumente  „pro” și  „contra”. Este incontestabil că despre orice subiect superficial putem face speculații felurite, reducând demonstrația doar la jocuri de cuvinte. Dar adevărurile temeinice au întotdeauna un  fond intangibil.

Deci trebuie să ni-l închipuim pe sofistul secolului al II-lea drept un profesionist al cuvântului, preocupat să se producă în fața publicului. El se supune unui exercițiu cotidian, face improvizații orale și compoziții scrise. Își lucrează vocea, își studiază gesturile, întocmai ca un actor, înfățișându-se în fața admiratorilor săi cu speranța că va recolta aplauze entuziaste.

Pentru a nu stârni susceptibilitatea celor puternici, se va feri de subiectele importante ale epocii. Nu va ataca nici corupția, nici abuzurile; dimpotrivă, va cultiva absurdul și, cum paradoxul este la modă, se vor aduce elogii lenei, cheliei ori pletelor bogate. Arta constă în a dovedi folosul și ridicolul lor, spre a demonstra cu abilitate cât de relative pot fi bucuriile și necazurile pământenilor. Acești oratori ambulanți, dealtminteri foarte bine plătiți, vor  circula de-a lungul imperiului, dând adevărate reprezentații. Lor li se va alătura Lucian, profesând paradoxul cu o vervă plină de  fantezie, cu intenția de a interesa prin efectul prestigios al  cuvântului.

Iată-l, deci, pe Lucian (după ce a părăsit meseria de avocat) devenind conferențiar. Călătorește de-a lungul Mediteranei și, pretutindeni, culege succese considerabile. Încearcă, apoi, să se stabilească la Roma; dar orașul nu-i place și spre patruzeci de ani, alege drept reședință Atena, care-l încântă.

Până acum Lucian fusese considerat maestru al celei de-a doua sofistici. Dar, cu timpul și prin muncă susținută, își va ascuți înțelegerea și își va rafina gustul. Viața de hoinar, de când nu mai este atât de tânăr, îi place tot mai puțin, așa că s-a însurat. Preferă un trai liniștit, acum, ca să poată medita, întorcându-se spre vechii dascăli. Platon ocupă primul loc. Mulți îl consideră pe Lucian un cinic și un adept al lui Epicur dar, în adâncul conștiinței sale domină Platon. Lucian a devenit acum un memorialist și, de aici încolo, vrea să îndrepte lumea, adică s-o salveze - după cum avea să dorească și Voltaire peste veacuri și într-o epocă la fel de coruptă - și, cu inteligența lui superioară, vede toate fenomenele în perspectivă, adică în suita consecințelor și fatale tragedii se configurează la orizont. Lucian nu este singurul cetățean al Romei în stare să prevadă dezastrul. De altminteri, o bună parte a intelectualilor vremii presimțeau ce avea să se întâmple : Marcus Aurelius, cu o rară sensibilitate și nespuse regrete, comentează cu mare îngrijorare prezentul și consecințele lui. Ideile sunt în aer și Lucian se consideră dator să le rostească, sus și tare, ca un manifest al moralistului și al omului de bine care era.
 Așadar, era inevitabil și ca spiritul său satiric să-i atragă numeroși dușmani. Și, pentru că ataca mereu mediocritatea ce călca totul în picioare ca să se impună, era greu să nu fi fost cel puțin scârbit, dacă nu chiar învins (PESCARUL). Retorii, falșii filosofi, îmbogățiții fără  cauză, șarlatanii demascați de el îl urmăresc prin diferite mijloace, până la josnicie. Desigur, pamfletarul Lucian este de talie să-i înfrunte.

Dar lupta este inelegantă și, de aceea, pesemne obosit de răutate și prostie, hotărăște să părăsească Atena pentru Alexandria. S-a întors totuși în capitala Greciei, după vreo câțiva ani, ca să moară în orașul pe care sufletește nu-l părăsise niciodată. Nu se cunoaște data morții lui. Unii specialiști îi acordă o viață îndelungată, trecută de șaptezeci de ani.

Datele biografice - anii nașterii și ai decesului pe care i-am postat la imaginea lui de la începutul articolului sunt ani „girați” de Wikipedia.






CUM TREBUIE SCRISĂ ISTORIA  (fragmente)

3. Iubite prietene, când i-am văzut și i-am ascultat, mi-a venit în minte o binecunoscută ispravă a filozofului din Sinope (Diogene). Se vorbea de apropiata sosire a lui Filip în fruntea oștilor sale. Pe toți corintienii îi cuprinde panica. Îndată s-au și pus pe lucru: unul pregătea armele, altul căra pietre, un al treilea întărea temelia zidului, ori îi refăcea crenelurile. Un altul, în sfârșit, dădea o mână de ajutor acolo unde putea să fie și el cu ceva de folos. Diogene, uitându-se la toate acestea și neavând ce face - nimeni nu-l folosea la nimic ! - își strânse mantaua în cingătoare și se porni cu înverșunare să rostogolească în sus și-n jos, pe Craneion (o străduță) butoiul unde își avea aăpostul. Când unul din cunoscuții lui i-a pus întrebarea: „ Ce vrei să faci, Diogene ?”, el a răspuns: „Îmi rpstpgplesc și eu butoiul, pentru ca, în mijlocul atâtor oameni harnici, să nu par a fi singurul leneș”.

4. Scumpe Filon, ca să nu fiu doar eu mut, într-o vreme în care se găsesc atâția ce-i tot dau cu gura, și ca să nu mă arăt aemenea unui soldat-figurant de prin  comedii, care gura și-o cască, dar de vorbit nu vorbește nimic, am socotit de bine să-mi rostogolesc și eu butoiul - atât cât m-or lăsa puterile -, fără să scriu însă istorie și să povestesc întâmplări. Căci nu sunt chiar atât de cutezător. Nu te teme ! Știu ce primejdios lucru e să rostogolești printre stânci un butoiaș - mai ales unul ca al meu, care nici măcar dintr-o argilă mai vârtoasă nu-i făcut. Într-adevăr, numai că s-ar ciocni de vreo piatră cât de mică și ar trebui să-i adun cioburile ! Am să-ți înfățișez acum  ce mi-am pus în gând să fac pentru a putea să iau parte la război, fiind însă ferit de primejdii și rămânând în afară de bătaia săgeților. Mă voi ține cu înțelepciune departe „de fum și de valuri”, precum și de toate grijile câte-l copleșesc pe un istoric. Istoricilor am să le dau numai un mic îndemn și câteva sfaturi, ca să pot lua și eu, alături de ei, parte la munca de clădire, dar fără să pretind ca numele meu să figureze pe inscripția vreunei clădiri, fiindcă eu, unul, n-am atins argile decât cu vârful degetului.

- - - - - - - - - - - - - - - - -  - - - -  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

7. Ce fel de greșeli pot fi făcute într-o compoziție istorică vei înțelege și tu, ca și mine, care am ascultat adesea lucrări de acest soi, și vei înțelege acest lucru mai cu seamă dacă-ți vei apleca cu grijă urechea la tot ce se citește în această privință. Deocamdată n-ar fi rău să pomenesc, bunăoară, de câteva din scrierile istorice neizbutite, alcătuite în zilele noastre. Să cercetez, mai întâi, cât de mare e greșeala acelora care nu se sinchisesc de istorisirea întâmplărilor, ci își irosesc talentul tot aducând laude cârmuitorilor și căpeteniilor de oști.

Acești istorici îi înalță în slăvi pe cei de un neam cu ei, ponegrindu-i peste măsură pe vrăjmași: nu-și dau seama că ceea ce desparte istoria de laudă nu este doar un istm îngust, ci un zid foarte gros. Ca să fac o comparație, pe care o împrumut de la Muzică, aș spune că între Istorie și Elogiu se află un interval de două octave. Cel care înalță laude nu se îngrijește decât de un lucru: să laude, desfătându-l astfel pe cel lăudat, chiar dacă numai cu prețul unei minciuni își atinge scopul. Desigur că lui puțin îi pasă de asta ! Istoria însă nu poate răbda nici un neadevăr, fie el cât de mic, tot așa precum - după spusa medicilor - artera trahee nu poate primi nici o picătură de lichid.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - -

13. Ce poate fi oare plăcut în faptul exagerării ? Afară numai dacă nu e cineva atât de prost, încât să-l bucure laudele ale căror neadevăr sare în ochi. Tot așa sunt și oamenii urâți, mai ales femeile, care cer pictorilor să-i înfățișeze cât se poate mai frumoși. Femeile acestea își închipuie că vor avea un chip mai plăcut dacă pictorul, zugrăvindu-li-l, le pune mai multă rumeneală în obraji și amestecă mult alb în vopsea.

Iată și greșeala celor mai mulți istorici care înfățișează în chip măgulitor prezentul, urmărind să tragă tot felul de foloase și de câștiguri de pe urma istoriei. Se cuvine să-i urâm ca pe unii care, în vremea noastră, s-au dovedit lingușitori și neîndemnatici, iar prin exagerarea lor vor face ca pe viitor să fie puse la îndoială toate faptele descrise. Dacă cineva crede că e de neapărată trebuință ca într-o lucrare istorică să-și aibă și desfătarea partea ei, lucrul este posibil folosind unele podoabe care nu vatămă adevărul și care pot fi întâlnite și în alte feluri de scrieri. Cei mai mulți istorici însă le nesocotesc, aducând în scrisul lor înfrumusețări și împodobiri cu  duiumul, care nu se potrivesc câtuși de puțin.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

20. Fiindcă nu sunt în stare să spună ceea ce poate fi de folos, ori fiindcă nu-și dau seama ce trebuie să fie povestit, istoricii noștri se apucă să descrie regiuni și peșteri. Când au de-a face cu întâmplări multe și însemnate, se aseamănă întocmai acelui sclav nedeprins cu avuția stăpânului său și pe care acesta i-a lăsat-o de curând drept moștenire. Nu știe nici cum să îmbrace o haină, nici cum să se poarte la un ospăț. Se află deseori în fața unor fripturi de pasăre, de porc, de iepure, dar înghite peste măsură numai zarzavat fiert și cărnuri sărate, până plesnește de cât înfulecă. Autorul pe care l-am pomenit ne descrie și unele răni cu totul de necrezut, și unele morți nemaiîntâlnite. Povestește, bunăoară, că un luptător a fost rănit la degetul mare de la picior, fapt care i-a adus pe loc moartea; de asemenea că, numai prin strigătele lui, generalul Priscus a ucis douăzeci și șapte de dușmani. Până și în privința numărului celor care au murit ne înșală, fiind în contrazicere cu cifrele pe care le putem găsi în scrisorile cârmuitorilor de oști. Astfel, pretinde că la Europos și-au găsit moartea trei sute șaptezeci de mii două sute șapte dușmani, romanii pierzând numai doi soldați, iar răniți fiind doar nouă la număr. Nu știu ce om cu mintea cumpănită ar răbda minciunile acestuia !

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  - - - - - - - - - - - - - - -

36. Va trebui să afirmăm că un om, fie el cât de deștept, are totuși nevoie să-și însușească un meșteșug sau o învățătură ca să afle ceea ce nu cunoaște. Căci altfel ar însemna că ar putea să cânte din chitară și din flaut și ar ști  toate fără să fi primit nici o  educație. De fapt, însă, fără învățătură nimeni nu poate să execute vreo melodie. Dar dacă primește lecții de la un dascăl, omul ajunge degrabă să cânte de unul singur.



DESPRE PÂRĂ, CĂREIA NU TREBUIE SĂ-I DĂM LESNE CREZARE

1. neștiința e un lucru îngrozitor. Este izvorul multor nenorociri omenești. Ea așterne peste faptele noastre un fel de ceață, întunecă adevărul și, în umbra ei,  ascunde viața fiecărui muritor. Noi toți părem, desigur, niște rătăcitori prin beznă sau, mai degrabă, niște orbi, care, fără a ne da seama, ne izbim de lucruri și mergem mai departe decât ar trebui; nu vedem ceea ce e în apropierea noastră la picioarele noastre, dar ne temem de ceea ce e departe, la foarte mare depărtare, ca și cum acel lucru ne-ar putea fi o piedică. Într-un cuvânt, în tot ce facem nu pierdem mai niciodată prilejul de a ne poticni. Ei bine, neștiințaa pus la îndemână poeților tragici, atâtea subiecte pentru dramele lor: labdacizii, pelopizii și alte întâmplări asemănătoare. Ai putea să-ți dai seama că cele mai multe din nenorocirile înfățișate pe scenă sunt pricinuite de neștiință, ca și cum aceasta ar fi un fel de divinitate a tragediei.

Spusele mele privesc toate marile neajunsuri ale neștiinței, dar mai cu seamă pârile acelea neîntemeiate, împotriva rudelor și prietenilor, pâri din pricina cărora multe căminuri s-au năruit, cetăți întregi au fost răvășite până la temelie, atâția părinți s-au înfuriat groaznic împotriva copiilor lor, frații împotriva fraților, copiii împotriva părinților și cei îndrăgiți împotriva celor care-i îndrăgeau. Multe prietenii s-au destrămat și multe jurăminte au fost călcate pentru că s-a dat crezare pârilor.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

6. Și acum, dacă vă învoiți, să arătăm și noi, urmând pilda pictorului din Efes, care sunt însușirile Pârii. Dar mai întâi va trebui să hotărâm printr-o definiție ce înseamnă ea. Căci, în chipul acesta, imaginea pe care-o vom zugrăvi o să fie mai lămurită. Pâra este, așadar, o învinuire făcută fără martori, fără ca învinuitul să știe ceva; i se dă crezare deși vorbește doar o singură parte, neîmpotrivindu-i-se nimeni. Iată despre ce vrea să se ocupe această scriere. Întrucât aici, când e vorba de pâră, sunt trei personaje, ca și într-o comedie, acuzatorul, acuzatul și omul în fața căruia se aduce învinuirea, trebuie să cercetăm rând pe rând cum își vor juca rolul, în chip firesc, aceste personaje.



File:Lucian Somnium.jpg

 Somnium - Lucian din Samosata (lucrare tipărită la Basel în sec XVI)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu