WINTER - SONET 97
by William Shakespeare
How like a winter hath my absence been
From thee, the pleasure of the fleeting year!
What freezings have I felt, what dark days seen!
What old December's bareness every where!
And yet this time removed was summer's time,
The teeming autumn, big with rich increase,
Bearing the wanton burden of the prime,
Like widowed wombs after their lords' decease.
Yet this abundant issue seemed to me
But hope of orphans and un-fathered fruit;
For summer and his pleasures wait on thee,
And, thou away, the very birds are mute.
Or, if they sing, 'tis with so dull a cheer
That leaves look pale, dreading the winter's near.
***
Iarnă mi-a fost când lungile-ți absențe
păreau că-s darul anului, tărâmul
cu ger și zile fără transparențe
al asprului Decembrie bătrânul...
Abia trecută neaua și-a fost vară
și toamnă purtând primăvara-n sine,
ca văduva, povara ei ușoară
care pe cel pierdut n-o să-nlumineze.
Dar mie mi-e nesuferit belșugul -
jind de orfan, fruct fără de părinte
când vara nu-ți înclină-n cale crugul
și tac, fiindcă nu ești, păsări sfinte.
De vor cânta, pot lesne să aștearnă
pe frunza încă tremurândă, iarnă...
traducere de Gheorghe Tomozei
