sâmbătă, 28 decembrie 2013

J.W. GOETHE - MEMORIALISTICĂ - „POEZIE ȘI ADEVĂR” - Partea I





Goethe în fața unei căsuțe gen cabană, unde-i plăcea să lucreze, fiind liniște
(Pentru cine știe germană, poate înțelege despre atmosfera locului, liniștea de care avea nevoie pentru a lucra)





Artist al echilibrului, al armoniei între schimbare și realizare, între ”devenire și devenit”, între subiectiv și obiectiv, Goethe și-a folosit propria experiență ca material al operei și în poezie și în paginile memorialistice. Mărturisiri de acest fel sunt incluse și în conversațiile pe care Eckermann le-a însemnat cu pietate.

Principala operă memorialistică a lui Johann Wolfgang  von Goethe - POEZIE ȘI ADEVĂR - s-a copt aproape douăzeci de ani (primele trei părți au fost scrise între 1811 și 1814, a patra între 1917 și 1830) . Narațiunea pornește din prima copilărie și se oprește la momentul de cotitură, când tânăril Goethe s-a hotărât să accepte să accepte propunerea ducelui de Weimar și pleacă spre orașul de care avea să-i fie legat numele.

Poezie și adevăr inițiază o etapăși un tip nou de memorialistică, tip deosebit de relatarea dinamică prin care omul Renașterii își retrăia aventurile și de denudarea morală în fața cititorului pe care și-o propusese Rousseau. Narațiunea lui Goethe e calmă și rezervată. Scriitorul caută sursele caracterului și căile formației sale. Atent și la schimbări și la unitatea propriei experiențe și firi, Goethe înfăptuiește ceea ce s-ar putea numi o  „autobiografie de formație”, un echivalent al „romanului de formație (Bildungsroman) pe care-l crease cu Wilhelm Meister. Procesul acesta de formare al unui artist e văzut în raport indisolubil cu cultura epocii. Această autobiografie culturală e și ea nouă. Cellini vorbise de opera sa cu orgoliul unui geniu conștient de sine, dar interesat în primul rând de aventurile și culoarea existenței sale. Rousseau și-a expus și apărat ideile și operele. Confesiunile sunt în primul rând o pledoarie a unei subiectivități care se simte izolată, încolțită. Poezie și adevăr e scrisă cu o aparentă detașare, de fapt înălțare sagace a reflectivității în stare să cuprindă cu aceeași privire și transformarea și roadele ei.

Cealaltă noutate a scrierii, care întregește aspectul de autobiografie a formației culturale, e anunțată chiar de titlu. Titlul acesta de Poezie și adevăr comportă, după comentatori, două sensuri distincte. Se referă și la transformările pe care le suferă amintirile evocate la sfârșitul vieții, la intervenția fanteziei care adaugă poezie adevărului biografic. Dar, alături de această spontană intervenție a poeziei, există și tratarea artistică, intenționată, a propriei biografii ca o operă de artă. Construcția din Poezie și adevăr e elaborată minuțios, povestirea  ordonează faptele și le accentuează după rolul lor în formația naratorului. Pentru Goethe, memorialistica astfel concepută aparține evident și literaturii, și adevărului istoric.







                                             POEZIE  ȘI  ADEVĂR

                          DICHTUNG  UND  WAHRHEIT

PARTEA ÎNTÂI

Cartea întâi

Am venit pe lume la Frankfurt pe Main în ziua de 28 august 1749, o dată cu a douăsprezecea bătaie a clopotului de amiză. Constelația era fericită: Soarele la zenit stătea sub semnil Fecioarei, Jupiter și Venus îl priveau prietenos, Mercur fără împotrivire; Saturn și Marte erau nepăsători; numai Luna era tocmai plină, își exercita puterea refluxului ei cu atât mai mult, cu cât ora ei planetară sosise. Din această pricină se împotrivi nașterii mele, care nu s-a putut produce decât după ce această oră a trecut.

Acestor semne îmbucurătoare, pe care mai târziu astrologii le interpretară cu totul în favoarea mea, le datorez faptul că am putut trăi; căci, prin lipsa de dibăcie a moașei, m-am născut aproape mort și numai prin numeroase sforțări de tot felul am izbutit să văd lumina zilei. Împrejurarea aceasta, în care rudele mele au dat dovadă de îngrijorare, a folosit concetățenilor mei, deoarece bunicul dinspre mamă, primarul Johann Wolfgang Textor, a angajat, drept urmare a acestei întâmplări, un mamoș și a pornit introducerea sau înnoirea învățământului moșitului, lucru care va fi folosit multor copii născuți după mine...


PARTEA A DOUA

Cartea a zecea

...Evenimentul atât de important, care trebuia să aibă cele mai adânci urmări pentru mine, a fost cunoștința și apoi legătura mai strânsă cu Herder. Însoțise în călătorie pe prințul von Holstein - Eutin, care se afla într-o stare de adâncă melancolie, și ajunsese împreună cu el la Strassburg. Societatea noastră, îndată ce aflase de prezența lui în oraș, simți o puternică dorință să-l cunoască, noroc pe care-l avui mai întâi eu, într-un chip cu totul neașteptat și întâmplător. Mă dusesem la hotelul „La Spirit” pentru a căuta nu știu ce străini de seamă care trăseseră acolo. Chiar în capul scării întâlnii un om care tocmai voia și el să urce și pe care l-aș fi putut lua drept un cleric. Părul lui pudrat era învârtit într-o buclă rotundă; condiția de cleric era indicată prin haina lui neagră, dar mai cu seamă printr-o mantie de mătase, lungă și neagră, ale cărei poale le ridicase și le vârâse în buzunare. Această înfățișare oarecum neobișnuită, dar totuși mondenă și plăcută, de care mai auzisem vorbindu-se, nu-mi lăsa nici o îndoială că mă aflam în fața ilustrului călător, și chipul în care m-am adresat lui l-a convins desigur că-l recunoscusem. Se interesă de numele meu, care nu-i putea spune nimic. Dar felul meu deschis păru că-i place, deoarece îmi răspunse cu cea mai mare prietenie și, când ajunserăm sus, se arătă dispus să înceapă o discuție însuflețită. Nu mai știu pe cine am vizitat împreună în ziua aceea, dar când ne-am despărțit i-am cerut voie să-l vizitez acasă la el, lucru pe care Herder, prietenos, mi l-a îngăduit.

N-am pregetat să folosesc de mai multe ori această permisiune, simțindu-mă din ce în ce mai atras de el. Avea ceva molatic în purtarea lui, care era totuși măsurată și politicoasă, dar nicidecum afectată. Figura îi era rotundă, fruntea impunătoare, nasul cam scurt și o gură cu buzele nițel răsfrânte, foarte personală în forma ei, plăcută și amabilă. Sub sprâncenele închise avea doi ochi  negri ca niște cărbuni și, cu toate că unul din ei era totdeauna roșu și inflamat, făcea o impresie deosebită. Punându-mi fel de fel de întrebări căuta să mă cunoască pe mine și situația mea, și puterea lui de atracție lucra din ce în ce mai tare asupră-mi. Eram în general un ins cu o fire încrezătoare, iar în fața lui simțeamcă nu mai am nici o taină. N-a durat însă mult și partea puțin atrăgătoare a naturii sale a ieșit la iveală, punându-mă într-o situație destul de neplăcută. Îi povesteam fel de fel de lucruri despre ocupațiile mele de tinerețe și predilecțiile mele de amator și, printre altele, despre o colecție de sigilii, pe care o strânsesem îndeosebi grație unui prieten al casei noastre care purta o corespondență întinsă.Rânduisem aceste sigilii după un calendar oficial și ajunsesem să cunosc, cu acest prilej, pe toți potentații, pe toți deținătorii mai mari sau mai mici ai puterii, până la diferiți nobili, și toate aceste  semne heraldice, întipărite în memoria mea, îmi fuseseră de ajutor în timpul serbărilor încoronării. Vorbeam despre aceste lucruri cu oarecare plăcere, dar Herder nu-mi împărtășea interesul și nu numai că-l respinse, dar îl și ironiză, astfel că m-am simțit aproape jignit.

Cu spiritul său de contradicție am mai avut și altă dată de-a face, căci vrând să se separe de prinț sau din pricina bolii sale de ochi, Herder se hotărâse să mai rămâie la Strassburg. Boala de care suferea este una din cele mai istovitoare și mai neplăcute și cu atât mai apăsătoare cu cât nu poate fi lecuită decât printr-o operație supărătoare, dureroasă și nesigură. Sacul lacrimal este, în astfel de împrejurări, prea îngust în partea lui de jos, așa încât lichidul ce se află acolo nu se poate scurge prin nas și nici nu poate fi altfel evacuat, atâta timp cât lipsește o deschidere a osului din vecinătatea lui, și prin care secreția urmează să iasă afară. Buza sacului trebuie deci secționată și osul găurit, așa ca un păr de cal să poată fi tras prin punctul lacrimal, prin deschizătura sacului și prin noul canal pus în legătură cu el, și acest păr trebuie mișcat în fiecare zi, pentru a restabili comunicația dintre cele două extremități ale acestui parcurs, lucru care nu poate fi obținut dacă nu se practică o incizie exterioară în acea regiune.

Herder, care se despărțise de prinț, se mutase într-un apartament propriu și luase hotărârea să se lase operat de Lobstein. Îmi prindeau bine acum exercițiile făcute mai înainte, menite să-mi tempereze sensibilitatea, dându-mi posibilitatea să asist la operație și să-i fiu oarecum de ajutor  omului atât de prețuit de mine. Cu acest prilej am avut toate motivele să admir marea statornicie și răbdare a lui Herder, care, atât în timpul intervenției chirurgicale, cât și în numeroasele pansamente care i-au urmat, nu s-a arătat niciodată dezagreabil și, dintre noi toți, el părea acela care suferă mai puțin. În răstimpurile dintre acele încercări, aveam însă adesea de suportat capriciile dispoziției sale. Vorbesc la plural, pentru că în jurul lui se afla mai tot timpul, în afară de mine, un rus de ispravă, un oarecare Peglow. Acesta  era o cunoștință mai veche a lui Herder, de la Riga, și, cu toate că nu mai era un tinerel, încerca să se desăvârșească în arta chirurgiei sub conducerea lui Lobstein. Herder putea fi încântător de simpatic și spiritual, dar tot atât de ușor putea să arate și latura supărătoare a firii sale. O astfel de atracție și repulsie  există în firea tuturor oamenilor, la unii mai mult, la alții mai puțin, în pulsații mai repezi sau mai încete și puțini sunt aceia care și le pot stăpâni, iar unii numai în mod aparent. În ce-l privește pe Herder, preponderența dispoziției sale contradictorii, amare și mușcătoare, se datora cu siguranță bolii de care suferea și durerilor rezultate de pe urma ei. Aceasta se întâmplă adeseori în viață, dar nu luăm îndeajuns seama la efectele morale ale stărilor de boală și de aceea judecăm unele caractere fără nici o echitate, socotindu-i pe toți oamenii sănătoși și cerându-le să se comporte în consecință.

În tot timpul tratamentului, l-am vizitat pe Herder în fiecare dimineață și în fiecare seară; uneori rămâneam chiar înteaga zi la el, obișnuindu-mă cu atât mai bine cu criticile și sarcasmele lui, cu cât învățam zilnic să prețuiesc mai mult neobișnuitele lui însușiri, întinsele lui cunoștințe, vederile lui atât de adânci. Influența acestui om certăreț, dar bun, era mare și plină de însemnătate. Era mai bătrân ca mine cu cinci ani, o deosebire care la acea vârstă cântărește destul de mult. Cum îi recunoșteam meritele și cum încercam să-mi dau seama de valoarea operei lui de  până atunci, i-a fost dat să câștige o mare superioritate asupra mea. Situația însă nu era prea plăcută, căci persoanele mai în vârstă pe care le frecventasem până atunci  încercaseră să mă formeze cruțându-mă, ba chiar mă răsfățaseră prin îngăduința lor, în timp ce de la Herder nimeni nu putea aștepta vreo toleranță, oricare ar fi fost atitudinea pe care ai fi luat-o. Astfel, pe de o parte marea mea simpatie și admirație pentru el, pe de alta enervarea pe care mi-o provoca, luptându-se necontenit împreună, creară în mine un conflict, cel dintâi în felul său încercat în viață. Convorbirile cu el fiind întotdeauna de o mare însemnătate, fie că mă întreba ceva, fie cî răspundea întrebărilor mele, fie că îmi făcea o altă comunicare, mă ajutau să înaintez în fiecare zi, ba chiar în fiecare ceas în opiniile mele. La Leipzig adoptasem un fel de a fi îngust și limitat; nu-mi putusem îmbogăți cunoștințele de literatură germană nici în timpul șederii mele la Frankfurt, iar amintitele preocupări mistico-religioase-chimice mă duseseră în niște regiuni obscure, așa încât îmi rămăsese străin tot ce se produsese de câțiva ani în lumea literară mai largă. Numai datorită lui Herder am ajuns a cunoaște noile năzuințe și direcții, pe care literatura părea că le ia acum. El însuși ajunsese destul de renumit, și prin Fragmentele sale, ca și prin Pădurile critice, sau prin alte opere, izbutise  să se așeze alături de scriitorii cei mai eminenți, alături de acei care de ani de zile atrăgeau asupra lor privirile patriei.  Nu se poate nici înțelege, nici descrie toată mișcarea unui astfel de spirit și toată fermentarea unei asemenea naturi. Mare cu adevărat era însă avântul ascuns al minții sale, pe care îl puteam mai ușor recunoaște acum, dacă ne  gândim la toate operele pe care le-a produs apoi și la influența lor asupra contemporanilor.

Nu trecuse mult de când îl cunoșteam, când într-o zi mi-a încredințat că are de gând să concureze la premiul oferit de Academia din Berlin pentru cea mai bună operă despre originea limbilor. Lucrarea lui era aproape terminată și, cum avea o scriere foarte frumoasă, putu în curând să-mi împărtășească, caiet cu caiet, un manuscris citeț. Nu meditasem niciodată la o astfel de temă:prea mă băgasem în vălmășagul lucrurilor, pentru a fi găsit timpul de a cugeta la începuturi și sfârșituri. Întrebarea mi se părea de altfel cam de prisos, căci dacă Dumnezeu îl crease pe om ca om,  atunci era de presupus că-i dăduse darul vorbirii, așa cum îi dăduse și poziția dreaptă. După cum omul și-a dat de la început seama că poate să meargă drept și să apuce cu mâna, tot astfel trebuie să fi observat că poate să cânte și că poate modifica diferitele sunete emise cu ajutorul limbii, al cerului gurii și al buzelor. Dacă omul este de origine divină, atunci și graiul lui are această sorginte și dacă, observat în natură, omul este considerat ca o ființă naturală, atunci și limba lui este naturală. Aceste două realități, omul și graiul lui, nu le putem despărți, după cum nu putem  separa sufletul de corp. Sussmilch, un realist destul de crud dar totuși cam fantastic, se hotărâse pentru originea divină a limbii, o ipoteză care-l făcea  să și-l închipuie pe Dumnezeu ca un învățător al primilor oameni. Tratatul lui Herder ținea să arate că omul, cu puterile lui umane, a putut și a trebuit să ajungă la limbaj. Am citit tratatul cu mare plăcere și spre deplina meaedificare; n-aveam însă destule cunoștințe și nici destulă putere de judecată pentru a-mi fi putut forma o părere. I-am arătat autorului aprobarea mea, adăugând numai puține observații care decurgeau din felul meu de a gândi. Toate au fost primite la fel; Herder te dojenea și se supăra fie că-l aprobai cu  anumite rezerve, fie că erai întru totul de acord cu el. Pântecosul chirurg avea și mai puțină răbdare decât mine, declarând cu umor că nu-i pasă de tratatul lui Herder, deoarece nu este în  măsură să-și facă vreo idee într-un domeniu atât  de abstract. Prefera să joace, ca de obicei, în fiecare seară ombră.

Traducere de Tudor Vianu

 1811, 1812, 1814


http://guildreview.blogspot.ro/2011/11/goethes-father-and-aestheticism.html

http://www.goethezeitportal.de/

http://hegewald.wordpress.com/category/kalenderblatter/


- va  continua -

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu