sâmbătă, 21 decembrie 2013

EMILE ZOLA - LA PARADISUL FEMEILOR







EMILE      ZOLA      (1840 - 1902)










Procesul romantismului, deschis - după cum spune Albert Thibaudet - de generația de la 1850 și continuat de cea de la 1885, marchează etapele revoltei urmașilor împotriva unor predecesori de sub a căror tiranie nu se puteau emancipa. Marea voce profetică a lui Victor Hugo răsuna din insula lui solitară, și chiar dacă ecourile ei se pierdeau uneori în deșert, el rămânea personalitatea literară cea mai prestigioasă a epocii, prea excesivă ca să se poată constitui în model artistic, dar prea fascinantă ca să nu devină un caz, o „problemă” pentru toți marii scriitori francezi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de la Zola până la Mallarme. Marile „naturi” creatoare ale romantismului, și în primul rând Balzac și Hugo, prin caracterul spectaculos și prin bogăția inexplicabilă a operei lor, au răsturnat o serie de prejudecăți, de  „idei primite” asupra artei și îndeosebi asupra procesului creației artistice. Din această cauză, scriitorii reprezentativi ai perioadei post romantice sunt atât de condiționați de înaintașii lor, încât nu pot fi înțeleși decât prin asemănare sau prin opoziție cu aceștia.

Conștienți de acest fapt, ei înșiși căutau să se delimiteze, subliniind teoretic diferențierile, pentru a nu adăuga situației de moștenitori și pe aceea de epigoni. Epuizarea resurselor creatoare se compensa astfel printr-o hipertrofie a spiritului critic. Conștiințe dedublate, reflectând cu insistență ostentativă asupra procedeelor compoziționale și asupra mijloacelor de expresie specifice artei lor, ei își înfățișau operele (deseori autoiluzionându-se) drept produse ale deliberării conștiente și metodice și nu ca expresii ale unei spontaneități creatoare  originare. Dar să nu uităm că însuși Flaubert, incontestabil cea mai lucidă conștiință artistică a vremii, înainte de a proceda metodic la „dezintoxicarea ” sa de romantism s-a abandonat cu voluptate - în prima versiune a romanului Tentația Sfântului Antonie - patosului vizionar romantic. Flaubert, ca și Mallarme în generația următoare, reprezintă însă, pe planuri distincte, două cazuri singulare în climatul epocii. Paradoxala încercare a autorului Doamnei Bovary de a realiza, prin  Bouvard și Pecuchet, un roman epurat de orice conținut epic - un anti-roman, cu alte cuvinte - asemănătoare tentativei lui Mallarme din Igitur, de a reduce poezia la o aventură a limbajului, sunt născute din voința de a extinde (sau de a restrânge ?) domeniul artei până la acea limită ideală, dincolo de care nu mai există decât tăcerea. Îndelung cometată de contemporani (Bouvard și Pecuchet a stârnit interesul naturaliștilor), experiența lui Flaubert, ca și a lui Mallarme, nu vor fi efectiv valorificate decât prin secolul XX, după ce concepția despre artă ca exercițiu pur și gratuit al lucidității va ajunge să prevaleze asupra diferitelor reprezentări de tip romantic asupra artei.

Eliberarea celorlalți scriitori ai timpului de sub tutela romantică a fost, de cele mai multe ori, ilizie automistificatoare. Romantismului sincer și programatic al marei generații, i-a urmat un romantism disimulat sub diverse construcții teoretice, care, la o analiză atentă, se dovedeau nu numai lipsite de rigoare, dar și neaderente la literatura pe care intenționau să o  justifice.

Un exemplu concludent în acest sens, ni-l oferă Emile Zola, ultimul mare reprezentant al prozei vizionare de tip romantic, descendent și continuator al lui Balzac și al lui Hugo, a cărui operă stufoasă și inegală solicită și astăzi interesul nostru estetic prin ampla ei respirație epică și nicidecum prin substructurile teoretice, care - după opinia autorului ei - trebuiau să-i asigure perenitatea ; sub aparențe delicate și sfioase, Emile Zola ascundea un suflet arzător de meridional.

Dintre romanele senine ale lui Zola, „Au bonheur des dames” („La paradisul femeilor”) ocupă un loc privilegiat, fiind scutit de convenționalismul dulceag al celorlalte opere din aceeași familie. Aceasta se datorește faptului că pentru redactarea cărții scriitorul n-a trebuit să pornească în căutarea de  „documente” luminoase, (pe care, desigur, n-ar fi știut să le interpreteze cu aceeași aplicație ca pe cele întunecate), problematica romanului izvorând în mare parte din propria sa  experiență de viață. Fără îndoială,  Zola a alcătuit și în cazul acesta un dosar cuprinzător (pentru Germinal scriitorul a colecționat cinci volume de documente), care nu ne-ar putea fi de mare folos în înțelegerea operei.

În Istoria literaturii franceze, Albert Thibaudet a enunțat o judecată prea severă asupra romanului și asupra neconsistenței personajului central: „Ce este <<  Au bonheur des dames > > ? Magazinul și marfa, nu negustorul, adică esențialul”. Este perfect adevărat că personajele lui Zola, printre care și Octave Mouret (reprezentantul faimosului arbore genealogic), nu au consistența celor balzaciene, nu pot fi inutile în multiplele reacții ale comportamentului lor, dar această obiecție este întemeiată doar din punctul de vedereal unui anumit tip de realism care pune accentul pe creația de caractere („adică esențialul”), profund deosebit de realismul zolist. Pentru Zola, suprapersonajul (în cazul acesta, magazinul) are propria sa viață mitică, absorbind toate destinele individuale. Principale sau secundare, personajele nu-l interesează decât prin relația lor particulară cu magazinul, sortit - asemeni balaurilor din povești - unei creșteri fără hotare. Personajele au, desigur, și o viață a lor independentă, pe care scriitorul o lasă să se întrevadă, fără să-i permită să ocupe un loc central în economia cărții. Romanul se salvează din monotonie prin faptul că fiecare personaj intră în relație particulară și ireductibilă și, ca atare, individualizatoare, cu suprapersonajul mitic, actualizându-și progresiv acele disponibilități sufletești necesare echilibrului epic al narațiunii.

De aceea, romanele lui Zola nu ne lasă impresia că tind spre o explorare exhaustivă a naturii umane, încorporată în diferite caractere individuale ei - contrar teoriei sale - personajele sale ne par niște figuranți cu măști într-o dramă care se desfășoară, peste voința lor, conform propriilor ei norme interioare.

În acest roman, vrând să fie consecvent tezelor sale, publicate în răstimp, Zola încearcă să tragă anumite concluzii din observațiile sale, să indice remedii ale răului social semnalat. Soluțiile sunt luate din arsenalul socialismului utopic, saint-simonian și fourierist și se reduc, în ultimă instanță, la ideea colaborării dintre muncă și capital, a cointeresării materiale a vânzătorilor în procesul de desfacere a mărfurilor. Din fericire, tezele acestea nu prilejuiesc expuneri teoretice, și constituie adevăruri intuite de Denise Baudu, fără vreo prealabilă îndoctrinare, prin inima ei generoasă și prin bunul ei simț structural. Tot ea le sugerează cu mult tact lui Mouret pentru a nu se izbi de inevitabilele rezistențe interioare ale întreprinzătorului. S-a spus despre „Au bonheur des dames” că este romanul luptei marelui comerț împotriva micului comerț, un fragment din istoria procesului de lichidare a micilor prăvălii specializate de către marile întreprinderi comerciale (este ușor de imaginat căci lupta aceasta continuă și astăzi). Observația este foarte utilă dacă nu vrem să reducem romanul la aspectul său strict sociologic și să întemeiem valoarea lui estetică pe asemenea considerațiuni. Fără să fie o operă de prim rang a lui Zola, fără să fie nici prea caracteristică pentru arta sa, „Au bonheur des dames” rămâne o fermecătoare istorie, compusă după canonul balzacian, cu implicații sentimentale care ni-l amintesc pe Alphonse Daudet, dar având în centrul acțiunii un suprapersonaj, un mit polarizator de energii, întrezărit sub nenumăratele sale fețe, - ca și la Victor Hugo, - în lumina fugară a unor fulgere vizionare.

Suflul liric, capacitatea transfiguratoare a imaginației, învolburarea retorică a verbului și suprapersonajul, proiectat în centrul acțiunii epice, îl leagă în mod indisolubil pe Zola de Victor Hugo, singurul dintre marii contemporani față de care nu s-a simțit, sub nici o formă, datornic. Halele din Le vetre de Paris, cârciuma și suburbiile din L'Assommoir, magazinul de noutăți din „Au bonheur des dames”, locomitiva din La bete humaine și, mai presus de toate, mina Voreux din Germinal, îndeplinesc în cadrul operei lui Zola o funcție epică similară celebrei catedrale din Notre Dame de Paris, sau străzilor Parisului din Mizerabilii. Fără capacitatea de a cuprinde într-o singură privire multiple planuri de existență, organizându-le într-o construcție unitară prin mijlocirea unor releurilirico-retorice destul de fragile, ca Victor Hugo, fără a ști - ca Tolstoi - să utilizeze convergențele epice ale evenimentelorpentru a descoperi, sub aparenta lor divergență, rădăcinile lor comune, din care opera crește de la sine, organică și unitară, oricât ar fi de ramificată, Zola, procedând monografic, ca și maestrul său Balzac, a îmbogățit realitatea cu propria sa viziune despre lume.









PARADISUL  FEMEILOR

CAPITOLUL  I



Denise venise pe jos  de la gara Saint-Lazare, unde coborâse, cu cei doi frați ai ei, dintr-un tren de Cherbourg, după o noapte petrecută pe banca tare a unui vagon de clasa a III-a. Îl ține de mână pe Pepe, iar Jean venea în urma ei; toți trei frânți de oboseala călătoriei, speriați și pierduți în mijlocul imensului Paris, privind clădirile, oprindu-se la toate răspântiile să întrebe unde se află strada de la Michodiere, unde locuia unchiul lor Baudu. Când dădu, în sfârșit, de Piața Gaillon, fata se opri dintr-o dată și rosti plină de uimire:

- Ia te uită, Jean !

Rămaseră tustrei înmărmuriți, strângându-se mai tare unul lângă altul, în hainele lor de doliu ponosite, ce le purtau de la moartea tatălui lor. Denise, cam puțintică la trup pentru cei 20 de ani ai săi, cu aer umil, ducea  un pachețel; de partea cealaltă, frățiorul de cinci ani i se agățase de braț, iar lângă umăr îl avea pe celălalt frate, mai mare, care sta în picioare, cu brațele spânzurate de-a lungul trupului, drept, în superba și înfloritoarea lui vârstă de 16 ani.

- În sfârșit, rosti Denise după o clipă de tăcere, ăsta mai zic și eu magazin !

Se afla, la încrucișarea străzii de la Michodiere cu strada Neuve-Saint-Augustin, un magazin de noutăți în ale cărui vitrine strălucea o gamă întreagă de culori vii, în lumina palidă și blândă a zilei de octombrie. Orologiul sună de opt ori la Saint-Roche, iar pe trotuare nu se vedea decât Parisul matinal; funcționarii care se îndreptau cătrebirouri și gospodinele care cutreierau magazinele. În fața ușii de intrare a  magazinului, doi vânzători, cocoțați în vârful unei scări duble, agățau niște stofe, în timp ce, în vitrina din strada Saint-Augustin, un alt vânzător, în genunchi, cu spatele spre stradă, potrivea, cu mișcări delicate, o bucată de mătase albastră. Magazinul, nevizitat încă de clientelă și în care personalul abia sosise, era plin de zumzet, ca un stup de albine când se trezește.

- Denise ! spuse Jean. Ăsta îl bagă în buzunar pe cel din  Valognes ! Al tău nu era atât de frumos !

Denise clătină din cap. Petrecuse doi ani la Cornaille, cel mai mare negustor de noutăți al orașului, dar magazinul acesta care-i ieșise dintr-o dată în cale, clădirea aceasta enormă făcea să-i crească inima, o țintuia locului de emoție, o preocupa într-atât, încât uită de toate celelalte. În partea care dădea către Piața Gaillon, ușa înaltă, toată de sticlă, se prelunge până la antresol în mijlocul unor complicate ornamente aurite. Două figuri alegorice, două femei care râdeau, cu gâtul gol și capul lăsat pe spate, susțineau firma: „La Paradisul femeilor”. Apoi, vitrinele magazinului se prelungeau până în străzile de la Michodiere și Neuve Saint-Augustin, unde ocupau, în afară de casa de la colțul străzii, încă ale patru case, pe cele două din dreapta și pe cele două din stânga, amenajate nu de multă vreme. Era o desfășurare care i se părea fără sfârșit în virtutea perspectivei, cu vitrinele de la parter și geamurile transparente, care îngăduiau ochiului să vadă întreaga mișcare din interior. Sus, o domnișoară într-o rochie de mătase ascuțea un creion, iar alte două despătureau cu grijă niște mantile de catifea.

- „La Paradisul femeilor” citi Jean și râse cu râsul lui zglobiu de adolescent frumușel, care avusese de pe acum o poveste de dragoste cu Valognes. E drăguță firma și trebuie să atragă o lume întreagă !






Traducere de Șarina  Cassvan







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu