OVID DENSUȘIANU - POEZII - Biografie

”Învăţătura îţi dă lumină, dar nu te înalţi decât prin caracter”



Filologul, lingvistul şi poetul român Ovid Densuşianu, fondatorul Institutului de Filologie şi Folclor din Bucureşti, cunoscut pentru studiile sale de la istoria limbii române, dar şi pentru poeziile simboliste, provenea dintr‑o familie de intelectuali, tatăl şi unchiul său fiind membri ai Academiei Române.


Aron, tatăl, era istoric literar, poet, folclorist şi profesor de limba latină şi limba română la Universitatea din Iaşi, iar Nicolae, unchiul, era istoric şi jurist.


Ovid Densusianu s-a născut la Făgăraş, în 30 noiembrie 1873, fiul lui Aron Densuşianu, poet clasicizat şi autor de studii literare de ţinută latinistă, antijunimist, autor al unei „Istorii a limbii şi literaturii române” (1894). Studiază la Braşov şi apoi la Iaşi, unde îşi ia licenţa în litere în 1892. Până în 1893, când pleacă în străinătate (Berlin, Paris), este profesor la Botoşani şi Focşani. La Paris, în 1896, obţine diploma şcolii de „Hautes études” cu teza: „La prise de Cordoue et de Seville, Chanson de geste du XII-e siècle”. Devine, totodată, membru al Societăţii de texte vechi franceze.


Întors în ţară, în 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de română a Universităţii din Bucureşti. Din 1901 este titularul catedrei de filologie romanică, fondată din iniţiativa sa. Întemeiază Societatea filologică şi Institutul de filologie şi folclor, cu pulicaţiile respective: „Grai şi suflet” şi „Buletinul societăţii de filologie”. Adevărata sa glorie ştiinţifică este asigurată de monumentala „Histoire de la langue roumaine” (Paris, Leroux, 1901-1938, tr. rom., 1961). Importante sunt şi studiile de folclor, printre care binecunoscuta „Viaţa păstorească în poezia noastră populară”, Buc., 1922-1923, şi, mai ales, prima noastră sinteză de istorie literară bazată pe principii estetice, „Literatura română modernă” (3 vol., 1920, 1921, 1933).


Meritele literare şi locul său de seamă în istoria simbolismului românesc sunt legate de întemeierea şi conducerea revistei Viaţa nouă (1905-1925), unde Ovid Densusianu publică poezii simboliste sub pseudonimul Ervin, numeroase articole teoretice, polemici, portrete şi studii de scriiori simbolişti contemporani (Verhaeren, Henri de Régnier, Charles van Lergergue, Remy de Gourmont). Aici face o adevărată şcoală literară simbolistă, întrunită într-un cenaclu mai discret decât cel macedonskian, dar de ţinută, polarizând numeroase forţe. Critic militant şi în publicaţii anexe (Revista celorlalţi, Farul), Ovid Densusianu trece, în Conferenţele „Vieţei Nouă”, seria întâia (1909), la o adevărată propagandă simbolistă, în baza a două manifeste: „Sufletul meu în poezie” şi „Ideal şi îndemnuri”. Un curs universitar despre simbolismul francez (1914-1916), urmat de „Sufletul latin şi literatura nouă” (1922) sunt dovezi în acelaşi sens. Membru al Academiei Române din 1919, cu un discurs de recepţie despre Delavrancea, Ovid Densusianu moare la 8 iunie 1934, în Bucureşti, lăsând un nume plin de prestigiu.



Opere (poezii):


Limanuri albe, Paris, Viaţa nouă, 1912; Heroica, Bucureşti, Viaţa nouă, 1918; Sub stânca vremei, Bucureşti, Viaţa nouă, 1919; Salba clipelor, Bucureşti, Viaţa nouă, 1921; Raze peste lespezi, Paris, Bucureşti, Viaţa nouă, 1924; În zorile vieţii, Bucureşti, 1925.







TAINELE CLIPELOR

Ieri gândurile îmi păreau ca blocuri de granit
Pe care-eternitatea îngheţase,
Şi mă-nchinam la ele ca păgânul
Ce roagă marmurele sfinte să nu-l lase
De duhurile negre ispitit.

 
Azi gândurile-mi sunt ca trestii ce se pleacă,
Şi simt o bucurie ne-nţeleasă
Văzându-le aşa plăpânde
C-ar tremura şi de-un suspin,
De-o şoaptă...
O, vraja-ameţitoare a gândurilor blânde !


Ce oare a venit să schimbe dintr-o dată
Viaţa rece-a sufletului –
Ce mister?
Şi ce să fie raza rătăcită
Ce-a coborât s-aducă-nduioşare
În gândurile prinse-n lanţ de fier?


...Un cântec se aude-n stradă,
E cântecul banal, dar tragic, ce-nsoţeşte
Pe cei ce spun adio celor vii –
Şi soarele ferestrele dezmiardă...

O, cum uitasem, primăvară, c-ai să vii !

CALEA ROBILOR

În valuri albe mii de focuri
Plutesc – e drumul nesfârşit
Al robilor; din el se spune
Că după veacuri e ursit
Câte o stea să se desfacă
Şi, ridicându-se mai sus,
Alături de-altele să treacă
În lumea fără de apus.
O cale-a robilor se-ntinde
Şi pe pământ, dar nu de foc,
Ci de-ntuneric – e convoiul
Atâtor vieţi făr' de noroc.
Şi printre ele câteodată
Se-opreşte soarta ca s-aleagă
Un suflet – stea chemată poate
S-aprindă raze-n lumea-ntreagă.

Purtând povara de durere,
Măcar atât s-aveţi şi voi,
Iloţi: un gând de mângâiere,
Că şi din robi se nasc eroi.

LA RĂSPÂNTIA NEAGRĂ

La răspântia neagră
S-au oprit trei care.
Cei care le mână
Scapără-n amnare.

Unul din ei zice:
- Fost-am la oraş
Să mă judec iară:
Tot eu păgubaş.

Altul: - O făclie
Şi-un coşciug am luat:
Mi-a ucis vechilul
Unicul băiat.

Cel din urmă: - Uite,
Mai aveam doi boi;
Pentru bir mi-i vinde
Mâine pe-amândoi.

Din răspântia neagră
Carele-au plecat
Şi merg greu, de parcă
Piatră duc în sat.

SCORBURILE

Luminile ce fug de ele
Şi famecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.

Întunecimea lor le face totuşi
Şă fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.

Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.

GLASURILE VIEȚEI

Glasuri de aramă
Printre codri-adânci,
Glasuri ce ne cheamă
Dincolo de stânci;

Glasuri peste valuri
De cântări de-argint,
Glasuri de Sirene
Ce mereu ne mint;

Glasuri de morminte
Ce ne-opresc în drum
Şi ne fac să plângem
Între „ieri” şi-„acum”,

Pentru ce mai tare
Răsunaţi voi azi? -
Parcă-aleargă vântul
Peste munţi de brazi.

...Suflete, deschide
Temniţa-ngheţată
Solilor vieţei
Ce la poarta neagră –
Poarta sihăstriei –
Vin acum să bată.

CÂNTECUL PRIBEAGULUI

Dacă vreţi s-aflaţi
Din ce locuri viu,
Munţii-i întrebaţi,
Că ei singuri ştiu.

Codru mi-a fost frate
Prin pustietate.

Dacă vreţi să ştiţi
Cin' m-a mângâiat,
Cerului-i vorbiţi,
Că el m-a veghiat.
Stelele mi-au fost
Noaptea adăpost.

Şi-ncotro-mi duc zborul
De vreţi să vă spui,
Întrebaţi izvorul
Care-i drumul lui.

Calea-mi se sfârşeşte
Unde el se-opreşte.

CÂND MORȚII SUNT AȘA DEPARTE

Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.


Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.


Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.

CEI FĂRĂ STEA

Au adormit în visul pietrei,
Au adormit şi i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese –
Minune – câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu ştiu unde
Mergeau – atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume – şi ei toţi cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, şi-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toţi tăcuţi păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-şi cruce,
Şi zise zarea cercetând-o:
„Fă, Doamne,-aicea să rămân !”

SALBA CLIPELOR
               (FRAGMENTE)

II

Deasupra celor șapte taine
Se-nalță taina cea mai mare,
A vremei: fără ea viața
Ni s-ar părea că farmec n-are.

VI

Amurg. Din câmp se-ntoarce-o turmă
Trec câțiva-agale pe cărare.
Spre cer din liniște se-nalță
Un semn uriaș de întrebare.

XVII

De multe ori am întâlnit
Un chip pribeag, și într-o zi
Mi-a spus: ”Eu sunt Înduioșarea
Și adăpost nu pot găsi”.

XLIV

Lespezi albe, lespezi negre
Stau și-așteaptă-a lor menire:
Unele să-nalțe ziduri,
Altele în cimitire.

La noi totul se face chinuit, cu şovăieli şi, mai ales, cu multă pierdere de vreme. - Ovid Densusianu în ” A fi...român ” - 1933

Concepţia noastră despre "frumos" s-a lărgit; nu mai credem că e un singur chip de a simţi, de a reda motivele artistice. Numai pedantismul de şcoală veche mai poate impune scriitorilor, artiştilor, o anumită direcţie, un anumit mod de înţelegere a lucrurilor. O operă nu e decât oglinda unor stări sufleteşti şi cu cât una este mai nouă, mai intensă, cu atât şi cealaltă este mai caracteristică. - Ovid Densușianu în rev. ”Vieața nouă” 1905