PIERZANIA
În jurul meu într-una se-nvârte Necuratul;
Mă-mprejmuie ca boarea ce nu se poate prinde;
Îl sorb și simt în pieptu-mi, ca jarul, cum aprinde,
Umplându-mă cu pofte de neînvins, păcatul.
Adesea, cunoscându-mi iubirea pentru artă,
Mi-apare-n chipul unei femei ispititoare,
Și, născocind fățarnic vreo pricină deșartă,
Îmi nărăvește buza cu zămi otrăvitoare.
Departe de privirea lui Dumnezeu, mă duce
Astfel, răpus de trudă și gâfâind, pe unde
Urâtul își desface câmpiile profunde,
Și-mi zvârle înaintea privirilor năuce
Veșmintele pătate, grea tăietura rănii
Și scula sângerând a veșnicei pierzănii !
traducere - Mihai Beniuc
O MARTIRĂ
Desenul unui pictor necunoscut
Printre sticluțe, stampe-agățate pe pereți,
Covoare moi, perdele,
Îmbălsămate rochii și țesături de preț
Căzând în falduri grele,
În aerul de seră, mocnit, ucigător,
Din calda încăpere,
Unde-n sicrie scumpe de sticlă, jerbe mor,
Pălite, prin unghere,
Un leș, lipsit de țeastă, revarsă pe sofa
Ca un izvor, într-una,
Un sânge crud și roșu, iar pânza-l soarbe-n ea
Avidă ca țărâna.
Ca năluciri ce-n umbră răsar, în ochi pătrund
Și-adânc rămân săpate,
Cu-ntunecata-i coamă de păr, morman rotund
Gătit cu nestemate.
Pe masă zace țeasta, sălbatic trandafir;
Holbatul ochi trimite,
Ca tulburea lumină în asfințit, priviri
De gânduri pustiite,
Cu nepăsare trupul ne-nsuflețit din pat
Și-arată, dezgolite,
Minunile de taină, cu farmec blestemat
De fire hărăzite;
Ciorapul roz, cu pulberi de aur, pe picior,
E-acum o amintire,
Și jartiera zvârle, ochi tainic, lucitor,
Aprinsa ei sticlire.
Zăcând în părăsire pe patul răvășit
Te cheamă și te-mbie
Și ochilor vădește un foc nepotolit,
Ascunsă bucurie,
Plăcerea vinovată, neistovitul jind,
Ucigătoarea sete,
Care desfată îngerii răi, ușor plutind
Printre perdele-n cete.
Zărindu-i, însă, șoldul și mijlocu-ncordat -
Reptilă ațâțată -
Și gingașul ei umăr, sub piele sfărâmat,
Pare-o plăpândă fată.
Cu răscolite simțuri, să-și fi ieșit din minți
De lungă așteptare ?
Căzut-a pradă haitei flămânde de dorinți
Pierdute și fugare ?
Hainul, cărui, vie, tu nu i-ai răsplătit
A dragostei dogoare.
În carnea ta supusă, inertă, și-a-mplinit
Dorința arzătoare ?
O, cap de spaimă ! oare săltându-te în sus
De chica fără viață,
Sărutul cel din urmă, răspunde-mi, și l-a pus
Pe buzele de gheață ?
Departe de mulțime, de juzi iscoditori
Și de huliri scutită,
În tihnă dormi, făptură ciudată, somn ușor,
În cripta tăinuită;
Răzleț îți este soțul și-n somnul lui vegheat
De veșnica-i ființă,
Ca tine, pân-la moarte, și el, nestrămutat
Îți va păstra credință.
traducere - Virgil Teodorescu
FEMEI OSÂNDITE
Pe țărmul mării-ntinse, îngândurat ciopor,
Privirile-și anină de zare și-al lor braț
Își caută pereche, picioarele se vor
Cu blândă lâncezeală și dureros nesaț.
Trec, unele, spre crângul cu zvon de ape vii,
Și-acolo, ascultându-și al inimii îndemn,
Silabisesc iubirea sfioaselor pruncii
Și scrijelesc în coaja lăstarilor un semn.
Ca maicile, selemne trec altele, domol,
Spre stâncile, pe unde vedenii dau colind,
Și unde Sfântu-Antoniu, zări, cu sânul gol
Și-mpurpurat, ispita, ca lava izbucnind.
Un cârd, la licăritul rășinei, foc topit,
În amuțite scorburi, păgâne văgăuni,
Te-alătură, o, Bachus, zăltatului lor rit,
Tu, care-adormi păcate rămase din străbuni.
Iar altele, pe spate cu glugi, unesc ciudat,
Sub lungile veșminte ținând gârbaciul, strâns,
De noapte ocrotite în codru-ntunecat,
A desfătării spumă cu-al suferinței plâns.
O, voi, fecioare, monștri, martire, demoni, - voi
Care-nfruntați natura, râvnind spre infinit,
Asemeni cu satirii, cucernice apoi,
Când izbucnind în lacrimi, și când în chiuit,
Pătrund în iadul vostru, surori de nenoroc
Vă plâng și dragi îmi sunteți, deopotrivă-atunci,
Pentru osânda cruntă, nepotolitul foc
Și urnele iubirii din inimile-adânci.
traducere - Virgil Teodorescu
CELE DOUĂ SURORI
Orgia și cu Moartea sunt două bune fete,
Prea darnice-n săruturi, cu trup de vlagă plin,
Al căror pântec veșnic virgin, drapat în zdrențe
N-a cunoscut vreodată al nașterilor chin.
Poetul crunt, dușmanul vieții familiare,
Favorit al gheenei, curtean cam scăpătat,
Găsește în morminte precum și-n lupanare
Un pat de remușcare în veci necercetat.
Și racla și alcovul, adânc blestemătoare,
Ne dau pe rând, ca două amabile surori,
Plăceri îngrozitoare și gingașe orori.
Când mă îngropi, Orgie cu brațele murdare ?
O, Moarte, când veni-vei și tu să-ți altoiești
Pe mirții ei scârbelnici chiparoșii funești ?
traducere - Al. Philippide
IZVORUL DE SÂNGE
Îmi pare câteodată că sângele din vine
Ca un izvor țâșnește, cu ritmice suspine.
I-aud prea bine valul și murmurul prelung,
Dar în zadar mă pipăi, la rană să ajung.
Ca printr-un câmp el trece, în taină, prin cetate,
Pavajul prefăcându-l în insule ciudate,
Astâmpărând pojarul oricărui însetat
Și colorând în roșu natura-n lung și-n lat.
Adeseori, cerut-am vreunui vin vârtos
Măcar o zi să-mi stingă ori să-mi adoarmă chinul, -
Dar văzul și auzul parcă se-ascut, cu vinul !
Am căutat uitare-n iubire: ce folos !
Căci dragostea mi-e numai un pat cu spini, făcut
Să dea acestor fete cumplite de băut !
traducere - Petre Solomon
ALEGORIE
Frumoasa mea, cu pieptul de antică sculptură,
Își moaie zilnic părul, la chef, în băutură,
Iar gheara voluptății și viciul otrăvit
Alunecă pe pielea ei dură, de granit.
Ea-și bate joc de Moarte și de Desfâu, și-acești
Oribili monștri, care strâng omenirea-n clești
Și-n jocuri dezmățate o macină, respectă
În trupul ei splendoarea și linia perfectă.
Cu mersul de zeiță și lene de sultană,
Plăcerilor le-nchină credința musulmană
Și-n brațele-i deschise, îmbie să poftească
Spre sânii ei întreaga suflare omenească.
Ea știe,-această stearpă și falnică fecioară,
Ce pentru mersul lumii e-atât de necesară,
Că frumusețea cărnii e minunatul dar
Prin care smulgi iertarea oricărui fapt murdar.
De Iad și Purgatoriu n-a auzit, nu știe,
Și când va bate ceasul să intre-n veșnicie,
Ea va privi în față al Morții rânjet slut
Fără tristeți și ură, precum un nou-născut.
traducere - Mircea Pavelescu
BEATRICE
Prin locuri arse, fără verdeață, pradă zgurii,
Odată când în taină mă tot plângeam naturii
Și-n vreme ce încoace și-ncolo rătăceam,
Văzui namiaza mare deasupră-mi cum se-adună
Un nour des, funebru, care-asmuțea furtună,
Purtând cu el o droaie de demoni vicioși.
Spre mine cu răceală privirea-și ațintiră,
Și-așa cum trecătorii de un nebun se miră
Tot șușoteau într-una cu chiote-nfundate,
Mereu făcându-și semne din ochi și dându-și coate:
„Uitați-vă la dânsul, e chiar caricatura
Lui Hamlet; îi imită și felul și figura,
Cu părul în răscoală și ochii în pustiu.
Să mori de râs nu alta când vezi pe-acest chefliu,
Comediant pe drumuri, zevzec și mână spartă,
Fiindcă-și joacă rolul cu oarecare artă,
Că-și ia părtași în cântec la multele-i necazuri
Pe vulturi și pe greieri, pâraie, flori și iazuri
Și chiar și nouă, maiștrii acestor rechizite,
S-apucă lungi tirade zbierând să ne recite”.
Aș fi putut - mândria-mi mai 'naltă ca un munte
Își bate joc de demonii și-nnourări mărunte -
Doar să-mi întorc privirea și fruntea-mi suverană,
Dar am văzut deodată în șleahta grosolană
- - De crima asta cerul cum nu s-a-ncrâncenat ? -
Pe zâna vieții mele, chip neasemănat,
Care râdea cu dânșii de neagra mea-ntristare
Și-i dăruia cu câte-o murdară dezmierdare.
traducere - Al. Philippide
O CĂLĂTORIE ÎN CYTHERA
Înaripatu-mi suflet zbura netulburat
Și s-agăța zburdalnic de funii și catarguri;
Corabia sub cerul senin plutea în larguri
Asemeni unui înger de soare îmbătat.
- Ce-i insula aceasta așa posomorâtă ?
- Cythera, țară veche cântată-n poezii,
Eden banal pe placul holteilor târzii.
În fapt, cum vezi, e-o stâncă mâhnită și urâtă.
- Tărâm de blânde taine, domol și visător !
A Venerii antice puternică fantomă
Pe țărmurile tale plutind ca o aromă
Flori revarsă-n inimi de dragoste și dor.
Tărâm de flori și visuri, slăvit de-apoteoze,
Pe veci în lumea-ntreagă iubit și venerat,
În care-un molcom murmur plutește neîncetat
Ca fumul de tămâie pe-o pajiște de roze.
Sau uguitul unui hulub înamorat,
- Cythera, tulburată de-un zgomot ca de ceartă,
Era doar o câmpie pustie și deșartă...
Zăream departe, totuși, un vag obiect ciudat:
Dar nu era un templu de umbră și răcoare
În care preoteasa lui Venus, printre flori,
Se furișa cu trupul ars de fierbinți fiori,
Cu rochia desfăcută de adieri ușoare;
Ci, iată, lângă țărmuri ajunși, nepăsători
Dând iureș printre păsări cu pânza navei noastre,
Văzurăm, ca un straniu copac în zări albastre,
Scheletul unei negre și mari spânzurători.
Sălbăticite păsări pe prada lor urcate
Rupeau cu-nverșunare un puhav spânzurat
Ca un cuțit băgându-și murdarul plisc turbat
În cărnurile-acestei putreziciuni spurcate.
Largi găuri erau ochii; din pântecul scobit
Pe coapse mațe grele i-alunecau cleioase;
Călăii lui, cu pliscul, plini de plăceri scârboase,
Făcuseră dintr-însul un straniu hoit scopit.
Jos, niște patrupede adulmecând delicii
Priveau spre el cu ciudă și se-nvârteau în loc;
O fiară mai voinică se tot foia-n mijloc
La fel c-un gâde care-și strunește ucenicii.
Fiu al Cytherei sfinte, tăcut și torturat,
Tu sufereai aceste jigniri drept ispășire
A riturilor care ți-au stors întreaga fire
Și care-acum nici dreptul la groapă nu ți-au dat.
Biet spânzurat ridicol, eu îți cunosc durerea !
Văzându-ți trupul putred simții din nou, venin,
Cum urcă-n mine vechiul și nesfârșitu-mi chin
Ca un sughiț de scârbă greu și amar ca fierea.
În fața ta, sărmane ins, de-amintire plin,
Simții, cu mii de pliscuri și crâncene măsele,
Toți corbii răi și hulpavi și negrele cățele
Ce-odinioară carnea mi-o sfâșiau din plin.
- De vrajă era cerul și marea potolită;
Dar pentru mine totul era venin și scrum
Știind că în această alegorie-acum
Mi-i inima ca într-un lințăliu învelită.
În insula ta, Venus, atât doar am găsit:
Figura mea în ștreangul simbolic atârnată.
- O, Doamne ! dă-mi curajul și vlaga minunată
Să-mi pot privi și gândul și trupul, nescârbit !
traducere - Al. Philippide
AMORUL ȘI CRANIUL
Pe țeasta Lumii stă amorul
De nimeni tulburat,
Și pe-acest tron neștiutorul,
Cu râsul lui sfruntat,
Suflând voios bășici rotunde
Le-nalță către cer,
Ca să ajungă-n lumea unde
Ard stele ce nu pier.
Plăpândul glob de strălucire
Pornind în mare zbor,
Își sparge sufletul subțire
De vis nălucitor.
La orice glob, se-aude țeasta
În ruga ei gemând:
-„Cruzimea-n jucăria asta
Va ține până când ?
Căci ceea ce cu gura-ți treieri
Și-n cer tu distrugi,
Crunt ucigaș, sunt ai mei creieri,
Și sângele ce-mi sugi !”
traducere - Șerban Bascovici
