duminică, 5 ianuarie 2014

PORTRETUL UNEI DOAMNE de Henry Hames (fragment)


CLUSTER





Isabel Archer și Gilbert Osmond


CAPITOLUL  42

Nu răspunse nimic deoarece cuvintele lui îi prezentară situația în fața ochilor și acum o examina absorbită. Ceva în  vorbele acestea stârnise deodată vibrații adânci, așa încât îi fusese teamă să vorbească. După plecarea lui se lăsă pe speteaza scaunului și închise ochii; și pe vreme îndelungată, târziu în noapte, tot mai târziu, stătu în salonul liniștit, pradă gândurilor. Un servitor intră ca să vadă de foc și ea îi porunci să aducă alte lumânări și apoi să se ducă la culcare. Osmond i-a zis să se gândească la ceea ce îi spusese; la asta se gândea într-adevăr, și la multe altele. Ideea venită din partea altcuiva că ea ar avea o înrâurire covârșitoare asupra lordului Warburton - aceasta o făcu să tresară ca atunci când pe neașteptate recunoști un fapt. Era oare adevărat că între cei doi mai exista ceva care putea să-l îndemne să-i facă declarații lui Pansy - o dorință de a fi aprobat, de a face așa cum i-ar fi plăcut ei ? Isabel nu-și pusese până acum această întrebare deoarece n-a fost obligată; dar acum că i se prezentase fără înconjur, întrezărea  răspunsul, iar răspunsul o înspăimânta. Da, era ceva - ceva din partea lordului Warburton. La început, când acesta a venit la Roma, Isabel a crezut că veriga ce îi unise odată s-a rupt de tot; dar treptat își dădu seama că mai avea încă o existență palpabilă. Era subțire ca un fir de păr, dar existau clipe când i se părea că o aude vibrând. În ceea ce o privea nu se schimbase nimic; ceea ce gândise cândva despre el, gândea și acum; n-avea rost ca sentimentul ei să se schimbe; i se păru de fapt că era un sentiment mai bun ca oricând. Dar el ? Mai credea și acum că Isabel putea să fie pentru el mai mult decât alte femei ? Dorea  să se folosească de amintirea puținelor momente de intimitate  prin care trecuseră odinioară ? Isabel știa că descifrase câteva semne ale unei asemenea înclinații. Dar ce speranțe și ce pretenții avea și în ce fel ciudat erau ele amestecate cu prețuirea, evident foarte sinceră, a bietei Pansy ? Era oare îndrăgostit de soția lui Gilbert Osmond și dacă era într-adevăr ce mângâiere se aștepta să primească ? Dacă era îndrăgostit de Pansy, nu era îndrăgostit de mama ei vitregă și dacă era îndrăgostitde mama ei vitregă nu era îndrăgostit de Pansy. Trebuia să cultive puterea pe care o avea asupra lui pentru a-l determina să-și lege viața de cea a lui Pansy, știind că va face aceasta de dragul ei și nu pentru mica ființă - acesta era serviciul pe care i-l cerea soțul ei ? Aceasta era în orice caz datoria care îi stătea în față - din momentul în care își zisese că vechiul ei prieten avea încă o predilecție de nezdruncinat pentru compania ei. Nu era o sarcină plăcută; era de fapt respingător. Se întrebă consternată dacă lordul Warburton se prefăcea că este îndrăgostit de Pansy pentru a cultiva o altă satisfacție și, cum s-ar zice, alte ocazii. De această duplicitate rafinată îl absolvi numaidecât; prefera să-l creadă absolut de bună-credință. Dar dacă admirația lui pentru Pansy era doar o amăgire, nu era mai bine decât dacă ar fi fost afecțiune. Isabel hoinărea cu gândul printre aceste urâte posibilități, până când se rătăci de-a binelea; unele din ele de cum îi ieșeau în cale păreau destul de urâte. Apoi evadă din acest labirint, frecându-se la ochi și declară că imaginația îi făcea neîndoielnic puțină cinste, iar cea a soțului ei îi făcea lui și mai puțină. Lordul Warburton era cum nu se poate mai dezinteresat și ea nu însemna pentru el mai mult decât trebuia să-și dorească. Se va bizui pe aceasta până ce se va dovedi contrariul; până când se va dovedi într-un mod mai pozitiv decât dintr-o sugerare cinică a lui Osmond.

O asemenea hotărâre îi aduse în seara aceasta doar puțină liniște, căci sufletul îi era bântuit de spaime care se îmbulzeau în centrul gândirii ei de îndată ce li se făcea loc. Ce le  învârteja atât de amarnic nu prea știa nici ea, decât poate bănuiala izvorâtă în după-amiaza aceea că soțul ei întreținea  relații mai strânse cu madam Merle decât  își închipuise ea. Această bănuială îi revenea în minte și se mira că n-o avusese și mai demult. Pe lângă aceasta scurta ei convorbire cu Osmond, înainte cu o jumătate de oră, era un exemplu grăitor al puterii lui de-a face să se veștejească tot ceea ce atingea, de a nărui orice proiect al ei doar printr-o privire. Era foarte bine că ea intenționa să-i dea dovadă de lealitate; dar numai ideea că el aștepta ceva, ridica o presupunere împotriva acelui fapt. Parcă el ar fi putut deochea; parcă prezența lui era piază-rea și favoarea lui o nenorocire. Această greșeală sălășluia în el, sau în neîncrederea profundă pe care ea o nutrea ? Această neîncredere era acum rezultatul cel mai limpede al scurtei lor cănviețuiri; între ei se căscase o prăpastie peste care se priveau cu ochi ce exprimau de ambele părți deziluzia suferită. Era o opoziție ciudată la care nu visase nicicând - o opoziție în care principiul vital al unuia era motiv de dispreț pentru celălalt. Nu era vina ei - ea nu dorise să înșele; admirase și crezuse doar. Făcuse primii pași cu cea mai pură încredere, iar apoi văzu deodată că perspectiva infinită a vieții de femeie căsătorită era o cărare întunecată și îngustă ca un zid fără ferestre în  capăt. În loc să ducă spre locurile înalte ale fericirii, de unde  lumea ar fi părut să se întindă dedesubt, așa încât puteai s-o privești de sus cu exaltare și cu simțământul că ești avantajat, să judeci, să alegi și să compătimești, ducea mai degrabă în jos, spre pământ, către meleaguri de restricții șitristețe unde sunetul altor vieți, mai ușoare și mai libere, se auzea parcă de sus, adâncind impresia eșecului.  Profunda neîncredere în soțul ei - numai ea întuneca lumea. Acesta e un simțământ ușor de indicat, dar nu la fel de ușor de explicat, și atât de complex ca structură, încât fusese nevoie de multă vreme și încă de și mai multă suferință pentru a ajunge la perfecțiunea de atunci. Pentru Isabel suferința era o condiție activă: nu însemna o împietrire, o stupoare, o disperare; era o pasiune a gândirii, a speculației, a răspunsului la orice stare opresivă. Îi părea că-și tăinuise credința spulberată - că nimeni n-o bănuia în afară de Osmond. O, el știa asta, și erau clipe când avea impresia că îl bucura. Apăruse treptat - numai după întâiul lor an de căsătorie, în prima parte de o admirabilă intimitate, începuse Isabel să se înspăimânte. Umbrele s-au strâns, după aceea; parcă Osmond înadins și cu răutate ar fi stins luminile, una câte una. Amurgul la început fusese vag și transparent, așa încât vedea atât cât să pășească. Dar se întunecă  necontenit și dacă negura s-a ridicat din când în când, unele colțuri ale orizontului ei erau într-o beznă de nepătruns. Aceste umbre nu emanau din mintea ei; era foarte sigură de asta; se străduise din răsputeri să fie dreaptă și cumpătată, să vadă numai  adevărul. Ele erau o parte, un fel de creație și consecință a prezenței soțului ei. Nu erau fapte rele de ale lui, turpitudinile lui; nu-l acuza de nimic - adică de un singur lucru care nu era o crimă. Isabel nu știa ca el să fi făcut vreun rău; nu era violent, nu era crud; Isabel credea pur și simplu că o ura. Numai de acest lucru îl acuza și nenorocirea consta tocmai în faptul că nu era o crimă, căci împotriva unei crime ar fi găsit ea leac. Soțul ei descoperise că era tât de diferită de ceea ce își închipuise el că va fi. La început crezuse că o va putea schimba și ea se străduia să fie așa cum îi plăcea lui. Dar la urma urmelor ea era ea - n-avea încotro; iar acum nu avea rost să se prefacă, să poarte o mască sau un costum, căci el o cunoștea și luase hotărârea. Nu-i era frică de el; nu-i era teamă că o va răni; căci ranchiuna pe care i-o purta nu era de acest gen. El voia, dacă era posibil, să nu creeze niciodată vreun pretext, să nu apară niciodată că el ar fi greșit. Isabel, scrutând viitorul cu ochi seci și neclintiți, văzu că el va ieși învingător. Ea îi crea destule pretexte, ea ieșea rău în destule rânduri.Uneori aproape că îi era milă de el; căci dacă nu îl înșelase în intențiile ei, își dădea seama cât de mult o făcuse în fapt. La început, când a cunoscut-o, ea s-a estompat; se făcuse mică, pretinzând că era mai neînsemnată decât în realitate. Și deoarece ea fusese cu adevărat vrăjită, el s-a străduit să iasă în relief. Nu era schimbat; nu se prefăcuse mai mult decât ea în anul când i-a făcut curte. Dar ea îi văzuse atunci natura numai pe jumătate, așa cum se vede discul lunar când e parțial mascat de umbra pământului. Acum vedea luna plină - vedea omul în întregime. A stat pe loc, cum s-ar zice, pentru ca el să aibă câmp liber și totuși ea confundase partea cu întregul.

Ah, simțise o vrajă nespusă ! Nu-i trecuse încă; mai dăinuia și acum; mai știa și acum ce îl făcea pe Osmond încântător când voia să fie. Dorise să fie atunci când i-a făcut curte și cum ea dorise să fie vrăjită, nu era de mirare că el a izbutit. Osmond izbutise pentru că fusese sincer; niciodată nu i-ar fi trecut prin minte să nege acest fapt. El a admirat-o - îi spusese de ce: pentru că era cea mai imaginativă femeie din câte cunoscuse. Putea să fie adevărat; căci în acele luni își imaginase o lume de lucruri care nu aveau substanță. Avusese o imagine și mai minunată a lui, nutrită din simțiri vrăjite și oh, de o închipuire atât de înflăcărată ! nu-l descifrase corect. O impresionase o anumită combinație de trăsături și ele îi înfățișau cea mai remarcabilă figură. Faptul că era sărac și singuratic și totuși oarecum nobil - aceasta o interesase și părea să-i ofere prilejul dorit. Era o frumusețe nedefinită în ființa lui - în situația lui, în mintea și fața lui. În același timp simți că era neajutorat și de prisos, dar acest sentiment luă forma unei duioșii care era tocmai floarea respectului față de el. Era ca un călător sceptic care se plimba pe faleză așteptând mareea, privind spre mare, fără ca totuși să pornească în larg. În toate acestea ea își găsise prilejul. Îi va lansa barca; va fi providența lui; va fi bine să-l iubească. Și îl iubise, se dăruise cu atâta neliniște și totuși cu atâta ardoare - în mare măsură pentru ceea ce găsea la el, dar foarte mult și pentru ceea ce îi aducea ea și putea să îmbogățească darul. Privind în urmă la pasiunea acelor săptămâni intense, vedea în ea un fel de înclinație maternă - fericirea unei femei, care simțea că aduce o contribuție, că vine cu mâinile încărcate. De n-ar fi fost banii, își dădea seama astăzi, n-ar fi făcut-o niciodată. Și atunci mintea îi zbura în urmă la bietul domn Touchett, care dormea în țărâna Angliei, autorul caritabil al unei mâhniri fără margini ! Căci acesta era fantasticul fapt. În fond banii ei fuseseră o povară, i-au apăsat cugetul care era plin de dorința de a  transfera greutatea lor unei alte conștiințe mai pregătită să-i primească. Ce putea să-i ușureze mai mult conștiința decât faptul de a-i ceda omului cu cel mai desăvârșit gust din lume ? Altceva mai bun nu putea face cu ei, decât dacă i-ar fi donat unui spital; și nu existase nici o instituție de caritate care s-o intereseze atât de mult ca Gilbert. El îi va folosi averea într-un fel care o va face să aibă o părere mai bună despre ea, și va  șterge o anume grosolănie ce însoțea norocul unei moșteniri neașteptate. Nu fusese nimic prea delicat la moștenirea celor șaptezeci de mii de lire; delicatețe era numai în fapta domnului Touchett care îi lăsase ei. Dar căsătorindu-se cu Gilbert Osmond și aducându-i o asemenea dotă - aceasta însemna și delicatețe din partea ei. Din partea lui însemna mai puțin - era adevărat;  dar aceasta îl privea pe el, și dacă o iubea nu va  fi împotriva bogăției ei. Nu avusese el curajul să spună că îi părea bine că era bogată ?

Obrazul îi ardea când se întreba dacă nu cumva se măritase pe temeiul unei teorii false, pentru a face cu banii ei ceva cu totul superior. Dar răspundea pe dată că aceasta era povestea  numai pe jumătate. O apucase atunci o înflăcărare - o percepție a afecțiunii lui însuflețite și o încântare în fața calităților lui personale. Nimeni altul nu era ca el. Această convingere supremă îi umpluse viața luni de zile și îi mai rămăsese încă destul din ea pentru a-i dovedi că n-ar fi putut face altfel. Cel mai fin - în sensul că era cel mai subtil - organism bărbătesc pe care îl cunoscuse vreodată a devenit proprietatea ei și faptul că nu avea decât să întindă mâinile pentru a-l primi fusese la început ca un act de evlavie. Nu se înșelase cu privire la frumusețea minții lui; cunoștea perfect acel organ, acum. Trăise în preajma minții lui, aproape că existase în ea - parcă devenise locuința ei. Dacă era prinsă, pentru aceasta fusese nevoie de o mână puternică; reflecția aceasta avea poate o oarecare importanță. O minte mai ingenioasă, mai suplă, mai instruită, mai deprinsă cu admirabile preocupări nu mai întâlnise; iar acum trebuia să se răfuiască tocmai cu acest instrument desăvârșit. Se pierdea într-o amărăciune infinită când se  gândea la amploarea decepției lui. Era poate de mirare că nu o ura mai mult. Își amintea perfect de primul semn al urii lui - fusese ca o sonerie ce anunță ridicarea cortinei căzute peste adevărata dramă a vieții lor. Îi spusese într-o zi că avea prea multe idei și că trebuie să se debaraseze de ele. Asta i-o spusese înainte de căsătorie; dar atunci vorbele lui trecură neobservate; i-au venit în minte de-abia mai pe urmă. Acum puteau foarte bine să nu treacă neobservate deoarece îi vorbise cu toată convingerea. Vorbele lui nu fuseseră de loc întâmplătoare, iar când le examină în lumina unei experiențe mai profunde, i s-au părut prevestitoare de rău. O spusese cu toată convingerea - ar fi dorit să nu aibă nimic al ei decât înfățișarea-i drăguță. Știuse ea că avea prea multe idei; avea chiar mai multe decât își închipuise el, mult mai numeroase decât acelea cărora le dăduse glas în vremea când o ceru în căsătorie Da, fusese într-adevăr ipocrită; îl iubise atât de mult. Avea prea multe idei ea singură; dar tocmai de aceea se căsătoreau oamenii, pentru a-și împărtăși ideile cu altcineva. Nu puteai să le smulgi din rădăcină, deși puteai firește să le înăbuși, să fii atent să nu le rostești. Dar nu aceasta fusese pricina, nu faptul că el se împotrivea opiniilor ei; asta nu contase. Ea nu avea opinii - nici una pe care n-ar fi fost dornică s-o sacrifice în schimbul satisfacției de a se simți iubită. El se referise la tot - la caracterul ei, la felul cum simțea, cum judeca. Pe acestea le ținuse ea în rezervă; pe acestea nu le  știuse el decât atunci când le descoperi singur - cu ușa închisă în urma lui, ca să zicem așa - pu de-a dreptul în fața lor. Ea privea viața într-un fel care lui i se părea o jignire personală. Cerul știa că cel puțin acum felul acesta de a privi era atât de umil, atât de îngăduitor ! Părea ciudat cum de ea nu bănuise de la început că modul lui de a judeca lumea era atât de diferit de al ei. Crezusecă vederile lui Osmond erau atât de largi, de luminate, cu desăvârșire cele ale unui om onest și ale unui gentleman. N-o asigurase el că nu era stăpânit de superstiții, de limitări neroade, de nici o prejudecată care să-și fi pierdut prospețimea ? Nu apărea el ca un om care trăia în aerul liber al lumii, indiferent față de considerente meschine,  și pe care îl interesau doar adevărul și cunoașterea și care credea că doi oameni inteligenți trebuie să le caute împreună și fie că le aflau ori nu, să găsească cel puțin fericirea în această căutare ? El îi spusese că iubea convenționalul; dar într-un sens în care aceasta păru o declarație nobilă. În sensul acela, al dragostei pentru armonie și ordine și decență și pentru toate îndatoririle înșelătoare ale vieții, ea îl acceptă cu dragă inimă, iar prevenirea lui nu prevestea nimic rău. Dar trecură luni și îl urmă mai departe, iar el o conduse în lăcașul lui și atunci, numai atunci își dădu seama unde se află.

Putea să retrăiască spaima aceea neîncrezătoare pe care  o simți când își aprecie locuința. Între cele patru ziduri trăise de atunci; o vor înconjura tot restul vieții. Era casa întunericului, casa muțeniei, casa sufocării. Mintea frumoasă a lui Osmond nu-i dădea nici lumină, nici aer; mintea frumoasă a lui Osmond părea de fapt să privească în jos de la o mică fereastră situată la înălțime și să-și râdă de ea. Nu fusese desigur suferință fizică; pentru suferința fizică s-ar fi putut  găsi un leac. Putea să vină și să plece; avea libertatea ei; soțul ei era de o politețe desăvârșită. Se lua pe sine atât de în serios; era ceva îngrozitor. Îndărătul culturii, deșteptăciunii, farmecului său, al bunăvoinței lui, al dezinvolturii sale, îndărătul cunoașterii vieții, egoismul său zăcea ascuns ca unșarpe într-un morman de flori. Ea îl luase în serios, dar nu chiar atât de în serios. Cum ar fi putut - mai ales după ce îl cunoscuse mai bine ? Trebuia să-l vadă așa cum se vedea el - ca primul gentleman din Europa. Așa îl crezuse la început și de fapt acesta a fost motivul pentru care se căsătorise cu el. Dar când începu să vadă ce implica aceasta, se retrase; legământul acesta însemna mai mult decât la ceea ce se angajase ea. Implica un dispreț suveran față de toată lumea, în afară de trei sau patru persoane supuse pe care le invidia, și față de orice pe lume în afară de câteva idei de-ale lui. Foarte bine; chiar și așa s-ar fi dus alături de el cale lungă; deoarece el îi arăta atât de mult ce însemna josnicia și sărăcia vieții, îi deschidea ochii atât de larg asupra stupidității, depravării și ignoranței omenirii, încât fusese cu totul impresionată de virtutea de a te păstra nepătat într-o lume infinit de  vulgară. Dar la urma urmelor, pentru această lume josnică și de nimic era omul făcut să trăiască; trebuia s-o aibă mereu în fața ochilor nu pentru ca s-o lumineze, sau s-o transforme, sau s-o salveze, ci să smulgă de la ea o recunoaștere a propriei superiorități. Pe de o parte era mârșavă, dar pe de alta oferea o normă. Osmond îi vorbise Isabelei despre renunțarea lui, despre indiferența și ușurința cu care se dispensa de ajutoarele obișnuite ce duc la succes și toate acesteai se păruseră admirabile. Considerase că îl caracteriza o indiferență nobilă, o independență desăvârșită. Dar în realitate indiferența era ultima calitate a sa; nu mai întâlnise niciodată pe cineva care să se gândească atât de mult la alții. Cât despre ea, era limpede că lumea a interesat-o întotdeauna, iar studierea semenilor însemnase necontenit o pasiune. Dar ar fi fost dispusă să renunțe la toate curiozitățile și simpatiile ei de dragul unei vieți personale, dacă persoana în cauză ar fi putut s-o facă să creadă că în acest fel avea o recompensă ! Aceasta era convingerea ei de acum ; și i-ar fi venit desigur mai ușor decât  să o intereseze societatea în felul în care îl interesa pe Osmond.



Isabel Archer și Ralph Touchett


Notă: Imaginile fac parte din ecranizarea BBC Television - 1968 , la fel și video
        Isabel Archer -Suzanne Neve
        Gilbert Osmond - James Maxwell
        Ralph Touchett - Richard Chamberlain

Am ales această ecranizare pentru că....pe atunci, adolescentă fiind, m-am îndrăgostit de Richard Chamberlain. Pentru cei mai....maturi, poate își amintesc de uluitoarele seri de luni când la TVR erau seriale englezești - inclusiv o uluitoare integrală Shakespeare.






CLUSTER



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu