MIEZUL IERNII
de Vasile Alecsandri
În păduri trăsnesc stejarii ! E un ger
amar, cumplit !
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada
cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub
picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele
coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului
senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ,
fantastic !... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice
făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul
pătrunde, scotând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viaţă,
fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce
văd ?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după
prada-i spăimântată !
|
|
|
|
|
|
