Henry James 1843 - 1916
(aici în 1890)
În literaturile engleză și americană, Henry James a avut menirea de a înălța romanul la culmile pe care în Europa le atinsese creația lui Flaubert și Turgheniev. Definind arta romanului și teoretizând mijloacele sale specifice, Henry James subliniază autonomia acestui gen, acordându-i dreptul la o libertate deplină, sustrăgându-l de sub egida convențiilor și a curentelor efemere, și recunoscându-i unicul deziderat de a reflecta viața în formele ei infinite. Experiența romancierului este fără limită, iar domeniul artei cuprinde „ întreaga viață, întreaga simțire, întreaga observație și viziune” (citat din The Art of Fiction in the Portable Henry James , New York, The Viking Press, 1967, pg 410 - Biblioteca Congresului American).
Henry James transmite, în cele mai desăvârșite romane ale sale, impresia intensă a trăirii, a cunoașterii vieții prin intermediul minții deosebit de receptive a unui erou, care însă nu e scutit de stările perplexe inerente în fața ambiguităților existenței umane. Adevărul acestor trăiri, autorul se străduiește să-l redea cu maximum de fidelitate și acuratețe.
Născut în 1843 la New York, Henry James a fost una dintre cele mai desăvârșite inteligențe ale epocii sale, un intelectual de elită care a transpus în literatură nota specifică a spiritului său rafinat și consecințele apartenenței sale la două culturi. Încă din copilărie, Henry James trăiește într-o atmosferă saturată de preocupări pentru artă și filozofie. Tatăl său, filozof și adept al doctrinelor lui Swedenborg, duce o intensă viață intelectuală. Scriitorul Emerson era un obișnuit al casei. Fratele cel mai vârstnic al lui Henry James va deveni mai târziu binecunoscutul filozof și psiholog William James. Cei cinci copii ai familiei James au primit o educație aleasă la New York, dar în fața lor stăruia mirajul continentului european ca un focar al culturii și păstrător al tradițiilor elevate. În 1855 pornesc cu toții spre Europa și până în 1860 vor locui în Anglia, Elveția, Franța, Germania. Henry James va frecventa școli la Geneva, Paris și Boulogne. Asupra unui spirit care a fost toată viața atât de sensibil la frumusețea artei, civilizația Europei va lăsa impresii de neuitat: la Londra vizitează muzee și locuri istorice, la Paris, la Luvru, are revelația artei și a simțului formei, sau „sentimentulgloriei” cum își intitulează mai târziu paginile ce evocă vizita sa la galeriile de pictură. Vizitează din nou Europa în 1869, iar această dată constituie un moment crucial în viața scriitorului. Într-o scrisoare pe care i-o trimite fratelui său William, vorbește despre efectul copleșitor al „inefabilei, incomparabilei impresii produse de Roma”. Forumul, Coloseumul, Capitoliul, Catedrala Sfântul Petru, toate vor fi zugrăvite în opera sa. Ca majoritatea scriitorilor americani - Franklin, Adams, Irving, Cooper, Emerson, Hawthorne, Melville, Mark Twain, etc - James vine în Europa pentru a se descoperi pe sine, asimilând cultura de veacuri a strămoșilor săi din lumea veche. În corespondența sa, Henry James observa odată că „ a fi american e o soartă complexă”. Comparația dintre două culturi și moduri de viață oferă unui scriitor cosmopolit, cum se numește pe sine (Portraits of Places - Portrete de locuri), prilejuri de meditații, preocuparea permanentă de a trasa opoziții și asemănări. Complexul americanului sosit în Europa constituie de fapt un punct de plecare, fundalul întregii sale opere, iar prezentarea acestuia în toată plenitudinea sa este o modalitate originală de a întreprinde analize psihologice și sociale dintre cele mai subtile. Pe de altă parte își dă seama de avantajele situației de a fi american: o mai mare posibilitate de a cântări valorile culturii și de a le asimila cu o mai atentă discriminare.
În 1875 se hotărăște să se stabilească la Paris unde intră în legătură cu cercurile literare ale vremii și cu scriitori ca Flaubert, Turgheniev, Maupassant, Zola.
Pe realiștii francezi îi găsește prea limitați. Față de Turgheniev, însă, a nutrit o admirație nesfârșită. „Nimeni n-a avut vreodată o viziune mai adâncă sau pană care să zugrăvească mai ironic și mai duios în același timp caracterul uman individual ” (Ivan Turghenieff). James remarcă apoi că acest caracter este prezentat de „șuvoiul general al vieții” cu toate realitățile și luptele lui și că talentul scriitorului rus se manifestă și în dezvăluirea sufletului feminin, în zugrăvirea eroinelor înzestrate cu frumusețe morală. Se remarcă în acest fel comunitatea de preocupări dintre Henry James și Ivan Turgheniev. Pe James l-a fascinat și imaginea bogată, libertatea de creație și metoda lui Turgheniev. De la Flaubert a împrumutat cizelarea neîncetată astilului. Dar în 1876, scriitorul se stabilește definitiv la Londra, căci acolo i se pare că găsește un climat mai potrivit desfășurării muncii sale creatoare. Declară că „ englezii n-au idei, dar au maniere și un anume limbaj”. Printre alte personalități ale Angliei din epoca aceea, o întâlnește pe George Eliot pe care o prețuiește și a cărei operă, ca și cea a lui James, se concentreză asupra investigației psihologice și a problemelor etice.
În 1916, anul morții sale, Henry James devine cetățean britanic.
Cariera literară a lui Henry James începe în 1864 cu recenzii literare și nuvele publicate în periodice ca North-American Review, The Nation și The Atlantic Monthly, iar la acesta din urmă Howells, în calitate de editor, l-a încurajat foarte mult. În urma vizitei sale din 1869 - 1870 în Europa începe să scrie impresii de călătorie, continuând tradițiile literaturii americane de călătorie, ilustrată de personalități de seamă ca Hawthorne și Howells. În 1875 a publicat colecția A Passionate Pilgrim (Pelerinul pasionat). Scrie o serie de schițe descriind orașe ca: Chester, Wells, Salisbury, Veneția, Roma, și altele, și care au început să apară în 1872. În Madonna of the Future (Madona Viitorului - 1870), descrie monumentele de artă din Florența și galeriile ei de pictură, precum și tipuri de americani stabiliți în Europa.
Încă din această perioadă care premerge marilor sale creații literare se prefigurează unele coordonate ale operei jamesiene: pasiunea pentru locurile celebre și un neîntrecut talent în descrierea amănunțită a monumentelor de artă europene, prezente în întreaga sa operă și alcătuind o adevărată dimensiune a scrierilor lui.
În al doilea rând, situând tipurile de americani în ambianța europeană și confruntând două civilizații, scriitorul reușește să arunce o lumină clară asupra Americii, să-i descifreze sensurile prezentului sau, eventual, chiar ale viitorului din perspectiva seculară a trecutului european. Din antiteza acestor două lumi reies pregnant valorile fiecăreia dintre ele. Autorul, detașându-se, relevă mai bine obiceiurile, moravurile, structura psihică și intelectuală ale tipului american, cât și ale celui european. Henry James prezintă de obicei o Europă ajunsă la un înalt grad de rafinament, care ascunde însă în poleiala-i aurie șarpele vicleșugului și al corupției, în stare să mistifice eroul venit de peste ocean, purtător al unor virtuți mai puțin sofisticate, cum ar fi: energie, spirit întreprinzător, sinceritate. James nu pregetă să arate reversul acestor trăsături definitorii pentru cele două lumi și care constă într-un minus de umanism în cazul Europei și o prea mare simplitate în cel al lumii americane. Din această înfruntare se naște un conflict dramatic ce se sfârșește de cele mai multe ori cu înfrângerea eroului, uneori însă cu implicația unei biruinți de ordin spiritual asupra unei lumi meschine.
Creația de romancier a lui Henry James se împarte în trei perioade. În prima fază a carierei sale literare predomină „tema internațională”: analiza relațiilor și contrastelor dintre europeni și americani, după cum ne sugerează și două dintre titlurile romanelor sale: The American (Americanul - 1877) și The Europeans (Europenii - 1878). Roderick Hudson (1875) conține povestea unui talentat sculptor american care pleacă în Italia pentru a-și perfecționa arta, dar totul se sfârșește cu un imens eșec și cu moartea sa în mijlocul unei societăți cinice și rafinate. Americanul are ca personaj principal tipul prosper al unui businessman care întruchipează virtuțile naționale. Neuman vine în Europa pentru a se adăpa la izvorul civilizației și culturii, dar se izbește de convențiile înaltei societăți din Franța. În cartea Europenii, Henry James transpune scena în America, zugrăvind comportări și maniere europene în contrast cu modul de viață conservator al unei familii din Boston. Nuvela Daisy Miller (1879) prezintă o tânără fată americană care încalcă prin naturalețea și naivitatea ei normele de conduită ale femeii din Europa.
În a doua fază a creației sale, Henry James scrie Washington Square (1881) și The Bostonians (Bostonienii - 1886), singurele romane în care prezintă personaje americane în America. În Washington Square, un roman de moeurs (moravuri) comparat adesea cu Eugenie Grandet al lui Balzac, descrie viața unor familii mic-burgheze din New York.
În această perioadă, James se orientează spre teme de analiză socială a vremii contemporane și spre o atentă notație a realităților ei. Bostonienii prezintă mișcarea feministă din America, având ca reprezentantă pe OliveChancellor. The Princess Casamassima (Prințesa Casamassima - 1886) aduce în centrul atenției activitățile revoluționare și anarhice din Anglia în jurul anului 1880, precum și viața păturilor sărace londoneze. Bostonienii și Prințesa Casamassima n-au avut succes de public ca și The Tragic Muse (Muza tragică - 1890). Acest fapt îl determină pe scriitorsă-și îndrepte atenția spre dramă, dar tot nu izbutește să aibă succes, căci nici adaptările lucrărilor sale în proză (Daisy Miller) și nici piesele pe care le scrie nu sunt pe măsura geniului său artistic.
Suferințele lui din această perioadă sunt exprimate în nuvelele pe care le scrie și ai căror eroi sunt scriitori sensibili, înfruntați de un public brutal. Henry James se pregătea pentru ultima perioasă a creației sale în care acesta atinge un nivel estetic superior. Dacă până acum continuase pe linia romanului realist victorian, în această ultimă fază își perfecționează tehnica renunțând la caracterizarea explicită și la povestirea episodică a romanelor de început. Folosirea „punctului de vedere” duce la o prezentare indirectă a realității, pe care cititorul o cunoaște în cea mai mare parte prin reflectarea ei în mintea eroului central al operei. Prin prezentarea unei „conștiințe centrale” reușim să cunoaștem și celelalte personaje ale operei care își au rolul în viața acesteia. de altfel, funcția metodei lui Henry James a fost aceea de a prezenta „un caz” sau „o situație”, pe care le transpune din planul exterior al acțiunii în planul interior al spiritului.
În cartea What Maisie Knew (Ce știa Maisie - 1898), avem viziunea unei situații din punctul de vedere al copilei Maisie și prin experiența ei în ceea ce privește existența dezordonată a părinților divorțați, care o ignorau. Modul specific al copilului de a reflecta realitatea scoate în relief netrebnicia oamenilor mari și unele adevăruri, într-un amestec de patetism și comedie provenind din idealismul lui Maisie, din capacitatea limitată de înțelegere și din naivitatea ei.
Cartea The Ambassadors (Ambasadorii - 1903) reia tema din romanele timpurii - americanul sosit în Europa. Întreaga situație este filtrată de data aceasta prin conștiința lui Strether, trimis din America pentru a-l convinge pe tânărul Chad să părăsească viața frivolă a Parisului și să se înapoieze la Massachussets, unde îl reclamă familia pentru interese de afaceri. Dar se întâmplă o inversare ciudată de situații; Strether are revelația rafinamentului și stilului parizian precum și a vieții sale irosite în mijlocul platitudinii și provincialismului din Woollett. Noi nu cunoaștem decât impresiile lui Strether, iar autorul îndeplinește față de opera sa funcția pe care o va enunța James Joyce: „ Artistul, ca și Dumnezeul creației, rămâneînlăuntrul sau îndărătul lucrării sale, sau dincolo de ea ori deasupra ei, nevăzut, subțiat până la neființă, impasibil, curățindu-și unghiile” (James Joyce - Portret al artistului din tinerețe). Este o tehnică apropiată față de ceea ce va fi mai târziu fluxul conștiinței, acesta din urmă redând însă nivele preliminare elaborării logice a vorbirii.
În romanul The Awkward Age (Vârsta penibilă - 1899), care prezintă viața hiperrafinată a unor cercuri londoneze, scriitorul folosește metoda pur dramatică. Cititorul nu mai pătrunde în mintea unui erou, romanul devine o piesă, în sensul că se desfășoară în mod scenic, personajele sunt cunoscute din dialoguri, iar jocul lor este excelent. Tot din această ultimă perioadă a creației sale fac parte: The Sacred Fount (Fântâna sacră - 1901), The Wings of the Dove (Aripile porumbelului - 1902), The Golden Bowl (Cupa de aur - 1904).
Prin explorarea universului interior, datorită inovațiilor tehnice și tematicii sale, Henry James a exercitat o prodigioasă influență asupra romanului din secolul al XIX-lea.
Printre continuatorii lui Henry James în literatura engleză, unii, cum ar fi Joseph Conrad, au adâncit investigația cazurilor de conștiință, folosind metoda punctului de vedere multiplu.
Alții, precum Ford Madox Ford în Povestea unei pasiuni și în tetralogia sa despre război, au preluat tehnica jamesiană, operând cu dislocarea timpului și redând faptele realității retrăite în conștiința eroilor.
Scriitori englezi care au utilizat în romanele lor tehnica fluxului conștiinței - Dorothy Richardson, James Joyce, Virginia Woolf - au amplificat în cel mai înalt grad viața conștiinței și impresionismul lui Henry James.
Și scriitori ca Hemingway, Faulkner, T.S. Eliot de asemenea sunt tributari aceluia care, la răscrucea dintre două veacuri, a conferit romanului profunzimi și o perfecțiune tehnică necunoscute anterior.
Cu The Portrait of A Lady (Portretul unei doamne - 1881), o realizare desăvârșită a romanului jamesian, opera scriitorului intră în mod hotărât în patrimoniul literaturii universale. Este un roman cheie în creația sa, conținând motivele principale ale operei lui James - tema internațională și cea a artei. Pe de altă parte, Portretul unei doamne posedă o desăvârșire a finisajului, caracteristică ultimei perioade a creației sale, și care în acest roman constă în unitatea compoziției ce face din el o construcție monumentală, în dozarea atentă a efectelor și în echilibrarea contrastelor. În prefața scrisă la această carte, Henry James însuși socotește că este cea mai proporționată producție literară a sa după Ambasadorii.
În centrul cărții se află Isabel Archer, care exprimă imaginea autorului „despre o anume tânără ce își înfruntă destinul”. Utilizând tema americanului venit în Europa, James o depășește, ajungând la implicații mai largi, cum ar fi capacitatea individului de a-și modela destinul, problema libertății în societate, opresiunea convențiilor, posibilitatea afirmării personalității umane.
Conflictul dintre Isabel și o lume stăpânită de prejudecăți amintește de alte eroine ale romanului englez. În secolul optsprezece, Richardson prezintă figura tragică a Clarisei, biruită de o societate josnică și ipocrită. Jane Austen a descris eroine care, precum Isabel Archer, sunt preocupate de autocunoaștere în scopul perfecționării naturii proprii. Scriitoarea George Eliot, în secolul al nouăsprezecelea, creează personaje feminine (Maggy Tulliver, Dorothea Brooke, Romola, Gwendolen Harleth), cu personalitate distinctă, având de înfruntat problema unei alegeri de ordin moral, autoarea pledând pentru un sistem etic în care noțiunea datoriei are un rol preponderent. În studiul său critic despre romanul englez, intitulat Marea Tradiție (The great Tradition), F.R. Leavis susține că dacă n-ar fi citit Daniel Deronda, Henry James n-ar fi scris Portretul unei doamne. Isabel Archer este, după părerea sa, Gwendolen Harleth privită de un bărbat, și astfel opera lui James apare ca o variantă pe aceeași temă. Se știe de altfel că scriitorul a prețuit această carte și a comentat-o în articolul său Conversații asupra lui Daniel Deronda apărut în anul 1876 în revista The Atlantic Monthly. S-ar putea ca autorul să fi fost influențat și de Sainte - Beuve, a cărui operă a cunoscut-o, și care a prezentat figuri de femei celebre - Madame de Sevigne, Madame de Stael, Madame Roland. Căutându-se corespondențe în biografia lui Henry James, se descoperă o asemănare între Isabel Archer și verișoara sa Minny Temple, care a murit de tuberculoză la vârsta de 24 de ani. Această palidă floare va rămâne tot timpul în imaginea scriitorului ca simbol al unei naturi însetate de cunoaștere, prea de timpuriu condamnată. Lupta pe care o duce cu moartea o ființă însetată de viață, abia ajunsă în pragul ei, este pentru James un aspect al realității mai interesant decât altele, prin intensitatea și bogăția trăirilor pe care le implică. Tema aceasta apare cu tot tragismul ei în romanul Aripile porumbelului. Minny Temple a constituit și modelul pentru crearea personajului Daisy Miller din nuvela cu același nume.
Din punctul de vedere al subiectului, prima parte a cărții cuprinde apariția și șederea Isabelei la Gardencourt, a doua parte vizitarea continentului european, a treia căsătoria și stabilirea la Roma, a patra reîntoarcerea la Gardencourt, leagănulvisurilor din tinerețe. Din acest punct de vedere Portretul unei doamne rămâne tributar romanului tradițional, având o acțiune oarecum susținută, împărțită pe faze care, în lucrările lui James de mai târziu, se va pulveriza în cadrul trăirilor interioare, căci zugrăvind viața conștiinței, ritmul vieții obiective este încetinit.
Conflictul și tonalitatea operei sunt stabilite dintru început. Crescută la Albany și în alte orașe ale Americii, având parte de o libertate necunoscută copiilor din Europa, Isabel Archer sosește în Anglia adusă de mătușa ei, doamna Touchett. Reședința de la Gardencourt este dominată de figura venerabilului domn Touchett, bancher de origină americană, stabilit de multă vreme în Anglia, iar acesta împreună cu peisajul din miez de vară este menit să creeze o impresie de liniște și seninătate.
E un tablou static din care se degajă o notă de lenevie, de saturație, de vechime istorică a vilei datând de pe vremea lui Eduard al VI-lea, de ușoară blazare și oboseală, acestea din urmă vizibile la Ralph Touchet și la lordul Warburton. Clădirea evocă o istorie frământată, amintește de războaiele lui Cromwell, de răni de mult vindecate. Atmosfera de la Gardencourt pe care Henry James o zugrăvește cu o artă rară este punctată de dialogurile cu nuanță de zeflemea, de ironie, de nepăsare, vizând sensurile mai adânci ale vieții și rostul ei, așa cum apar la două generații. Căci echilibrul și seninătatea, sunt doar aparente. Ralph Touchett, fiind măcinat de boală a încetat de mult să mai creadă că ar putea să participe în vreun fel la desfășurarea vieții și își găsește refugiul în situația artificială de spectator al ei. Lordul Warburton este frământat de îndoieli privitoare la poziția sa de magnat și, deși aristocrat cu vederi radicale, nu e capabil să întreprindă acțiuni cu scop precis. Nici lordul Warburton nu-și găsește rostul în lume. Astfel ni se relevează bătrâna Anglie în contrast cu suflul de prospețime și înnoire adus de tânăra fată de peste ocean. Sosirea ei tulbură acel echilibru superficial de la Gardencourt, ce ascundea în fond îngrijorări profunde. Lordul Warburton vede în ea femeia interesantă care trebuia să-i schimbe făgașul existenței. Ralph Touchett găsește că scena lumii nu-i dezvăluise niciodată atâtea minunății ca acum, când Isabel va figura în rolul principal. În Portretul unei doamne evoluția domnișoarei Archer este urmărită de Ralph Touchett, după cum în nuvela Daisy Miller eroina etse privită de Winterbourne de la distanță, în măsura în care nu participă în mod subiectiv și sentimental la peripețiile ei. Winterbourne ca și Ralph Touchett sunt reduși la rolul de spectatori, căci afecțiunea lor pentru eroinele respective este estompată de complexe. Ei constituie un fel de comentatori ai eroinelor.
Trăsăturile principale ale Isabelei Archer sunt libertatea și setea de cunoaștere. „Obișnuia să citească în taină și deși avea o memorie excelentă, se abținea să facă referiri spectaculoase. Avea o mare dorință de cunoaștere, dar de fapt prefera aproape orice sursă de informație paginii scrise”. Fiecare dintre calitățile Isabelei Archer este prezentată cu reversul ei negativ: dorința eroinei de a-și perfecționa natura și o preocupare prea intensă pentru propria-i persoană, încercarea de a absorbi mai multe cunoștințeși o anume incoerență, o învălmășire a ideilor; o lipsă de consecvență uneori; avânt plin de ardoare împreună cu o lipsă de măsură și de tact. În fine, o prea mare încredere în judecata și concepțiile ei.
Prima parte a romanului conține o serie de circumstanțe în cadrul cărora Isabel Archer își exprimă cu tărie dorința de a fi liberă. Hotărăște, fără să stea în cumpănă, s-o însoțească pe mătușa ei în Europa, pentru a-și lărgi orizontul și a-și îmbogăți cunoștințele. respinge cererea în căsătorie a lui Caspar Goodwood, omul de afaceri american, insistent și îndărătnic, reprezentant al unui sistem economic competitiv și necruțător. Acest tânăr ar fi o constrângere pentru aspirațiile ei. Pe lordul Warburton îl vede ca fiind prea mult produsul unei orânduiri sociale străvechi, al convențiilor și tradițiilor acesteia. Oricât de superioară ar fi ea societății americane, în ceea ce privește rafinamentul și arta, aristocrația engleză e încremenită în tipare și secătuită de resursele spontane ale sufletului omenesc. „Ceea ce simțea era că un magnat latifundiar plănuise s-o atragă în sistemul în care el trăia și se mișca oarecum pe nedrept”. Acest personaj amenința să-i taie avânturile câtă vreme își dădea seama că și ea „avea un sistem și o orbită proprie”. Existența alături de lordul Warburton ar fi fost o constrângere pentru dorința ei năvalnică de explorare a vieții, și, de aceea, îl refuză. Autorul îi conferă Isabelei toți factorii care să-i acorde o deplină libertate de alegere a destinului: tinerețe, inteligență, frumusețe și în sfârșit, o condițieabsolut necesară pentru vremea aceea: bani. Ralph Touchett își înduplecă tatăl să-i lase Isabelei o mare parte din avere pentru ca ea să-și poată „vedea” viața, să-și satisfacă cerințele imaginației. Își înfruntă astfel destinul printr-un act plin de răspundere.
Când îl întâlnește pe Gilbert Osmond, are impresia că existența alături de el o va ajuta să îmbine tendința de expansiune cu simțul datoriei, pornirile romantice cu imperativele unui serios fond moral. Acest om i se pare eliberat de apartenențe și obligațiile impuse de către societate, deci va putea să-i ofere libertatea. Isabel n-ar vrea să se izoleze de viață, „de ocaziile și primejdiile obișnuite, de ceea ce majoritatea oamenilor cunosc, de suferințele lor”. Pe toate acestea ar dori să le vadă, iar ea să rămână fericită.
Drama Isabelei Archer începe din momentul când îl alege pe Osmond. O găsim la Florența, apoi la Roma. Isabel este îndemnată să facă această alegere de un „complex european”, care concordă cu cele mai intime și nobile aspirații ale sufletului ei. Prima ocazie când îl întâlnește pe Osmond în ambianța sa „artistică” e menită să-i imprime îm suflet o fascinație hotărâtoare. Acolo unde locuiește Osmond totul poartă amprenta unui gust desăvârșit; un grup de persoane așezate parcă pentru o compoziție picturală, valetul care ar fi putut să coboare din vreun tablou de gen de pe vremuri pictat de Longhi sau Goya, ne spune scriitorul, și Pansy, cea mai desăvârșită operă creată de mâna lui Osmond. O viață dedicată preocupării pentru frumos; în locuința lui Osmond se află colecții de tablouri, vitrine cu obiecte de artă valoroase, medalioane, etc. El însuși devine un fel de piesă de colecționar. Pentru Isabel el este parcă marcat „cu unul din acele semne ce denotau o rară curiozitate și pe care el i le arăta pe dosul farfuriilor vechi și în colțul tablourilor din secolul al șaisprezeceșlea”. În Italia încărcată de artă, cultura și gustul său desăvârșit își aflau cea mai deplină expresie. Departe de zbuciumul lumii, un om se retrage în singurătatea dealului florentin și, de acolo, cu sufletul său ce închide tristeți de demult, contemplă lumea. O sensibilitate rănită pe care și-o înăbușă sub aparența unei seninătăți și a indiferenței față de tot ceea ce este meschin și urât, față de compromisurile care duc la izbânzi cunoscute de lume și față de lupta zadarnică a mulțimilor. O ușoară timiditate care nu e altceva decât mărturia unui excelent bun-simț.
Acest tablou lasă asupra Isabelei o impresie adâncă la mai multe nivele: rafinamentul preocupării pentru artă, manierele excelente din Europa, interiorizarea puternică și farmecul lui Osmond, datorat mai mult gândurilor pe care le înăbușă decât simțămintelor cărora le dădea glas; panorama cu frumoasa vale a râului Arno și vegetația bogată ce strălucește la asfințit; Florența, unde totul îți amintește de tradiții vechi și de istorie. Zugrăvind acest tablou, cât și pe cel de la Gardencourt, James s-a folosit de resurse împrumutate din artele plastice și a realizat o consonanță adâncă între peisajul natural, cadrul în care locuiește Osmond și valorile eroului, menite să reiasă la prima vedere.
În acest fel se redă o impresie globală, un efect complex de o rară frumusețe. Faptul dovedește calitatea intens poetică a prozei lui Henry James, realizată prin acea vizualizare care îi este proprie. Ideile sunt transpuse în imagini sau însoțite de ele, autorul folosind un stil metaforic. Isabel găsește prilejul să-și manifeste generozitatea împărțind cu Osmond moștenirea pe care i-a lăsat-o mărinimosul domn Touchett. În sfârșit, povara materială, care pentru o ființă cu structură morală superioară, conținea în ea și o notă de vulgaritate, nu-i va mai apăsa atât de puternic conștiința. Dragostea față de Osmond, pe care îl vede neajutorat și de prisos, presupune - în afară de admirație - milă și duioșie, realizarea tendinței de devotament a unui suflet generos. Doar fațada vilei în care locuia Osmond avea o expresie necomunicativă :„ Era masca, nu fața casei”. „ Avea pleoape grele, dar ochii nu se zăreau”. Este una din acele aluzii care, în subtextul cărții, destramă ușor iluzia ce ne-am format-o despre Osmond. Trezește o vagă bănuială.
Henry James a avut obsesia răului în lume. A fost un mare maestru în zugrăvirea aparențelor, a suprafețelor șlefuite, a prezentat cu o foarte fină notație a tuturor nuanțelor desăvârșitul rafinament și „stilul” unor eroi perfecționați în arta conveniențelor (Madame Merle, Osmond, Madame de Vionnet). Sub toate acestea se ascunde răul pe care James a știut să-l dezvăluie cu atâta artă în manifestările lui ascunse, iar apoi declanșându-se cu forță împotriva nevinovăției.
Izolarea lui Osmond este rezultatul unei sfidări față de lumea în care ar fi dorit cu tot dinadinsul să fie mai presus de ceilalți. Este un snobism ce îl îndeamnă să fie diferit de societatea în care trăiește și pe care încearcă s-o intrige cu armele ce-i stau la dispoziție: estetismul, indiferența, ironia. Pentru el contactul cu lumea din afară constă dintr-o serie de efecte studiate pe care dorește să le producă asupra ei.
Viața aristocrată este pentru el „o chestiune de forme, o atitudine conștientă, calculată”. Pentru Isabel, această viță înseamnă „uniunea dintre o cunoaștere vastă și o vastă libertate”.Estetismul lui izvorăște din egoism, din incapacitatea unei vieți afective. Osmond este un om cu sufletul veșted. Ocupația lui este aceea de a distruge lent viața celor ce depind de el, transformându-și victimele în accesorii menite să-i profileze mai bine „poza” pe care o înfățișează societății. Chiar și iubirea pentru fiica lui este denaturată de ambiție, aceea de a crea din Pansy modelul desăvârșit al unei jeune fille (tânără fată) care să nu aibă absolut nici un cusur în arta de a se comporta, de a apărea în fața lumii. Nu o dată amintește că în privința lui Pansy, cel puțin a isbutit, căci problema eșecului și a izbânzii îl preocupă. A reușit s-o modeleze după dorințele lui, să-i înăbușe orice licărire de personalitate, să-i frângă voința. Pansy devine astfel un fel de creatură impersonală, un mecanism, expresia perfectă a conveniențelor pentru care trăiește Osmond. El extinde și asupra oamenilor criteriile estetice: Isabel i se pare un exemplar deosebit, demn de a face parte din colecția sa de obiecte rare, din Pansy dorește să creeze o operă de artă. Pansy are un mic zâmbet pictat pe față, execută mereu aceeași reverență automată, are înclinația continuă de a încuviința. Atunci când încearcă un sentiment sincer pentru domnul Rosier, tatăl ei se opune. Edward Rosier nu i se pare destul de bogat și de însemnat. În acest moment Isabel înțelege că Osmond e gata să-și sacrifice fiica de dragul ambițiilor lui sociale, iar atunci când el însuși o trimite pe Pansy la mânăstire, își dă seama că Osmond voise să facă din ea ceea ce făcuse din Pansy: o ființă menită să existe doar ca un ecou al propriilor lui păreri și dorințe.
Scriitorul Graham Greene, în prefața pe care a scris-o la romanul Portretul unei doamne, arată că tema internațională a americanului venit să viziteze Europa conține un interes mai profund al lui Henry James pentru motivul trădării, sau „complexul Iuda”, atât de frecvent în opera sa. Eroii lui sunt trădați de ființele cele mai apropiate lor. Madame de Mauve, eroina americană din nuvela cu același nume este înșelată în Europa de cinicul baron de Mauve, soțul ei. Milly Theale din romanul Aripile porumbelului este asemănătoare eroinelor din marile tragedii. Similitudinile dintre Milly și Isabel, această tânără bogătașă americană, suferindă de o boală fără leac, îl cunoaște pe ziaristul Merton Densher de care se îndrăgostește. Dar Densher o iubește pe Kate Croy și se hotărăște s-o ia de soție pe Milly, știind că ea va mai avea puțin de trăit . După moartea ei se va căsători cu Kate, iar banii lui Milly îi va face bogați. Urmăriți de remușcări și de amintirea duioasă a lui Milly, care, deși aflase de trădarea lui Densher, le lasă averea înainte de a muri, iubirea lor este distrusă. Tema banilor distrugători de fericire apare, ca și în Portretul unei doamne, cu mare pregnanță.
Isabel Archer este trădată de buna ei prietenă Madame Merle. Aceasta din urmă pune la cale căsătoria dintre Isabel și Gilbert Osmond, pentru a-i asigura lui Pansy, fiica ei și a lui, o zestre și un viitor. Madame Merle apare ca un produs rafinat al epocii ajunse la un înalt grad de civilizație: stăpânea din plin toate artele practicate în societatea aleasă a Europei, convențiile sociale, manierele, cultura, pe care le mânuiește cu o dezinvoltură nemaiîntâlnită. În această veche Europă, Madame Merle reprezintă pentru Isabel toate tradițiile, întreaga cunoaștere și experiență. Ralph o caracterizează ca fiind însăși lumea largă. Pe Isabel o uimește universalitatea acestei femei, care nu prezintă unghiuri colțuroase și tăișuri în contactele cu societatea, ci numai suprafețe șlefuite și netede, perfect prelucrate pentru a se încadra fără antagonisme în ambianțele din atâtea țări europene. Dar această fluiditate și maleabilitate a doamnei Merle trădează o lipsă de trăire intensă, o artificialitate, un pericol din punct de vedere moral. Din toate acestea cititorul nu și-ar da seama decât treptat, o dată cu Isabel, dacă n-ar fi ironia fină, aluzivă, întrețăsută în întreg textul romanului, și care se face auzită prin glasul autorului.
Unul dintre conflictele cărții este acela dintre posibilitățile materiale și iluzia fericirii. Dispunând de bani, Isabel are impresia că poate să aleagă în mod liber și să trăiască pentru a fi fericită. Dar presupusa libertate este în fond un determinism meschin, o necesitate impusă de puterea atotstăpânitoare a banilor în epoca victoriană a Angliei. În capitolul 42, care constituie un al treilea centru de greutate al romanului și cel esențial, aflăm din gândurile Isabelei în miez de noapte, prin retrospectivă, despre existența ei alături de Osmond și de cauza antagonismelor dintre cei doi. Episodul este prezentat cu aceeași metodă poetică, fiecare realitate avându-și corespondentul într-o imagine evocată de fantezia Isabelei. Osmond i se păruse la început „ca un călător sceptic, care se plimbă pe țărm și așteaptă mareea, privind spre mare, fără să pornească totuși în larg”. Dar aflăm că locuința lor din Palazzo Roccanera era acum „casa întunericului, casa muțeniei, casa sufocării. Mintea frumoasă a lui Osmond nu-i oferea nici lumină nici aer”. Autorul începe să ne dezvăluie gândurile Isabelei, dar apoi dispare. O perioadă de câțiva ani din viața eroinei este comprimată, printr-o tehnică modernă, în limitele unui fel de monolog interior. Idealurile romantice ale tinereții sunt înfrânte într-o epocă mercantilă, căci Gilbert Osmond se dovedește a fi în fond un vânător de zestre. Cuvintele pe care Ralph le adresează Isabelei înainte de moarte sunt semnificative: ”Ai vrut să privești viața tu însuți - dar nu ți s-a îngăduit; ai fost pedepsită pentru dorința ta ! Ai fost zdrobită chiar în moara convenționalismului”.
În Portretul unei doamne se abordează și problema raportului dintre etic și estetic. Conform concepției estetice și hedoniste a lui Oscar Wilde și Walter Roter, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cei ce fac din viața lor o operă de artă sau cei care sunt sreatori de artă se situează mai presus de morală. Estetismul lui Osmondse reflectă în viața „sortată, cernută, întocmită”, pe care și-a făurit-o. Întâlnim acelașigust și aceeași preocupare asiduă pentru nuanțarea existențeica și la hedonistul Dorian Gray. Amândoi eroii trăiesc pentru frumos și plăcere în sferele de care dispun și în felul cum concepe fiecare aceste noțiuni. În concepția Isabelei frumosul și binele sunt indisolubil legate. Dar în lumea în care pătrunde ea, aceste două aspecte sunt despărțite. Mai degrabă preocuparea pentru cizelare estetică ascunde în ea intenții imorale. Consecințele separării lor sunt nefaste.
Subiectulcărții are o mișcare circulară. Isabel se întoarce din nou la Gardencourt, care acum este martorul suferințelor ei. Isabel a dorit să cunoască viața și să rămână fericită. Dar cunoașterea înseamnă suferință, prin aceasta eroina se eliberează de elementele impure, de infatuarea și exaltările de la început, păstrându-și noblețea și fondul umanist, îmbogățit acum prin experiență. Strălucirea casei de la Gardencourt se pierde undeva departe în iluziile de tinerețe, căci acum e un lăcaș bântuit de stafia morții. În acest loc îl întâlnește din nou pe lordul Warburton, a cărui iubire pentru ea nu s-a stins încă, și Caspar Goodwood, care îi adresează o chemare aprigă la viață. Dar ea îl respinge. Se întoarce la Roma pentru a-și respecta legământul către Pansy. O îndeamnă să acționeze astfel simțul datoriei izvorât din natura sa morală, aceasta fiind trăsătura cea mai stabilă a caracterului ei. Sfârșitul ar putea să însemne și o abdicare a Isabelei în fața convențiilor epocii, o afirmare a ideii că trebuie să ispășești greșeala unei alegeri pe care ai făcut-o și pentru care ești cu totul răspunzător. S-ar putea de asemenea ca în cele din urmă eroina să-și afle libertatea. În Carnetul său, Henry James mărturisește că și-a lăsat eroina en l'air și mai adaugă următoarele: „ Totul despre ceva nu se spune niciodată...ceea ce am făcut eu are această unitate - se grupează laolaltă. E complet în sine - iar restul poate fi reluat sau nu mai târziu”. Finalul nu e decisiv și lămurit, căci cartea e doar un episod din viața eroinei, care lasă cititorului posibilități deschise pentru reflectare, exprimând astfel o mai mare veridicitate: ideea că Isabel epusă din nou în fața unei alegeri și că nimic nu e stabilit și definitiv în destinul unui individ.
Portretul unei doamne ar putea fi considerat și ca o poveste națională a americanului „dezrădăcinat” trăind în Europa. Personajele importante ale cărții (în afară de lordul Warburton) sunt americani. Henry James realizează în această carte o serie de variante umane pe tema americanului sosit în lumea veche. Bătrânul domn Touchett este tipul americanului adaptabil la condițiile Europei, unde este în stare să-și valorifice apritudinile, păstrând până în ultimele sale clipe un admirabil echilibru sufletesc, prin contrast cu Caspar Goodwood care rămâne un american „convins” și inflexibil. Osmond și Rosier fac parte dintr-o categorie mai largă de americani de multă vreme asimilați în Europa, a cărei cultură și rafinament și le-au însușit, dar sunt condamnați la letargie, la o existență fără țel. Madame Merle și Osmond au făcut din „răul” european elementul existenței lor, iar Isabel e înșelată nu de europeni, ci tocmai de acești americani care și-au pierdut virtuțile native.
Spre deosebire de operele din ultima perioadă, în Portretul unei doamne, romancierul mai păstrează calitatea autorului de a interveni cu ale sale comentarii în timpul derulării romanului. Dar rolul său este redus în elucidarea problemelor sau caracterelor, căci cititorul ia cunoștință de anumite întâmplări sau de caracterul personajelor mai ales din felul cum acestea sunt reflectate în mintea eroilor în momente de meditație sau de tensiune sufletească. În portretul unei doamne pe Henry James nu l-a preocupat atât descrierea amănunțită a peripețiilor Isabelei, cât mai cu seamă felul cum avestea au acționat asupra conștiinței ei. Din acest punct de vedere constatăm spațiul restrâns acordat evenimentelor ca atare, declanșării conflictelor în cadrul dialogurilor, acestea din urmă atingând de altfel o mare concizie. Pe de altă parte, analizele laborioase ale gândurilor și motivărilor de fapte sunt exprimate în perioade lungi, cu multe propozițiuni intercalate, pentru a reda o cât mai mare bogăție de nuanțe asociative, formulări figurate, ca și incertitudinile minții omenești.
--------
Notă: într-o postare viitoare voi reda fragmente din Cartea Portretul unei doamne - în mod expres, capitolul 42.
1996 - filmul „ Portretul unei doamne„ cu Nicole Kidman (Isabel) și John Malcovich (Osmond)
adaptarea după romanul lui Henry James
